Mihai PĂCURARU: Sculptor de cuvinte (poeme)

BALERINA ŞI  EU

 

O balerină a dansat toată noaptea de vară în

visul meu; ştiu că nu toată noaptea, ci câteva

treceri de minute; apoi mişcările se repetau,

ceruri multe se deschideau în vârtej,încercam,

nereuşit, să ating trupul ce unduia ca în deşert,

în faţa celui sfârşit de sete.

 

Simţeam trupul împins, cu mâinile întinse,

aripi în noapte spre flacăra speranţei-

nu simţeam căldura, nici arsura.

 

Gura doritoare de izvor părea să ajungă

unei sclipiri de un veac mistuind

dorinţa ce nu cunoştea un punct.

Dimineaţa, privind pe fereastră, în iarba

din mine, o altă balerină dansa pe

pe muzica venită de nu ştiu unde,

și eu dansam…

 

PÂNZA DE PĂIANJEN

 

Rupe firele din plasa în care te afli la o

distanţă apreciabilă de suflet.

 

Plasa creează iluzia de rezistenţă,

dar nu e pentru tine pregătită.

 

Acolo, păianjenul îşi ajunge sieşi,

e vânător şi pradă, renaşte, îşi amplifică

spaţiul de vânătoare, dintr-un univers în altul.

 

Ne apucă miezul spiritului, discutând

despre păianjen, poet şi plasă.

 

Cine pe cine înghite, renaşte şi e veşnic

lună pe cer, noapte şi zi?

 

LINIILE ÎNTUNECATE DE URSITE

 

A plecat dis-de-dimineaţă şi nu a ajuns nicăieri.

A plecat pe la prânz şi nu a ajuns undeva.

A plecat spre seară şi nu a ajuns acolo.

De ce mereu plecarea nu te duce unde ai dori,

când îţi conturezi spaţiul încărcat cu

baloane, cu inimi şi multe drumuri,

ce se opresc, încrucişate, în voinţa

mâinilor tale brăzdate.

Îţi spunea odată de întretăierea liniilor

cu ochi de-o parte şi de alta, privitori

spre paşii ţinuţi în popas, ce au o unduire

pe care n-o bănuieşti acum, tânăr.

 

Şi au scăpat hergheliile, ţinute în văi,

inundând dealurile şi munţii cerniţi de dureri

oprite-n bariere, cu lanţuri legate spre cer,

peste creştetul tău, încurcând liniile

întunecate de ursitele ce hohoteau…

 

FLUTURI ALBI, ÎN BALANŢĂ

 

Astăzi, peste prunii din livada mea, argintul

plouă generos, pulbere deasă, cu

fluturi albi, coborâtori din inele.

 

Tremură viţa, zâmbet de ciorchini copilandri,

nimic nu pare să oprească fluviul

în care nu cobori de două ori.

 

E septembrie peste pomi şi casă,

strigătele se aud doar ca ecouri

ale celor plecaţi fără vâsle.

 

Un nimb e la poartă,cineva mi-l oferă,

cadou nesperat, între două sau

mai multe nopţi şi zile devenite

încăperi într-un imens palat.

Astăzi, copilul se joacă, şi eu scriu

traducând aura intrării în Balanță…

 

JOCUL CU ŞANŢURI

 

Dar mereu vin şi vor veni,ca trupe bine organizate,

comandanţi şi drapele. Poate se vor prăbuşi

în tranşeele nopţii,unii vor respira dincolo de livezile

pustii, vor agita alţii mai multe bucăţi de zăpadă,

în amintirea secundelor fără valoare.

 

Aşa se vor trece şi se vor petrece,

într-un lung vals al schimbării perechilor,

cu orchestra dirijată din vârful muntelui cu flori.

 

Apoi copiii, în noapte contururi, vor struni

caii primiţi dincolo de şanţuri,

pregătiţi în râsete, să arunce

cu bulgări în Lună.

 

SCULPTOR  DE CUVINTE

 

Pe o plajă, undeva, caii aleargă, spuma valurilor,

mâini imense,trece dincolo de ei:

imagine dintr-un tablou cu iarbă înaltă

şi cai păscând, doar spinările, ca movile mişcătoare

se zăresc în negura de deasupra mării.

 

Dacă te apropii,încet aburii dinspre ziuă

dispar: unul câte unul, caii se ridică spre cer,

înaripaţi ca în legende, iar înotătorii rătăciţi

ies la mal, în căutarea luminii, pe care au zărit-o

la început, în tunelul de apă.

 

Cât nisip, câte scoici, câţi regi, jucându-se cu paiele

din coroane, iar tu, aplecat peste placa de marmură

albă,încerci, cu o daltă, să laşi cuvinte

ce se vor topi în pescăruşi, mereu în zbor.

 

CE GREU ROSTESC MINA ALTÂN-TEPE…

 

Se lasă peste ceas întunericul de galerie dintr-o mină,

păstrată, uneori, între fulgere spălate de ploile din subteran.

 

Am văzut două bolți,mereu două bolți: de piatră și de cer,

iar între ele, cărările văii,cu șiruri de mineri ce urcă și coboară

printre stele, cu lămpile de carbid, căutând casa și piatra de

preț pentru pâine, încărcată în jucăriile de vagoane, plimbate

pe haldă, apoi rasturnate în hohot ce spărgea liniștea somnului.

 

Tata venea și el spre casă, bolțile se îngemănau conturând

un portret votiv proiectat pe ecranul unui suflet de copil.

Cuib, între două dealuri, din care zburam noi, copiii, uitând

să ne-ntoacem, măcar la lună plină, albastră și roșie, pe- acasă.

În fiecare primăvară vor plesni de bucurie cornii,

stejarii ne vor primi în cercul generos de-a v-ați ascunselea,mijind,

fiecare pe rând, vom începe să ne căutăm prin toate cotloanele vieții,

și ca în bătălie,vor rămâne mai puțini,spre a veghea valea

 

străjuită de dealuri,cu șiruri de mineri, ce urcă și coboară pe

scara luminii din noi…

–––––––––––––

Mihai PĂCURARU

21 decembrie, 2018

Lasă un răspuns