Gravură de Elke Rehder
cuvinte
Oricât ar fi
de false sau tocite
unele dintre cuvinte,
urmele lor nevăzute
rămân gravate-n suflet
și nu le poate șterge
nici nemilosul timp.
Germain Droogenbroodt
Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg
***
Gravură de Elke Rehder
cuvinte
Oricât ar fi
de false sau tocite
unele dintre cuvinte,
urmele lor nevăzute
rămân gravate-n suflet
și nu le poate șterge
nici nemilosul timp.
Germain Droogenbroodt
Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg
***

,,Jonuţ Caragea, Mon amour abyssal. Poèmes, traduction [du roumain] par Amalia Achard, Brest, Éditions Stellamaris, 2018, 86 p.
J’ai eu la chance tout à fait par hasard de connaître Jonuţ Caragea, grâce à mon ami roumain le prof. Constantin Frosin. Je le remercie : j’ai découvert « un poète », un vrai poète, l’un de ceux qui honorent leur pays et la littérature européenne.
Caragea est né à Constanţa, en Roumanie, en 1975. Il est poète, prosateur, critique littéraire, éditeur, auteur d’aphorismes et promoteur culturel. Entre 2003 et 2011, il vit à Montréal, où il est instructeur sportif et sportif de performance comme rugbyman. En 2008, il devient citoyen canadien. En 2012, il rentre dans son pays natal et s’établit à Oradea.
À l’unisson avec le poète Adrian Erbiceanu, en 2008, il fonde l’Association des Écrivains de Langue Roumaine au Québec et publie la première Anthologie des écrivains roumains de la province du Québec (2009), 251coauteurs Adrian Erbiceanu et Dimitru Scorţanu, ouvrage de référence de la diaspora roumaine.
Il est l’auteur d’une trentaine de livres de poésie, aphorismes, science-fiction, essais critiques, mémoires et anthologies.
L’œuvre de Jonuţ Caragea est honorée de plusieurs prix importants, lesquels confirment la valeur de son œuvre. Sa poésie est un merveilleux voyage de mémoire et d’engagement. Les thèmes qu’il met en évidence concernent tous la grande question de l’être au monde.
On l’a défini « un athlète de la poésie ». En effet, c’est un travailleur acharné du mot, qui dans ses poèmes devient l’énergie de la vie en un monde clos que le poète veut ouvrir.
Pas une poésie de routine, mais une poésie de la profondeur, qui va au cœur de la matière et à la limite du possible, pour offrir à l’homme le sens vrai de son existence. Une esthétique de l’engagement dans l’immense, à partir d’un point, sa patrie projetée sur le monde.
Dans ce recueil, Jonuţ Caragea se fait plus intime. Il enquête dans le silence de l’amour, pour s’écrier en soldat de la parole. Mystère de la femme et mystère de la vie se croisent. Le mal s’envole. La poésie réalise un miracle : celui de l’ouverture du cœur qui aime. Quelques vers, pour le prouver : « Ferme les yeux / regarde aussi loin que tu peux / et ne pense pas au retour » ; « Je garde le poème en moi » ; « le dernier mot lèche ses blessures » ; « Je disais que l’amour c’est tout ou rien ».
Les mots ! Jonuţ Caragea vit dans « La maison des mots », magnifique titre d’un poème de ce recueil. Il sait que « Seul le poète sait combien de solitude / Se trouve dans la maison de ses mots ». Cette maison est son usine, où il produit de l’or : celui de nous faire rêver.”
–––––––––-
Academician Giovanni DOTOLI
Franța
Decembrie, 2018

