Daniel BARBU: Tu, albastrul meu din suflet…

Tu, albastrul meu din suflet…

 

Am deschis fereastra mării în albastru să te-nchid,
Printr-o geană de lumină valul îţi inundă cerul,
Stelele-ţi sărută fruntea şi luceferii misterul
Că-n tăcerea lumii tale visele ni se ucid…

Noaptea mă ascunzi lumină cu-a mea rază să te-aprind,
Luna-ţi murmură în şoapte jurământul de iubire,
Floare de nu-mă-uita tu m-ascunde în privire
Când sărutul de pe sân pe-o petal-am să ţi-l prind…

Cu-al tău zâmbet de pe buze scrie-mi flacără în suflet,
Nu-mi trimite jar din soare să-mi prefacă doru-n scrum!
Arde-mi trupul, fă-l cenuşă nu-mi lăsa iubirea-n drum
Nu mă ţine-nchis în gânduri ca pe un sărman valet…

Tu, albastrul meu din suflet, veşnicie de lumină,
Fă-mă aripă de flutur să zbor la fereastra ta,
Să-ţi aduc lumina vie dintr-o lacrimă de stea
Pentru a noastră neiubire numai soarta e de vină…

Scoate-mă din întuneric cu-al tău licăr din privire!
Când scri cu lumina lunii fluturilor…veşnicia

——————————

Daniel BARBU

18 februarie 2019

Mariana POPAN: Rugă către cer…

Dintr-o zare se desfată
Nourii-ncărcaţi de apă
Peste gureşele vrăbii
Dintr-a ierburilor săbii,
De pe culmea netezită
De a calului copită
Se aude un răsunet
De a vântului lung vuiet.

Cu un piuit preludiu
S-a lăsat în iureş uliul,
Ce şăgalnic se avântă
Peste dealuri, peste stâncă…..
De prin văi înrâurite
Se-alarmează unduite
Valuri reci peste poteci,
Nu te lasă să le treci.

Te-ar mai saluta odată,
Trecător pe tine, iată!
Însă, cum natura sură
Ce-ai secat-o-n bătătură
S-a cam supărat amar,
Precum codri de cleştar
De nu-ţi spun în zori de zi
Bună dimineaţă fii!

Nourii cu reci de ploaie
Codrii peste tine-ndoaie,
Din adâncuri văi să toarne
Nervi cu tunete –ce toane!
Cu un sunet de tenor
Cerul cutremurător
Îţi astupă scărişoara
De-ţi întunecă şi ţara.

Doamne, rău s-a supărat
Codru veşnic minunat,
Codrul cu verdeaţa lui,
Frumos precum altul nu-i!
Codrul veşnic viu şi tânăr,
Înflorind cireş şi măr,
Bradul veşnic înverzind,
Numai omul rătăcind….

Va-ndura destinu-i dat
De-al naturii neiertat?
Suportav-a ce-i nescris,
Legea firii de ne-atins?
…………………………………
Din ploi dese de afară,
C-un strop picurat de ceară
Am încondeiat o rugă,
Către ceruri să ajungă..
Ruga sufletului mic,
Printre slove de nimic-
Aş rosti către-al nost-cer
De a ne ierta stingher!

În loc de bună dimineaţă,
Lumineze iar la faţă
Cu o rază de la soare,
Doar un strop peste cicoare!…

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

17 februarie 2019

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Ultimul rând

mi-e somnul lung și timpul absent
se scurg îngeri din ceruri
pe pleoape de ceară
ceasul a tăcut
în ultima bătaie a clipei pe umeri cazuți
adun focul în palme
din jăratic de suflet
cenușa se scurge pe asfaltul murdar
și mă strânge
caut drumul, țipă fumul
ocolesc drumeaguri
căutând pasul rătăcit în labirintul primar
ce lung e drumul fără seară
valuri plâng, șterg urmele
ziua se scurge
corăbii pleacă în larg
tac într-un gând arzând
viața, catarg rătăcit
căutând bezmetic un mal
ce lungă e noaptea pe țărm
ascult un val, un timp pierdut ireal
clipa cade, cade…în zadar
fug, pășesc printre spini
mă înțep în țărână și plâng
lumina macină norii
trec în zbor pescăruși
umbre poteca coboară
cuvântul e gând
eu scriu ultimul rând

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

17 februarie 2019

Dunia Palangeanu&Cosmin Ștefan Georgescu: Zori cu Dragobete

ZORI CU DRAGOBETE

 

Brățări de flori
mi-am prins
în dimineață,
cercei de nori
în ochi doi sori
și dor de viață.

De mult senin
fiori înmuguresc
în sufletul plin,
buchet de culoare
albastru de zare.
Iubesc!

