Anna-Nora ROTARU: Ascultând valsul iubirii (poeme)

SINGURĂTATE

 

Noaptea se presară, alene pe alei
Şi frigul se strecoară pe sub uşă…
Mai scormonesc cu cleştele-n cenuşă,
Mai pun pe foc vreo-uscată surceluşă
Şi scurg în candelă o ţâră de ulei…

E linişte în casă… odaia e obscură…
Zvâcneşte câte-o flacără-n cămin…
Trosneşte-n foc uscatul lemn de-anin
Şi din paharu-mi, cu sângeriul vin,
Mai sorb în pace câte-o-nghiţitură…

Prin minte-un gând ascuns mi se-nfiripă,
Sădit din stranii şi din adânci tăceri…
Din celea, ce le-am trăit până mai ieri,
Dulci ca nectarul, amare ca de fieri,
Să le aştern pe vreo hârtie-n pripă !

Mă doare să le-nghită colbu-uitării
Şi ploile-n răstimpuri să le spele…
Că, ce-am trăit nu-i gluma, joc de iele,
Mi-s scrise cu litere de foc pe piele,
Să le mai văd, pe-aleea căutării !

În minte-mi sare-ades câte-o scânteie,
Să-mi lumineze căi cu-apusuri purpurii…
Mă-ntorc pe-acelaşi drum, poate că vii,
Dar, văd uscate, doar flori de păpădii,
Din cele puse-n părul meu să-mi steie…

Din lacrimi de dor mai înteţesc văpaia…
Tăciuni-i mai scormonesc prin amintiri…
Din clipe sfinte, uitate-n răstigniri,
Vreo una poate, trezită-n răzvrătiri,
Întunericul mi-o lumină şi odaia !

Degeaba mă agăţ de timp şi te aştept…
Chiar lacrima mi s-a secat sub pleoape…
Deşert mi-i sufletul, plin de hârtoape,
Scormonind sper, să mai ţâşnească ape
Şi iar suflul vieţii să-mi zvâcnească-n piept !

PE-UN CRAI NOU…

 

Ca flacără aprinsă, te port în mine… etern,
Sufletul mi-l luminezi, ca astru-n întuneric…
Mă încălzește suflul, pe umeri și pe stern,
Mângâierea dulce, la poala gândului aștern,
Pe scara lui urcând, până-n spațiul eteric,
S-ajung la crai-nou… feeric…

Să-mi cuibăresc trupul și sufletul, cuminte,
Ca un copil gingaș, ce visează primăveri…
Ascultând valsul iubirii, cu sfinte jurăminte,
Ca florile de măr, îmbobocitele-ți cuvinte,
Sperând că toamna, să nu se-arate nicăieri,
Ermetic închisă într-un ieri…

Adu-mi floare de colț, cu roua-i pe petale
Și apa rece-n pumni, s-o am la îndemână…
Suflând-o, s-o prefac în puzderii de cristale
Punându-le sfioasă, pe nimbul frunții tale,
Să nu te-atingă răul, cu mâna lui păgână,
Prefăcându-te-n țărână…

Și tu, alungă stolul, de-mi vin crude amintiri,
Ca timpul să le-așterne-n colburile uitării…
Pe-amândoi, crai-noul, ne legene-n psaltiri,
Furați, pe coama lui, de vise dulci în picotiri,
Purtați de valul iubirii, spre neantul căutării,
Departe de graniț-așteptării…

—————————–

Anna-Nora ROTARU PAPADIMITRIOU

Atena, Grecia

29 ianuarie, 2019

Lasă un răspuns