Vasilica GRIGORAȘ: Trădarea cuvintelor

cuvintele au şi darul
de a trăda uneori
şi asta e mai grav
decât să ne înşelăm
unii pe alţii

ele ne joacă feste
atunci când ne străduim
fără cumpătare
şi măsură chibzuită
să ne ascundem
în spatele
sunetelor nevinovate
pentru a nu dezvălui
adevărata
cromatică a ţesăturii
gândurilor
şi gama notelor
din portativul
simţirilor

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

13 februarie 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Cântec

stau și ascult nemișcat ploaia
vântul se zbate în geamuri
plouă și plouă
cu lacrimi, nu’i rouă
plouă în mine acum
casa e veche, pustie
cine azi mai știe, cine
aici nu stă nimeni
doar tăcerea mai țipă prin unghere
tăcere, durere
o noapte a venit
pe aici, pe undeva
o noapte a plecat
și ce…
s-a intamplat ceva
un suflet a pierit
o ultimă petală a unui vis nescris
privesc în jur
poet al nimănui
ce plânge pe o coală
dar cui să spui amarul
un cântec s-a stins
plouă și plouă
casa’i pustie
doar vântul mai plânge în vie

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

13 februarie 2019

Corneliu NEAGU: Elegie

ELEGIE

 

Mai aud și astăzi dulcea ta chemare

revenind prin vreme ca un lung ecou

cu-nveliș de umbre din cireși amare

mai demult uitate într-un bibelou.

Îmi aduci în cuget nerostiri pierdute

printre slove scrise într-un vast poem,

îngropat în ziduri de străvechi redute

apărat să fie de un vechi blestem.

 

Reascult poemul pe la miez de noapte,

în frânturi de franje rupte-ntr-un halou,

cu rostiri vrăjite care vin din șoapte

scrise-n semne sacre pe un vechi tablou.

Mângâiat de vraja sfintelor cuvinte

care vin năvalinic spre adâncul meu

te revăd, iubito, și-mi aduc aminte

c-ai plecat senină într-un curcubeu.

 

Te întorci adesea, renăscând în vise,

dintr-o stea uitată, vrând să îmi vestești

că îmi legeni somnul cu poeme scrise

ce-mi aduc în suflet tainice povești.

————————————

Corneliu NEAGU

13 februarie 2019

Adrian BOTEZ: Autobuzul întârziat (poeme)

AUTOBUZUL ÎNTÂRZIAT

 

aştept autobuzul – care

nu mai vine : ştiu că – odată şi

odată – tot va

veni – dar

când ? – a depăşit orice-ntârziere

decentă…

 

de-atâta-aşteptare şi

nervi – când – în sfârşit

va veni autobuzul (cu o atât de mare

întârziere !) – în semn de

protest – nu mă voi urca

eu

într-îmsul – ci-l voi sudui – îl voi

înjura birjăreşte : în locul meu

se va strecura – în

autobuz – o umbră

sperioasă – politicoasă – care

nici măcar

nu-şi va lua

bilet

dus-întors

***

 

VIAŢA DUBLĂ A SCRISORII

 

abia după ce

visez cum am trudit (ideal şi

inspirat-luminat) – să

scriu Scrisoarea – şi mai

visez şi că

deja am expediat-o ! – …mă

trezesc – foarte

ambiguu – ponciş – îmi

şterg – de zor

ochi-ochelarii – şi

arţăgos – încep să chibzuiesc – să mă

frământ – cum şi de unde să încep a

plămădi şi

rândui-orândui –  rudimentarul

realul chip al

Scrisorii

***

                                                                  

SĂ NU LIPSIŢI : AZI – ŞI HOTARELE-S FURATE!

 

hârşit – cu câte-un tigru pe ureche

vrea să ucidă-n mine firea veche…

degeaba strig că sunt un Tămăduitor :

El îmi decapitează Vorba  – c-un topor…

Continue reading „Adrian BOTEZ: Autobuzul întârziat (poeme)”

Emilia-Paula ZAGAVEI: Inimi de gheață

Inimi de gheață

 

Poeme se ceartă-ntre ele
Pornind războaiele grele,
Uitarea e prinsă de stele
Cu gând rătăcit în zăbrele.
Tăcerea devine-o credință,
Iubirea e aspră sentință,
Durerea din suflet e mare,
Argintul la tâmplă apare.
Se seceră timpul devreme,
Se-mpart cu candoare poeme,
Condeiul uscat de păcate
E mut peste coală și fapte.
Abisul împarte tristețe,
În inimi impunem strictețe
Și lacăte punem visării,
Lăsând frâul liber trădării.
Prelinși peste inimi de gheață
Curg țurțuri ce suflete-ngheață
La streșini de fapte și vise
A vieților noastre ucise.