Încercări
Eu încerc cu degetul marea,
tu încerci cu degetul cerul…
Misterul,
pe cât de adânc pe atât de înalt…
Același asfalt
albastru, aceeași oglindă,
același opaiț răstignit pe a timpului grindă
rostogolindu-se de la răsărit la apus…
,,Pace pe pământ…și în cer sus…”
Pe mine mă învăluie marea,
tu îmbrățișezi cerul…
Pieptul meu îți este cărarea,
gura ta îmi e giuvaerul…
Între noi, îngeri mângâind strune de lire,
potire
albastre de dor
și plâns de cocor…
Noi, doi fluturi închiși în celule de lut
așteptând să zboare, liberi
ca la început.
Ultimul tren
Încă mai stau
agățat de pleoapa ta tremurândă
privindu-ți în suflet…
Vârtej de cenușă
și palid apus delirând…
Flămând,
închid după mine scârțâinda ușă
apoi mă prăval, lacrimă stinsă
pe obrazu-ți ridat.
Nicicând
nu va mai exista o-nviere…
Păcat!
Invazie de cenușiu
Tocmai când mă îndrăgostisem de alb
cenușiul singurătății
bătea la fereastra de cristal
a sufletului meu.
Am stins instant lumina
pentru a nu îmi ucide
precum ostașii lui Irod
de curând născută
lacrima.
O vreme
am tot auzit-o tropotind
dincolo de pereții albaștrii
ai gândurilor…
Naștere
Scâncind,
undeva în pădurea amintirilor
se naște un vis,
steaua speranței veghindu-i
ecoul primului țipăt.
Ieslea dorului îi leagănă
în căușurile palmelor
speriatele priviri…
Atâta Betleem revăsat între noi
încât se retăcesc urmele magilor
și totuși
iubirea ne învăluie precum
un cor murmurat de îngeri
sub cupola înfrunzitei nopți.
,, Pace pe pământ…” Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Versuri”

Povestea macilor roșii
M-am oprit în câmpia
macilor roșii
fiecare petală e iubire
și mă cheamă să
alerg cu gândul
prin umbrele nopții…
Și vântul îmi mângâie
chipul uitat de iubire!
Întind mâinile să
cuprind norii
simt fiorul macilor roșii
și nostalgia mă cuprinde!
O tristă poveste
de dragoste a început
printre picăturile de ploaie
și macii roșii!
Când visele mele dispar
și soarele răsare,
toți macii vor muri
în grădina cu speranțe
deșarte !
Atunci voi plânge
și locul lor va rămâne
pustiu sub cerul senin
de vară!
Iubire rămâi …
E povestea macilor roșii !
———————————–
Miriam Nadia DĂBĂU
(Miriam Miriam)
Franța, Paris
28 decembrie, 2018

O viață de o zi
Noaptea e pe sfârșite. Durerile facerii cutremură locul,
Încep să zvâcnească, în lente convulsii pe firavul fir,
Bobocelul în tihnă-și așteaptă sorocul
S-aducă pe lume o splendidă floare de trandafir.
Pe aripi roz-violete-oranj Aurora apare
Și noaptea alungă, iar zorii o plâng,
Bobocelul adastă pe ramură blând
Clipa eternă mult așteptată de Soare-răsare.
Simultan, cu primele raze de soare,
Mângâiat de o nouă lumină, bobocelul desface-n petale
Gingașă, blândă, uimitoare și plină de tihnă o Floare,
Dăruind lumii vraja ce curge în sevele sale.
Superb trandafir, într-o Floare de o zi,
Cinci roșii petale. Cinci roșii stamine,
O Floare ce mâine nu va mai fi,
O Floare de azi, o Floare-Minune.
O viață de-o zi are aici pe Pământ. Doar o zi!
Dar câtă smerenie, dragoste, tihnă în splendida Floare!
Ea știe că ziua va trece și va muri,
Nici urmă de dor, de tristeți în priviri, doar candoare.
Zeul luminii de Zi obosit, dispare încet
Pleoapele zilei nostalgic se-nchid istovite,
Trandafirul își strânge petalele ghem și cade fără regret,
Oprindu-i suflarea unei vieți atât de frumos trăite.
Simt tulburare-n suflet, uimit sânt în Cuvânt:
Ce viață plină are o Floare pe Pământ!…
Mi-e atât de trist să văd cum omul irosește
Divinul Dar: își bate joc de El și-n van îl risipește…
Cum puteam să nu te iubesc
Cum puteam să nu te iubesc
Sau să te uit vreodată,
Iubită, plină de harul ceresc,
În Raza Luminii scăldată.
În tine atăta iubire încăpea
Şi plină de alean, tandreţe,
Splendoare, aievea o Zână!
Copilul din tine oriunde zâmbea,
Dăruind tuturor blândeţe,
Linişte, pace, lumină.
Atâta candoare în suflet aveai.
Inocentă, copil ai rămas totdeauna,
Pururi copiii te însoţeau cu alai,
Ziua – frumoasă însorită,
În noapte – superbă ca Luna.
Iubito, n-am să te uit niciodată,
Te voi iubi mereu, fără patimi,
Nostalgic şi dulce, cu dor.
O, suflet frumos de copil, neschimbată
Iubire ai fost, iubire ai rămas,
Iubire ai dat tuturor.
Cum puteam să nu te iubesc
Sau să te uit vreodată,
Iubită, plină de harul ceresc,
În Raza Luminii scăldată.
Iubind în taină
Iubindu-te în taină, iubirea n-am ascuns,
Ţi-o dăruiam, o trimiteam pe undele iubirii,
În jurul tău cărările înfloreau în linişte, nespus
Miracol. Timidă cum te ştiu, tu radiai pe valul fericirii.
Te-am iubit constant şi tandru, în dreptate,
Fără patimi, tandreţi îţi dăruiam pe undele tandreţii.
În Razele Luminii te însoţeau sonate, simfonii, cantate,
Iar sufletul tău cand sorbea cu dor aroma dimineţii.

