Rostul meu de-abia începe
Rostul meu de-abia începe.
Semăn vise şi-aştept lanuri
de mirabile elanuri
în pustiuri şi în stepe.
În sfârşit pot azi pricepe
de ce am alte limanuri
şi regretele-n noianuri
nu mai pot să mă înţepe.
Vreau ca trista mea ursită
să înceapă să zâmbească,
lumea-mi să fie firească
şi s-o văd mai împlinită.
Pe-a speranţelor orbită
noi luceferi să roiască
şi s-arunc urâta mască
ce pe chip mi-a fost cioplită.
Simt deodată-o sevă nouă
în întreaga mea fiinţă.
Din tristeţi şi umilinţă
nu mai ninge, nu mai plouă.
A iubirii sfântă rouă
a stins orice suferinţă
şi când dau din prisosinţă,
dau cu mâinile-amândouă.
Parcă-s altul dintr-odată.
Am alt ţel. Altă putere.
Nu-mi mai pasă de durere.
Orice clipă e bogată
şi o simt ca pe-o răsplată
pentru că îmi las să spere
viaţa ce-n îngenunchere
nu o să mai stea vreodată.
————————————–
Anatol COVALI
București
27 decembrie, 2018