———————————–

Emilia-Paula ZAGAVEI

12 februarie 2019

 

 

Adina POPESCU: Scrisori din Țara de Mătase (3)

Te las să pleci, ducând un colț de rai cu tine, stingându-mi din priviri lumină cum stingi o candelă ce arde în zadar

E-un  singur adevăr, tu nu ai loc sub   soare, de ce ți-e totul a mirarea?

Eu ți-am sădit  un lan de grâu, privighetorile ascund  semințele în iarnă, eu maci adăpostesc, să fii , acolo unde ești , un lan de grâu, când  dor îți e de soare

Nu suntem despărțiți, nici împreună, un curcubeu eu îți trimit, tu mi-l întorci furtună,

În sticlă timpul se-nvelește  ca să rămână-n umbră, mi-e ziua bună?

În ochii mei, oglindă, chipul tău, pe  trupul tău o rană ochii mei,

Când brusc te-ai înălțat să  zbori ,

Dar raiul ți-e povară și ți-e seară!

———————————-

Adina POPESCU

12 februarie 2019

Georges Friedenkraft: Taine

“Anima, Pasărea sufletului”, Sigrid Hofmann

 

Taine

Nu-ți pot dezvălui tainele mele/

În mine ele sunt încă în pârg
(Mei Er, poetă contemporană din China)

Nu-ți pot destăinui tainele mele

Semințe de chimion în germinare
În temniță de humus zăvorâte
Visează la-ncolțirea viitoare.

Tainele mele sunt omizi gingașe
Visând în crisalidă, moleșite,
Cum se vor transforma în fluturi.

Tulburător, misterul, pe care ți-l ascund
Fiori ți-ar da, te-ar face să roșești, ca o elevă,
Ca salcia ce  freamătă în vânt.

Îngăduie tainelor mele să se coacă
Plesnind apoi rotunde, rumenite,
Trezindu-se la viață, iar de-o să ai răbdare,
În ziua cuvenită, ți le voi divulga.

Georges Friedenkraft, Franța

Traducere : Germain Droogenbroodt – Gabriela Căluțiu Sonnenberg

***

Je ne peux te dire mes secrets//Mes secrets sont des graines de fenouil/Enfermées dans leur prison d’humus/Mais qui/rêvent de germer//Mes secrets sont des chenilles/Doucement assoupies dans la chaleur du cocon/Mais qui rêvent de devenir papillons//Je ne peux te révéler mes secrets si troubles/Ils te feraient rougir comme une écolière/Ils te feraient /frémir comme un saule à la première brise//Non, laisse mes secrets mûrir en moi/Laisse-les exploser à la vie/Alors peut-être, si tu es patiente/Un jour je te les dirai.

Anna-Nora ROTARU: Poeme

TU, ZÂNĂ A PĂDURII…

                              (dedicată fiicei mele Artemis la împlinirea vârstei de18 ani)

 

 

Ooo, Tu, preafrumoasă Zână a pădurii,
Ce-agale te preumbli, printre copacii goi și triști,
Să nu te temi, că-ți vei uda poalele și condurii…
Sub bruma nopții, amorțit-au greieri-trubadurii,
Din frunzișul răscolit, de vânturile ca moriști,
Trezește-i, le-arată că exiști !

Cu mâna-ți delicată, trunchiuri atinge și ramuri,
Dă-le-o binecuvântare, că multe-au mai pătimit…
Alungă gerul crunt și pune crivățului hamuri,
Fă mugurii să crape și-aer umple cu balsamuri,
Izgonește iarna, din crângul cel mut și adormit
Și eu, ofrande-am să-ți trimit !

Zâna mea, cu flori-mpletite-n păr, de albăstrele,
Dă iarăși viață-n jur, la firul de iarbă, copăcel…
Topește neaua iernii, din mantalele ei grele
Să vină primăvara, din colivia-i cu zăbrele
Ajutând capul să-și scoată, timid primul firicel,
De prin zăpezi un ghiocel !