Aripile noastre uitate
Într-o particulă misterioasă
încape întregul univers.
În noi s-a creat,
acum cuvântul există
şi-odată cu el
viaţa
pulsează
în stele, planete,
natură, om, lumi infinite.
Lumina
îşi cere întruparea.
Ne naştem, murim,
revenim în lumină. Suntem.
Nici început, nici sfârşit nu există!
Totul este lumină,
în razele ei ne e scris viitorul.
Ascultă mesajul stelelor ce strălucesc!
Dacă alergi o viaţă să prinzi stele căzătoare,
vei prinde, până la urmă, una.
Asculţi glasul culorilor?
Sunetul, odată creat, continuă
să existe etern,
chiar şi-n adâncă tăcere.
Cu toate simţurile atingi lumina muzicii,
eternul ciclu al paradisurilor stelare,
în infinit se-ating liniile paralele.
Inspiră, priveşte şi-ascultă
prin respiraţie
ochii şi-auzul universului!
Cândva aripile ni se vedeau,
încă le mai avem,
copiii şi tinerii
le folosesc în zborul lor
prin lumi nevăzute.
Cu aripile tinereţii, gândul
prinde înveliş în azurul cerului.
Asculţi bătăile inimii?
Sunt părţi din simfonia pământului
ce-şi poartă în noi
mesajul – viaţa are un sens -,
nu uita cine şi de ce suntem aici.
Solaris
Sub pecetea lui Solomon, timpul şi spaţiu se diluează.
Ameţitor, cu arome tari, pătrunzătoare,
într-un ritm obsedant,
abrupt, dinamic şi fluid,
sub potopul iubirii o auzi cum geme încet,
vrei să-i simţi gura pe trupul tău,

Rostul meu de-abia începe
Rostul meu de-abia începe.
Semăn vise şi-aştept lanuri
de mirabile elanuri
în pustiuri şi în stepe.
În sfârşit pot azi pricepe
de ce am alte limanuri
şi regretele-n noianuri
nu mai pot să mă înţepe.
Vreau ca trista mea ursită
să înceapă să zâmbească,
lumea-mi să fie firească
şi s-o văd mai împlinită.
Pe-a speranţelor orbită
noi luceferi să roiască
şi s-arunc urâta mască
ce pe chip mi-a fost cioplită.
Simt deodată-o sevă nouă
în întreaga mea fiinţă.
Din tristeţi şi umilinţă
nu mai ninge, nu mai plouă.
A iubirii sfântă rouă
a stins orice suferinţă
şi când dau din prisosinţă,
dau cu mâinile-amândouă.
Parcă-s altul dintr-odată.
Am alt ţel. Altă putere.
Nu-mi mai pasă de durere.
Orice clipă e bogată
şi o simt ca pe-o răsplată
pentru că îmi las să spere
viaţa ce-n îngenunchere
nu o să mai stea vreodată.
————————————–
Anatol COVALI
București
27 decembrie, 2018