E dulce sărut
căzut în sânul
înflorit feciorelnic,
descântec vrajit
pe rouă sosit
și-al inimii sfetnic.

Și dorul năvalnic
aleargă în cete
de Dragobete!

                                                            Dunia Palangeanu/Giurgiu

 

Miez de Februarie

 

Ceva îmi spune că e pe sfârșite
Această iarnă ninsă tot mai mult ,
S-au revoltat pe câmpuri dezgolite
Păsări ce duc al primenirii cult.

Si Luna e mai palidă în seară
Si Soarele răsare tot mai demn,
Pe iarba desenată ca o ceară
Cu trupurile facem primul semn.

Copacii urcă seva lor fierbinte
Topind în ramuri ultimul îngheț ,
Un gând rătăcitor peste cuvinte
Sporește al vocabulelor preț.

Natura cheamă dragostea curată,
Cea primenită în iarnă ca un fulg,
Mi-e dor de tine , fragezie fată ,
Și sentimente tainice mă împung.

                                                         Cosmin – Ștefan Georgescu/Paris

—————————————————–

Dunia Palangeanu&Cosmin Ștefan Georgescu

Giurgiu – Paris

17 februarie 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Poem…

Poem…

 

Eu sunt Ana lui Manole
Cea zidită în perete,
Unde dragostea te strigă
De sub pietre si durere!

Mă hrănesc cu doruri rare
Și mă spăl cu lacrimi scurse,
De sub zidul neputinței
E iubirea ce îmi spune!

Scoate-mă din zid, iubire…
Ca o pasăre suspin,
Eu sunt Ana lui Manole
Cea zidită în pământ!

Florile vor să mă plângă
Și iubirile la fel,
Îmi vor duce doruri multe
Și poveștile la fel!…

Eu sunt Ana lui Manole
Și legendele nu pier….

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

Februarie 2019

 

Emma POENARIU SERAFIN: Poesis

Sub cruci de lemn

 

Sub cruci de lemn ne aninăm, sub ploi
Cu numele zburând, că-s migratoare ,
Plecarea noastră nu e-ntâmplătoare
Uşor ne trecem, de dureri…și de nevoi.

 

Sacul din timp umplut de fapte adunate
Le-avem cu noi zălog înspre eternitate
Și le cărăm întregi, aşa, nedecupate ,
Ori mai frumoase, ori urâte, toate… toate.

Ori către Domnul, ori în sens invers
E tare dulce somnu-n clipa de trezire,
Când faptele din sac…Dumnezeire …
Te pot zbura în sus… prin Univers…

Iar dacă porți în cârcă , fel ,de fel,
Și sacul greu , parcă în loc te ține,
Prin clipa-aceea, care-o simți când vine
Să-ți faci o cruce… doar s-o știe EL ….

 

Întrebare

 

Oare cine o să vină să-mi mai taie mie lemne,
Oare cine peste timpuri cald în suflet îmi aduce,
Oare cine peste groapă îmi mai pune mie cruce,
Cine arde lumânarea pe mormânt să-mi lase semne?

Cine sterge supărarea de pe ochii trişti şi grei,
Cine sapă arătura, dimprejur uşor de vatră ,
Cine îmi păzește noaptea când un câine nu mai latră,
Cine va trimite carte, cu un chimic de condei ?

Cine face cărăruia prin mormane de zapezi,
Cine pe când mama noastră s-a culcat un pic să moară?
Când din cap până-n picioare, toate-au început să doară,
Cine îi dezleagă viața, de prin timpuri, din obezi?

Cine-i spune vorba bună, peste gând să-l oblojască,
Cine îi adapă plânsul dintr-o necuprinsă rană,
Cine-i pune chipul sacru, lângă Domnul, la icoană
Cine vede-n toate cele, de căsuța părintească?

Mai întreabă-te când vii
Dacă n-ai știut, să știi!

————————————————–

Emma POENARIU SERAFIN

Sibiu

17 februarie 2019

Nicolae BĂLȚESCU: Despre batjocură şi îndoială

Despre batjocură şi îndoială

 

Liră să numeşti acea sălbatică ispită ce trezea

Revoltă, croncănind batjocură, îndoială, ducând

Urât o lume întreagă pe Drumul Decăderii?

O, Doamne Sfinte, dăruieşte-mi harul şi – smerite

În pocăinţă – privirea, gândul, fapta şi cuvântul,

Ca să trimit recunoştinţa mea spre Tine! Precum

Ţi-i Vrerea, iertare dă-mi, putere, chinul să-ndur,

Cu bucurie suferinţa să primesc pentru păcatul

Săvârşit! Redă-mi în al meu suflet şi în gând,

Preabunule Părinte, Cântarea Ta pe Calea Dreaptă

                                                              A Mântuirii!