Înapoi cheamă să-ți vină păsările călătoare,
Izvoarele fă-le să susure curgând nestăvilit…
Din somnul lor adânc, trezește pe viețuitoare,
Din soare-adună raze, pe cele mai lucitoare
Și-acolo unde pământul e gol, negru, dezvelit
Sau, cu mucegaiuri învelit,

Tu, Zână bună, umple din nou pădurile cu flori,
Răsărind iar viorele, toporași din uscăciuni…
Trezește-ne ochii goi, iarăși la viață și culori,
Văzduhul, cu cânt de ciocârlie și privighetori,
Înflorește muguri, din roze rochii fă, în păr cununi,
Din maci, păpădii și mătăciuni !

 

 

PENTRU ÎNC-O-MBRĂȚIȘARE…

 

 

Mă poartă iarăși pașii, un călător trist și pribeag,

În satul unde m-am născut, la căsuța-mi cu cerdac…

La taicutul meu bătrân, ajuns acuma un moșneag,

Așteptând cu maica-n tindă, sprijinită-ntr-un toiag,

Să mă mai vadă o dată, până le-o suna de veac,

Eu, încercând să mă prefac,

 

 

Că nu le văd de doruri, în lacrimi-notând ochii plânși,

De durerea despărțirii, ce-a pus între noi hotare…

Cu toții am îmbătrânit, fost-am de poveri constrânși,

Pe unde soarta ne-a zvârlit și-acuma-n brațe strânși,

Mă-ntreb… cât om mai avea puteri de frământare,

Curaj, de-o altă așteptare ?

 

 

Mă dor uscățivele lor trupuri, de ani și gârbovite,

Cu mâinile lor bătucite, zbârcite, tremurânde…

Mă dor și fețele îmbătrânite, de trudă istovite,

Cu ochii-n vid pierduți, ca ferestre goale, coșcovite,

Pline de iubire resemnată-s privirile lor blânde,

Cu inimi triste, sângerânde…

 

 

Doamne, cât aș vrea-napoi să poți întoarce anii,

Să ridici povara de pe-ai noștri umeri obosiți,

C-am îmbătrânit și eu și părinții-mi în strădanii…

Să mai zâmbesc-aș vrea căsuță mică și castanii,

C-atunci, cu rude multe, bunici, musafirii poposiți,

L-anii-aceia, cu toții regăsiți…

 

 

Să-mi văd măicuța iară, tânără c-atunci, sprințară,

Pe tata cu mustața-i neagră, șapca pe-o ureche…

Iar eu… EU, copilă veselă, codană și năbădăioasă,

Ajunsă fetișcană, cu zâmbet dulce, mlădioasă,

Crescută cum se cade, după datina străveche

Și mândră, fără de pereche…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

8 februarie 2019

 

Marin BEȘCUCĂ: într-o doară !

într-o doară !

 

…!!…
pe fundul cănii din inox,
întocmai ca oglinda !
îmi apar,
după ultimele sorbituri,
în penelul zaţului,
femei … ce se despoaie !…
uau !
cu părul răvăşit,
cu sâni colerici,
gâfâind !
la văzându-mă holbat,
cu coapse aproape deşănţate,
până către rid,
şi tălpi cu furnicări belşug,
şi-un ultim sorb,
iar pata se coboară, se coboară …
mi se înghesuie în gât !
ah !
o pleată mă gâdilă în omuleţ,
o buză mi se răstigni în olfactivi,
un umăr se propti în cerul gurii,
mai-mai să-mi spargă podul palatin,
un sân!
şi-aproape de buric …
dar zorii-mi bat în geam,
aţi vrea şi voi ?!… întreb,
tăcută le răspunde cana,
iar eu i-aud plângând,
şi dintre şoapte ce despoaie lacrimi,
parcă mi-ar moşmondi:
de-ai şti câte vedem noi atâtea zile,
de-am înveşnicit,
şi nici măcar mângâi,
şi nici …
veniţi de luaţi cana, le mai spun,
într-un sughiţ,
şi pare că adorm,
cu sânii despletiţi la margine de vis !

chiar acum un mare editor mi-a refuzat acest tip de poezie,
asta e viața !
pe umărul cui să merg !?

—————————–

Marin BEȘCUCĂ

7 februarie 2019

Mihaela BANU: Poeme

Cum ai făcut?!

 

Cum ai făcut s-aprinzi iubirea-n mine,
Când nu speram ca cineva s-o facă,
În pieptul meu de tristă Andromacă,
Peste cenușa vechilor ruine?!

Cum m-ai făcut să mă deschid ca floarea,
Când veșted era rodul meu de-o vreme
Și sta strivit sub trainice blesteme,
Sperând să îl învii cu sărutarea?!