Tragem obloanele lumii
Se prinde carnea de suflet,
Urlă durerea printre coaste,
E furtună și haos în privire,
Inima se zbate în neștire.
Disperarea acoperă glasul iubirii,
Ne izolăm în cămăruțe obscure,
Intră singurătatea pe scena vieții,
Plângem că nu mai avem spectatori,
Să ne privească, să ne asculte, să ne vorbească.
Uităm că suntem muritori
Și alergăm după iluzii efemere,
Pline de praf și de durere,
Ne închidem în noi înșine
Și ridicăm ziduri sufletești,
Învârtindu-ne în cercul nostru strâmt,
Tragem obloanele lumii.
———————————-
Anca-Maria DAVID
28 decembrie, 2018

LICORNUL CU FRÂU DE ARGINT
Se lasă-nserarea și ninge afară,
cad fulgii de nea peste case dansând,
mă uit pe fereastră – aș vrea să apară
licornul cu frâu de argint, galopând.
Din hăuri de timp neștiute apare
cu aripa-ntinsă pe brâuri de ger,
deasupra, pe șaua de aur călare,
stă Zâna Zăpezii cu chip auster.
Ajunge îndată, cu frâul în mână,
și bate la ușă cu-n vânt hibernal,
din zarea cernită cu biciul adună
povești să le țeasă pe geam în cristal.
O chem înlăuntru, să vină aproape,
să stea lângă sobă cu calul licorn,
din vatră jăratec să-i dau să se-adape,
cunună de aur să-i pun peste corn.
Dar văd că licornul rămâne afară,
iar zâna-i doar umbra iubirilor reci,
pierdute în gerul venit într-o seară,
cândva, în trecut, când mi-ai zis că-o să pleci.
DORUL ABSOLUT
Când am plecat din țară-ntâia oară,
ajuns pribeag pe un tărâm străin,
primeam ascuns în pâinea prea amară
și-al fraților români nestins venin.
Murea atunci în mine, pe tăcute,
destinul sfânt primit de la străbuni,
un alt destin, pe noile redute,
prefiguram în vagi dimensiuni.
I-am zis adio patriei române,
lăsând acolo mâlul doctrinar,
și-am plâns de dor că-n urma mea rămâne
cel mai iubit și cel mai sfânt hotar.
Iar azi, când anul este pe sfârșite,
trimit spre țară ultimul salut:
tu, patrie de visuri adormite,
îți las pe vatră dorul absolut !
———————————————–
Corneliu NEAGU
28 decembrie, 2018

Fiul partizanului
Codrule verde de brad,
Tata-n tine a stat pribeag,
Tu, îți legini cetina
Pe poteci el te umbla,
Biblia și pușca lui
O avea la căpătâi…
– Spune-mi, codrule, de știi
Cruce-i pun la căpătâi,
Unde-i tata împușcat
De cei care l-au trădat?
– Fiule de partizan
Curajos din neam în neam,
Tatăl tău e în râpă abruptă,
Viteaz a murit în luptă,
Biblia și pușca lui
Să i-o pui la căpătâi,
Țara nu a vrut să o închine
Celui ce-i spuneam „vecine”
Și cu mulți viteji din sat
Contra lor s-au răsculat.
Dintr-un trist izvor bea apă,
Acolo să îi faci groapă
Și în loc de crucea lui,
Să îi pui la căpătâi
Un puiuț verde de brad,
Țara și-a iubit cu drag.
Iar, tu, fiu de partizan,
Pui de dac din neam în neam,
Niciodată să nu uiți
Lupta bravilor părinți,
Iar dușmani de-or năvăli,
Peste tine a împărăți…
Vino-n codru, tu și ia
Pușca lui… și biblia.
——————————–
Vasile COMAN
Ploiești
27 decembrie 2015