Irina Lucia MIHALCA: Poezii

Așteptarea…

 

Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,

hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,

te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,

un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,

chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,

asemeni nisipurilor mişcătoare,

în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,

un vis inspirat din repetare,

face parte din tine,

înăuntru îl simţi, renăscându-te.

 

Da, iubitule!

Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!

Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.

Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie

cu tainele luminii

în aventura cunoaşterii,

lutul facerii, fericit în roua iubirii!

 

 

Ochiul apei

 

Înainte de a exista, din tăcerea visului

privea oul cosmic apărut

prin contopirea cerului cu pământul.

Înainte de a exista, privea nuferii calmi

cum suspinau retrași,

în adâncul mâlului întunecos,

ca, în lumina aurorei, să renască.

Dincolo de aparențe, tulburând oglinda apei,

pletele sălciilor se unduiau.

 

Prin vocea Profetului, o mână visătoare

pictează eternitatea,

o zi albă, o noape plină de convulsii,

pictează repede Paradisul,

fără eboșe, fără retuș,

doar din sclipiri

( în viteză, marele secret al vieții)

albul pânzei înflorește adevăruri cristaline.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Poezii”

Viorica FEIERDAN: Poesis

CÂND PLOUĂ

 

Când plouă

Aerul se spală,

De vorbele rostite-n vânt

Și-acestea cad peste pământ,

Însă pământul

Le îngroapă adânc,

Mult mai adânc

Decât științele terestre.

 

Când plouă,

Aerul se spală,

Se spală de tot răul

 

Și atât!

                                               08.05.2001

 

TĂCEREA PLOII

 

Lasă ploaia să cadă.

Să-mi cadă mai bine peste umeri,

Decât pe străzi pustii.

 

Las-o să cadă.

 

E sfântă vorba ploii de toamnă.

Mă-nvață să tac printre frunze

Tăcere de aur.

 

Deci, lasă-mi ploaia să cadă.

Să-mi cadă mai bine pe suflet

Decât pe umbra mea.

                                                   15.03.2001

 

ROMBURI RESCRISE

 

Numai lasă-te pe palma mea

Picătură a înălțimilor neșlefuite.

Să-ntorci ziua-napoi,

Să mai treacă o dată

Peste mine.

 

Genunchii vor mai sădi

Arbuști nesăbuiți afară.

Spada lucie a scrisului meu

Va mai răni hârtia

Sub ochii mei.

 

Voi reformula linia vâslită,

Pe apa transparentelor firi.

De voi putea, voi înșira la soaqre,

Pe ani și anotimpuri,

Răspunsurile.

 

LACRIMA PAIAȚEI

 

Voi m-ați clădit;

O mână de stejar, un picior de libelulă,

Un suflet de flacără, o inimă de țipăt.

 

Paiața-și joacă rolul

În fiecare dimineață cu-aceeași frenezie.

Dă replici, se înclină, dansează pentru toți

Și-n lipsă de comandă, face ce știe!

 

Teatrul se-nchide peste-ntrebări.

Sub ușile tăcerii amorțite se iscă șoapta

Mai moare-o zi, mai moare o speranță…

 

De ce-mi doresc atât de mult iubirea voastră?

Doar sunt un simplu instrument…

                                                           27.10.2005

 

DIDACTICĂ

 

Așezați-vă-n bănci,

Deschideți sufletele la pagina ”inocență”,

Luați de-acolo primul zâmbet

Și puneți-l la pagina ”adolescență”

Peste îndoială și tristețe.

Luați de la ”adolescență” dragostea

Și puneți-o la capitolul ”împreună”.

 

Adunați veselia pe prima bancă

Să pot corecta capitolul ”singurătate”.

 

Cam atât pentru azi.

Luați o pauză!

                                                      26.09.2005

 

NOAPTEA ACEEA

 

Noaptea aceea

Există și ea

În sâmburii toamnei.

În piatra ce crapă

Izbită de râsul din val.

 

Noaptea aceea

Există și ea

În chinta regală,

În buzele strânse,

În tocul ce sfarmă

Nisipul ce rabdă…

 

Dar noaptea aceea

Există și ea!

                                                26.01.2011

 

UITARE

 

Ești aer,

Eu lumină.

Ești umbră,

Eu  retină.

Ești margine de noapte,

Eu ziuă, dar și noapte,

Ești viața

Și cuvântul,

Culoarea

Ce-o adie vântul.

 

Aici ești,

Eu, niciunde.

Fântână eși

Continue reading „Viorica FEIERDAN: Poesis”

Árpád TÓTH: Iubirea divină este piatra nestemată

Iubirea divină este piatra nestemată

 

Iubirea divină este o piatră nestemată,

Care-l  face pe om să nu se despartă

De Bunul Dumnezeu, de aproapele  lui…

Iubirea-i  veșnică și-n viața Fiului!