Cum ai făcut din mine poezie,
Când eram noapte fără stele, lună,
Cu visele-mi pierdute în furtună,
Și-al lor ecou ce-mi spunea că nu-s vie?!

Cum ai făcut de sufletul nu-mi plânge
Când plâns-a-n van pân’ la epuizare,
Iar azi, la fiecare deșteptare,
Îmi fierbe-n vene al iubirii sânge?!

Cum ai făcut ca zilele-mi povară,
Să piară pe pustiile tristeții
Și-al tău sărut, ca elixirul vieții,
Cum le-a-nturnat în clipe care zboară?!

Cum ai făcut privirea mea avidă,
Să-și afle tihna pe-ale tale buze
Și-n ochii-ți oglindită să recuze,
Nisipul din a timpului clepsidră?!

Cum ai facut inima mea să cânte
Chopin, Vivaldi, Debussy, de-a valma
Și cu destinu-mi șters ai bătut palma,
Ca sufletu-mi în zbor să se avânte?!

 

De ce?!

 

De ce ți-e gura vadul sărutării,
Iar coapsele rotunde dinadins?!
De ce ți-s ochii lacul necuprins,
Iar sânii-ți sunt ca fructul desfătării?!

De ce ți-e glezna zveltă și firavă,
Cu umblet sprinten, unduios, ștrengar?!
De ce ți-e părul cu luciri de jar,
Iar pântecul ca o nestinsă lavă?!

De ce ți-e șoapta miere de albină,
Iar mângâierile-mi reverși în val?!
De ce plutesc ca-n zbor transcendental,
Pe strunele ce-mi cântă în surdină?!

De ce răgaz nu ne mai lasă timpul,
Ca tu în veci pe nume să mă chemi?!
De ce stă supărat pe noi Olimpul,
Și toate pier în negura de vremi?!

 

Pe unde ești?!

 

Pe unde ești când zori de zi se crapă,
Când gura mea pe buza ta se-adapă?!
Pe unde ești când ceru-i plin de stele,
Când ți-as zidi din ele-n cer castele?!

Pe unde ești în nopți cu lună plină,
Când mă îmbrățișai ca o glicină?!
Pe unde ești când rupt de oboseală,
Mi-aș pune capul lin în a ta poală?!

Pe unde ești când mor de dor și jale
Și leac mi-ar fi să-ți strâng coapsele tale?!
Pe unde ești când gândul mi-e la tine
Și-s bântuit de îndoieli haine?!

Pe unde ești când sufletul mi-e frânt
Și-alerg ca un nebun și mă frământ?!
Pe unde ești când vreau, la miez de noapte,
Sărutul tău cu gust de piersici coapte?!

Pe unde ești, c-aș bea cu tine seva
Ce-n cupe ne-a turnat-o Kamadeva?!
Pe unde ești când viața mea-i o luptă
Și timp perfid din trupul meu se-nfruptă?!

Iubirea noastră, tom cu multe file

 

Sonet

 

Iubirea noastră, tom cu multe file,
Cu scoarțe prăfuite de rutină,
Se va sfârși sub fălci de ghilotină,-
A timpului strivit între feștile.

Ca dependentul vechi de cocaină,
Gustu-ți mi-e încă proaspăt în papile.
Ca Leonidas mor laTermopile,
Doar să te-alint în ritm de sonatină.

Din trandafirul buzelor m-adapă.
Sub mâini febrile trupul ți se frânge,
Când cânt frenetic Bach, pe orice clapă.

În tine-un demon însetat mai plânge.
Cu ultimul sărut, uitat pe pleoapă,
Un înger vama timpului va-nfrânge.

Rondelul bărbatului cu ochi de safir

Iubesc bărbatul cu ochi de safir;
De-l întâlnesc mi-e firea tulburată.
Simt vii fiori, ca aripi de zefir,-
Inima-n piept, tresare speriată.

Mă-nvăluie un cântec de clavir.
Rămân pentru o clipă siderată.
Iubesc bărbatul cu ochi de safir;
De-l întâlnesc mi-e firea tulburată.

Voi bea cu el al dragostei potir.
L-aștept tânjind, cu fața-mbujorată.
De voi afla un tâlc vorbei plezir,
Sunt muritoarea cea mai răsfățată.

Iubesc bărbatul cu ochi de safir;
De-l întâlnesc mi-e firea tulburată

––––––––––-

Mihaela BANU

Târgoviște

9 februarie 2019