BALERINA ŞI EU
O balerină a dansat toată noaptea de vară în
visul meu; ştiu că nu toată noaptea, ci câteva
treceri de minute; apoi mişcările se repetau,
ceruri multe se deschideau în vârtej,încercam,
nereuşit, să ating trupul ce unduia ca în deşert,
în faţa celui sfârşit de sete.
Simţeam trupul împins, cu mâinile întinse,
aripi în noapte spre flacăra speranţei-
nu simţeam căldura, nici arsura.
Gura doritoare de izvor părea să ajungă
unei sclipiri de un veac mistuind
dorinţa ce nu cunoştea un punct.
Dimineaţa, privind pe fereastră, în iarba
din mine, o altă balerină dansa pe
pe muzica venită de nu ştiu unde,
și eu dansam…
PÂNZA DE PĂIANJEN
Rupe firele din plasa în care te afli la o
distanţă apreciabilă de suflet.
Plasa creează iluzia de rezistenţă,
dar nu e pentru tine pregătită.
Acolo, păianjenul îşi ajunge sieşi,
e vânător şi pradă, renaşte, îşi amplifică
spaţiul de vânătoare, dintr-un univers în altul.
Ne apucă miezul spiritului, discutând
despre păianjen, poet şi plasă.
Cine pe cine înghite, renaşte şi e veşnic
lună pe cer, noapte şi zi?
LINIILE ÎNTUNECATE DE URSITE
A plecat dis-de-dimineaţă şi nu a ajuns nicăieri.
A plecat pe la prânz şi nu a ajuns undeva.
A plecat spre seară şi nu a ajuns acolo.
De ce mereu plecarea nu te duce unde ai dori,
când îţi conturezi spaţiul încărcat cu
baloane, cu inimi şi multe drumuri,
ce se opresc, încrucişate, în voinţa
mâinilor tale brăzdate.
Îţi spunea odată de întretăierea liniilor
cu ochi de-o parte şi de alta, privitori
spre paşii ţinuţi în popas, ce au o unduire
pe care n-o bănuieşti acum, tânăr.
Şi au scăpat hergheliile, ţinute în văi,
inundând dealurile şi munţii cerniţi de dureri
oprite-n bariere, cu lanţuri legate spre cer,
peste creştetul tău, încurcând liniile
întunecate de ursitele ce hohoteau…
FLUTURI ALBI, ÎN BALANŢĂ
Astăzi, peste prunii din livada mea, argintul
plouă generos, pulbere deasă, cu
fluturi albi, coborâtori din inele.
Tremură viţa, zâmbet de ciorchini copilandri,
nimic nu pare să oprească fluviul
în care nu cobori de două ori.
E septembrie peste pomi şi casă,
strigătele se aud doar ca ecouri
ale celor plecaţi fără vâsle.
Un nimb e la poartă,cineva mi-l oferă,
cadou nesperat, între două sau
mai multe nopţi şi zile devenite
încăperi într-un imens palat.
Astăzi, copilul se joacă, şi eu scriu
traducând aura intrării în Balanță…
JOCUL CU ŞANŢURI
Dar mereu vin şi vor veni,ca trupe bine organizate,
comandanţi şi drapele. Poate se vor prăbuşi
în tranşeele nopţii,unii vor respira dincolo de livezile
pustii, vor agita alţii mai multe bucăţi de zăpadă,
în amintirea secundelor fără valoare.
Aşa se vor trece şi se vor petrece,
într-un lung vals al schimbării perechilor,
cu orchestra dirijată din vârful muntelui cu flori.
Apoi copiii, în noapte contururi, vor struni
caii primiţi dincolo de şanţuri,
pregătiţi în râsete, să arunce
cu bulgări în Lună.
SCULPTOR DE CUVINTE
Pe o plajă, undeva, caii aleargă, spuma valurilor,
mâini imense,trece dincolo de ei:
imagine dintr-un tablou cu iarbă înaltă
şi cai păscând, doar spinările, ca movile mişcătoare
se zăresc în negura de deasupra mării.
Dacă te apropii,încet aburii dinspre ziuă
dispar: unul câte unul, caii se ridică spre cer,
înaripaţi ca în legende, iar înotătorii rătăciţi
ies la mal, în căutarea luminii, pe care au zărit-o
la început, în tunelul de apă.
Cât nisip, câte scoici, câţi regi, jucându-se cu paiele
din coroane, iar tu, aplecat peste placa de marmură
albă,încerci, cu o daltă, să laşi cuvinte
ce se vor topi în pescăruşi, mereu în zbor.
CE GREU ROSTESC MINA ALTÂN-TEPE…
Se lasă peste ceas întunericul de galerie dintr-o mină,
păstrată, uneori, între fulgere spălate de ploile din subteran.
Am văzut două bolți,mereu două bolți: de piatră și de cer,
iar între ele, cărările văii,cu șiruri de mineri ce urcă și coboară
printre stele, cu lămpile de carbid, căutând casa și piatra de
preț pentru pâine, încărcată în jucăriile de vagoane, plimbate
pe haldă, apoi rasturnate în hohot ce spărgea liniștea somnului.
Tata venea și el spre casă, bolțile se îngemănau conturând
un portret votiv proiectat pe ecranul unui suflet de copil.
Cuib, între două dealuri, din care zburam noi, copiii, uitând
să ne-ntoacem, măcar la lună plină, albastră și roșie, pe- acasă.
În fiecare primăvară vor plesni de bucurie cornii,
stejarii ne vor primi în cercul generos de-a v-ați ascunselea,mijind,
fiecare pe rând, vom începe să ne căutăm prin toate cotloanele vieții,
și ca în bătălie,vor rămâne mai puțini,spre a veghea valea
străjuită de dealuri,cu șiruri de mineri, ce urcă și coboară pe
scara luminii din noi…
–––––––––––––
Mihai PĂCURARU
21 decembrie, 2018