 

Principiul iertării este dulcele cuvânt,

Îl face mult mai puternic pe orice sfânt,

Cele zece porunci prezente în toate,

Să fie prețuite ca nestemate!

 

Iubirea să învăluie planeta,

Generațiile să-și predea ștafeta,

Fără iubire viața nu ar exista,

De nu ar fi iubire, nu am persista!

—————————–

Tóth Árpád ( Artangel)

Covasna

5 februarie 2019

 

Gheorghe ȘERBĂNESCU: Orizonturi ascunse-n goliciuni

Orizonturi ascunse-n goliciuni

 

Întinse

lenevoase

orizonturi ascunse-n goliciuni

alunecă continuu

prin ceața anilor pierduți

iscate din gânduri jertfite
tânjitoare la ziua cea de vis

născute

 

din orbita năucă

pofta ta om

prin zarea adormită
dulcele se-nfige-n mierea speranței scurgându-se inocent în doruri
amestec de senin și nori

îmbracă fiorul zvâcnit pe harfă

el cântă nemurirea

o strună tristă în zori

e România

cortină grea e așteptarea

paşii ne duc

spre tot mai târziu
o cumpăna

pe un fir de nisip răsucit

între  strigăt şi frig.

——————————–
Gheorghe ȘERBĂNESCU
5 februarie 2019

 

Anna-Nora ROTARU: Pe ulițele amintirilor…

PE ULIȚELE AMINTIRILOR…

 

Mi-e dor de sătucu-acel-al meu, din copilărie,
Acolo, unde mă simțeam ca-n adevăratul Rai…
Cu desele-i păduri, podgoriile de razachie,
Cu-ntinse lanurile de grâu, cu flori prin bălărie,
Prin care alergai râzând, de nu te mai săturai,
Dar și de jocuri, povești la gura sobei-n dulce grai,
De doinele ce fluierai…

Mi-e dor de aerul din zori, proaspăt și înmiresmat,
Când iernile și primăverile ne ciocneau la geam…
De verile cu fân cosit, toamne-n rodul parfumat,
De gustul mămăligii în ceaun și laptele-afumat,
De magiunul bunicii, când în livezi prune strângeam,
De furatul agudelor, cireșelor când culegeam
Și verzi nucile spărgeam…

Mi-e dor, de după ploaie, jilav mirosul de țărâna,
Când norii adunați pe cer în furtuni se scuturau…
De ciutura cu apă proaspătă, rece din fântână,
De gutuile din geam, de-afumături și de smântână,
De gospodinele, ce cu sârg cerdacu-și măturau,
De-al rufelor mamei miros, albe ce se zvânturau,
Chiar și de-urzici ce usturau…

Mi-e dor de mierea suptă din bucățile de faguri,
De duminici cu fanfară-n zilele de sărbătoare,
Când îmbrăcați cu ce-aveam bun și-n mână steaguri,
Pe-ulița satului defilam, toți mândri, în șiraguri,
C-atunci zilele-mi păreau mai senine, lucitoare,
Decât astea ce-azi trăim, fade și apăsătoare,
Iar noi… păsări călătoare…

Îmi pare totul astăzi, așa de trist și pământiu,
Cu satul gol, goluț, oameni bătrâni, sărmani cu jale…
Le tremură lacrima-n ochi, obraji supți, păr argintiu,
Privind drumul pierduți, parcă tot mai lung și mai pustiu,
De pe prispe și-n toiaguri așteptând voci dulci din vale,
Cu farfurii gata pe mese și mâncărurile-n țucale,
Doar le-or veni ai lor pe cale…

—————————–

Anna-Nora ROTARU (PAPADIMITRIOU)

Atena, Grecia

6 februarie 2019

Monica Luminița CHIRIAC: De dragul frunzelor, cu dor…

De dragul frunzelor, cu dor…

 

Precum o frunză rătăcită-n vânt,
Am mai căzut, am mai plutit,
M-au însoțit adeseori,
Câteva frunze, frați, surori,
Am lăcrimat, am mai zâmbit,
Unele s-au mai rătăcit,
Purtate-n gol s-au risipit,
Cu drag le-am plâns, le-am pomenit,
Mi-au lăsat urme, m-au rănit,
Sunt urme de petale moi,
De blânde flori, de ramuri noi,
Cu ele eu m-am tot hrănit,
M-am ridicat și am pornit,
Pe drumul ce nu-mi e ușor,
Dar îl răzbat…, de dragul lor,
Cu mare dor…

———————————

Monica Luminița CHIRIAC

5 februarie 2019

Corneliu NEAGU: Poeme

POEME

Poeme coborâte dintr-o carte,
se-adună la fereastră-n asfinţit
privind apusul soarelui rănit
în ţesătura vorbelor deşarte,
venite către seară ca o boală
cu amintirea zilei care-a fost,
noian imens de slove fără rost
din filele pătate cu cerneală.

