De-atâta timp, beteală mi-am făcut de vise prinse
Şi-am atârnat scrisori de ani în brad, o sumedenie,
Ca, loc nu mai am de globuri, lumânările îs stinse…
S-a scrorojit brăduţul, imploră cu crengile întinse,
Să prindă viaţă-n colţul lui, mâhnit, ca o vedenie…

Moşule, în fiecare dăruit an, te-oi aştepta mereu,
Împletind coroane, din flori de gheaţă la fereastră…
Speranţa-ncerc să mi-o păstrez deşi, mi-e greu,
Dar, cine ştie ? Poate că totuşi bunul Dumnezeu,
Te va trimite dintre stele, din bolta nopţii-albastră…

Şi, crede-mă, m-oi bucura de dar, chiar de-i mărunt…
De mi-l aduci, voi socoti să-mi fie Sfântul Semn
Că, mi-ai primit scrisoarea, chiar de-s copil cărunt,
Încredere voi căpăta şi greutăţile-am să le-nfrunt,
Să-mi fii tu călăuz, pe calea vieţii mele, un îndemn !

Vârful ţi-ajungea prin nori
Şi-aveai steaua ta prin stele…
Te făcea să te-nfiori
Vântu-n joacă, să presori,
Promoroacă din crengi grele !

Vajnic, cum erai pe creastă,
A căzut Harul pe tine…
C-o secure, ca năpastă,
Ţi-a tăiat din trunchi, din coastă,
Când credeai că ţi-e mai bine…

Si, mi te-au adus în casă,
Ca să-mi meargă anul bine…
Oricât pun beteal-aleasă,
Globuri şi lumini, te-apasă,
Dar ţi-ascunzi durerea-n tine

Că, visezi sânul poienii,
Păsările să-ţi vină-n zbor…
Te-am-ncărcat cu ciudăţenii,
Atârnate-n sumedenii…
Simt cum te usuci de dor !

Bucurii un pic te-mbată,
Cât se joacă-n jur copii,
Dar, prea trec zilele-ndată…
Seva-ncepe să se zbată,
Îţi gem clipe-n agonii,

Că plecat-au Zile Sfinte…
Despuiat ca schilodenie…
Nici beteli şi nici veşminte,
Crengi sfărâmate ca oseminte
Părăsit pe-un plai, vedenie,

Unde nu se mai cuvântă…
Ooo, tu brad, odată falnic…
N-auzi vântul cum se avântă,
Nici privighetori cum cântă !
Ce efemer destin şi jalnic…

Cât de mult te simt şi eu,
Când mi-s braţele căzute…
C-al tău destin parcă-i şi-al meu,
Doar… că sper în Dumnezeu
Şi-n minuni neprevăzute…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

6 decembrie, 2018

Fulg cu fulg cade-n grămadă,
Împrejur și peste noi…
Mari mormane de zăpadă,
Ne îngroapă pe-amândoi…

Și pierduți, uitați de vreme,
Neîncetat fulgi-o să cadă…
Nimeni n-o să ne mai cheme,
Triști doi oameni de zăpadă…

Înghețați, mână în mână,
Cu bătăi firave-n inimi,
Viscolul cu noi rămână,
Să ne stingă focu-n lacrimi,

Ce, din ochii de tăciune,
S-or prelinge ca o ploaie
Și de-atât-amărăciune,
Se vor strânge în șuvoaie…

Rătăcit vreun trecător,
Poate-o sta cu noi o clipă,
Sau, vreo pasăre în zbor,
Să-și întindă vreo aripă…

Poate-o ceată de copii,
Ne-or veni-ntr-o dimineață,
Cu colinzi și rapsodii
Și coroane-n flori de gheață…

De-o fi însă prea târziu,
Nu-i nimic, noi vom fi bine…
Albi pe cerul azuriu,
Pe-albe lumi de Îngeri pline…

Fulgi dalbi scutură cerul, în puzderii,
De nu mai știi, de ești sau nu, pe trotuar…
Încolțit fiind prin mrejele tăcerii,
De-abia mai vezi lumina vreunui felinar !

Te duc doar pașii în neștire, amorțit,
De ger și viscol, lăsând în urmă-ți urme…
De singurătate și gândul pare înghițit,
Pe undeva, prin cețuri, să se curme…

Și mergi, cu pași rătăcitori prin noapte,
Te bântuie vreun gând sau visul neîmplinit…
De-atâta liniște, parc-auzi năluci și șoapte,
Să-ți spună ca te-ndrepți spre infinit ,

Spre-o altă lume, ce pare-ndepărtată,
În urmă-ți, pașii dispărând fără de veste…
De tine neaflând, poate nimeni niciodată,
Sau, din amintire, scrisa pe-o filă de poveste…