SOLSTIȚIUL DE IARNĂ
Din amintiri sosind câteodată
pe gândurile care alergă-n gol
apari și tu, difuză ca o pată,
trecând inert prin ușa de la hol.
Rămâne-n urma ta întredeschisă
iar vântul intră aducând povești
din nopțile cu miză redeschisă
de neiertări aproape nefirești.
Le invocai cu vorbele-auzite
în serile cu absurde-nchipuiri
când demonii, pe căile-ncâlcite,
ieșeau în calea ta să îi admiri.
Cuprinsă de-ndoieli amețitoare
mă dojeneai atunci fără răgaz,
te-aș fi oprit dar am văzut că moare
orice cuvânt în propriul tău necaz.
Se răsuceau în mine, nevăzute,
păreri de rău că nu mă înțelegi
și mă dureau cuvintele pierdute
pe nerostiri care mureau întregi.
În ochii tăi se adâncea furtuna,
sub vorbe reci și fără de-nțeles,
le mai resimt și azi încărcătura
reverberând în cuget tot mai des.
Afară vântul bate mai departe
și povestește parcă despre noi,
rămân cu ochii pironiți în carte
visând că suntem încă amândoi.
———————————————–
Corneliu NEAGU
21 decembrie, 2018