 

Toţi neîncrezătorii, batjocoritorii, revoltaţii, ei,

Hulitori de Dumnezeu, pe tot parcursul existenţei

Pământeşti, arogant înfăşuraţi în viclenii, ipocrizii,

De spaţiu şi de timp înlănţuiţi, au împletit minciunii

Cununi din lauri, lăsând în urmă şiroaie de lacrimi,

Sânge şi dureri! Trezindu-li-se conştiinţa abia

Pe patul morţii, în clipa cea din urmă, recunoşteau că

Viaţa şi-au trăit-o fără rost, himeric au zidit castele

De nisip. În îndelungi, în crunte agonii şi zvârcoliri,

Necontenit urlau, cereau iertare, repetau la nesfârşit

Că, fără Dumnezeu, s-au pomenit definitiv pierduţi,

                                                        Pentru o Vecie!

 

Să-ţi spun deschis ce sunt batjocura şi îndoiala,

Prin prisma Adevărului privite? Nimic nu sunt,

Decât dorinţe exprimate! Neîncrezătorul spune,

Complet inconştient, exact ce îşi doreşte, lasă

Lăuntricul său pradă cătăturii, voit şi-l dezgoleste…

Doar şi în negare, şi în apărare se află răsădite

Adânc dorinţe ascunse, foarte uşor de cunoscut…

E trist şi dureros când dezveleşti mereu în semeni

Numai mizerie şi multă nepăsare, în suflete enormă

                                                                Degradare.

———————————-

Nicolae BĂLȚESCU

Chișinău

5 septembrie 2011

 

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Modul de a fi

Modul de a fi

 

Doar noaptea cu picioarele-n pământ trece prin câmpie
ca o femeie cu glezne subțiri și nervii întinși,
întunericul nu spune nimic din tot ce ascunde,
iubirea născută din păcatul nerecunoscut
își lasă amprenta să cadă pe umerii luminii
ca norul gălbui apărut în fața soarelui,

mișcarea umbrei sub tălpile de lut.

Un început cât un cânt de ciocârlie rămas în aer
aduce amiaza în ierburile aproape coapte
în care se odihnește tăcerea.

Sper…

Ãsta e modul de a fi
ce se prinde ca visul de somn, altfel totul curge
printr-o împărăție de culoare.

Tot ce iubesc acum oamenii nu știu.

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

17 februarie 2019

Elena NEAGU: Eu noaptea învăț…

Eu noaptea învăț…

 

Eu ,eu noaptea învăț cât de departe îmi bați între coaste și cât de aproape …
Noaptea doar fluturi mă dor și stoluri de vise ce vin dinspre Nord și-n noi se repetă … și noaptea crucea-i mai grea cu suspinul ce se năruie-n cord…
E anotimpul când doar o pană mă simt,ce cade din zbor, din aripa mutilată de plânsa egretă…
Iubind răstignit ,eu nopții-i repet că poate-o -ntelege , că sunt o aripă ce valsează c-o altă , că pot suferi și nu sfidez nici o lege , că sunt promisă un rug și-un altar lângă o poartă , că doar eu ,
macii din rugi si zorii cu noi, voi culege…
Eu noaptea învăț cât de departe îmi plângi între coaste și cât de aproape…
și noaptea îmi ești și lacrimi și lumea și suspinul sub pleoape…

————————-

Elena NEAGU

17 februarie 2019

(Din vol. ,,File de jurnal”)

 

Anatol COVALI: Nu-ţi pasă

Nu-ţi pasã

 

Ţi-ai zidit în timp şi-n sens fortãreaţã
unde eşti convins cã nu-i cu putinţã
sã mai aibã tot ce-i urât în viaţã
vreo biruinţã.

Mai ai mult de mers. Ai saci de cuvinte
ce-aşteaptã sã faci din ele poeme,
iar sufletul tău îşi pune noi ţinte
în crez şi-n vreme.

De ce sã fii trist? N-are importanţã
cã-n acest sfârşit este plâns şi geamãt
câtã vreme-auzi în câte o stanţã
un tandru freamãt.

Pãsãrile mor, fluviile seacã,
aerul din jur e tot mai fierbinte,
dar poţi sã zâmbeşti şi sã spui: Ce dacã,
merg înainte!

Ninge viscolit, însã râzi. Nu-ţi pasã.
Simţi în aer câlţi, dar respiri cu sete.
Încã poţi sã spui cã-i floare frumoasã
orice scaiete.

————————————–

Anatol COVALI

București

17 februarie 2019