Poemele ştiau dintr-o privire
că slovele rescrise cu păcat
ajung adesea-n cugetul curat
cu năluciri sosite în neştire,
iar strofele cusute fără milă
cu ace din cuvinte fără leac
nu pot să fie nimănui pe plac,
rămân doar o creaţie umilă.

O, voi poeme false coborâte
pe scara unui anotimp anost,
staţi încă la fereastră fără rost
pe filele deja posomorâte!…
Poetul animat de-o amintire,
pierdută fără urme în trecut,
rescrie un poem fără-nceput,
visând deja la sfânta nemurire.

————————————

Corneliu NEAGU

6 februarie 2019

 

Mariana POPAN: Invitaţie în biblioteca cerului

Invitaţie în biblioteca cerului

 

E noapte…
În liniştea căldurii dimprejur
Lecturez gândurile clipelor ce-au trecut…
Şi care vor veni.
Aprind lumina de pe cer
Şi citesc fiecare licăr de stea.
E fiecare semn divin
Că cerul e locul
De unde ne priveşte
Dumnezeu.
Îi cunosc privirea, mereu
Îi înţeleg fiecare semn,
Ca răsplată sau dojană,
Din trecut pentru prezent.
…Din fiecare licăr nocturn,
Fiecare simbol e
Un text imens din amurg,
Cu mesaje nesfârşite
De zapadă.
Pentru că stelele lucinde
Sunt clipe argintii ale nopţii;
Cerul este singurul infinit albastru,
Aproape de inimile noastre, un univers incastru…
Citnd fulgii zăpezii,
Suntem mai aproape de Dumnezeu;
Încondeind zăpada
Cu frunzele brazilor,
Înseamnă înţelegere şi dialog,
În comunicarea cu Dumnezeu.

…E atât de plăcut să citeşti…
Aproape de Dumnezeu!…
(Extras dintr-un monolog)…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

5 februarie 2019

Anatol COVALI: Cina poetului

Cina poetului

 

Am dat uşa în lături ! Intraţi !
Vă primesc ca prieteni pe toţi.
Dacă-n prag bună ziua îmi daţi
nu puteţi fi duşmani şi nici hoţi.

Staţi la masă! De roade sunt plin
şi mă dărui cu drag tuturor.
Chiar şi cel de pe urmă străin
e primit cu iubire şi dor.

Nu contează ce gânduri aveţi
când din sufletul meu vă hrăniţi.
Vi l-am dat să-l mâncaţi şi să-l beţi
spre a fi la sfârşit fericiţi.

Nu vă cer să-nchinaţi un pahar
pentru cel ce o masă v-a dat.
Ce-aţi primit socotiţi-l un dar
care poate să fie-aruncat.

Doar atâta vă rog: La sfârşit
lăsaţi uşa deschisă, căci vreau
cu mereu cel din urmă venit
să discut, să mănânc şi să beau.

————————————–

Anatol COVALI

București

5 februarie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Catedrala mântuirii (poeme)

Clopot de bronz

Clopot de bronz durerea,
cenușiu rostogolindu-se
în scorbura uscatului cireș…
Îngenuncheat a toamnă târzie
ascult
cântecul vifornițelor ce vor să vie
călări pe lupii albi
ai nedormitelor nopți.

Cine bate la porți?

Degeaba
îmi tot întindeți cupe cu leacuri…
Refuz
să trăiesc adăpat cu otravă.

Voi apune lin,
dincolo de orizontul cuvintelor
pe malul unui pârâu de argint
numit amintire.

 

Catedrala mântuirii

 

În catedrala aceea a mântuirii
viselor noastre
mi-ai dăruit întâiul sărut,
candelă aprinsă sub icoana
nopții de vară.

În strană
cântau înamorate privighetorile
acompaniate de greieri;
îngerul
zbura cu talgerul de argint al lunii
strângând șoapte…

În catedrala aceea a mântuirii
părul tău răsfirat era sărbătoare.
Mă închinam
sărutându-ți vitraliile pleoapelor
și aprindeam lumânări-păpădii
pentru sufletele căzătoarelor stele.

În clopotnița pieptului,
inimile noastre băteau
aidoma unor clopote de bronz,
chemându-ne unul pe celălalt
la celestă vecernie
iar brațele,
angelice aripi,
se deschideau a iubire, lacome…

Dumnezeiesc?
Păgân?
înflorea în noi răspândindu-și mireasma
întâia iubire.

 

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Catedrala mântuirii (poeme)”