E-o liniște atât de profundă în odaie,
Doar focul din când în când mai trosnește,
În mine dorul crunt arde vâlvătaie,
Strângându-mi sufletul ca într-un clește.

În întunericul acesta ca de smoala,
Se-aude un cântec strident de cucuvea,
Mă îngrozește viața asta atâta de goală,
De când singurătatea îmi este alăturea.

Mă înfricoșează această penibilă perioadă,
Ce-a spulberat vise ce-aveam și idealuri,
Prin vers caut o mângâiere, speranță fada,
Să pot răzbate printre – ale vieții valuri.

Prea grea îmi este tristețea astă seară,
În joc de rime și cuvinte scrise mă adun,
În inimă de stâncă precum o floare rară,
Aș înflori ca să scap de dor și de chin.

Ascult zgomotul focului ce-n sobă arde,
Privesc cum flăcările dansează pe sufit,
Cât de amare sunteți voi, nopți albe,
Dar în astă seară atât de singură sunt!

Soarele azi s-a ascuns,
Și zăpada e geroasă,
Un moșneag de spate-adus
De prin sat, se-ntoarce-acasă.

Are-n mână o trăistuță,
Ce abia, abia o duce,
Suflând nasu-n batistuță,
Se oprește-te loc și zice:

-Mai, că frig e astăzi Doamne,
Dar am să ajung acasă,
Am să-mi pun la foc trei poame,
Și n-am să mai ies din casă.

Mi-am luat de trebuință,
Zahăr, pâine și ulei,
Poți să ningi Doamne pe uliță,
Stau în casă. .. Până -o iei.

Tare-i greu, trăistuță și ea
Am uitat să-mi iau bastonul,
Vai de bătrânețea grea,
Care-o duce singur omul.

Mormăind moșul în barbă,
Și gândind în sinea sa,
Numai ce-l ajunge-o babă
Și-l începe-al întreba:

-Hei Ioane, tu ești frate,
Vai ca-l naibii e de frig,
Mă dor ciolanele toate
Dar la cin’maica să strig?

-E cam greu mai Ilenuca,
Dac’ai noștri sunt plecați,
În străinătăți la muncă,
Noi suntem neajutorați.

Și cu frigul ăsta tată,
Care nu se mai termină…
Tot sporăvăind se-ndreaptă,
Către casa împreună.

Moșul scuipă, își șterge apoi
Cu batista încet barba,
Sta-n loc, se uită-napoi,
Și vede cum cade baba.

Se întoarce și-o ridică,
Luând -o de subsioară,
Pân’acasă -i cale lungă,
Batrânețea li-i amară.

O pornesc din nou la drum,
Amândoi cu pași greoi,
Și nu știu cum să vă spun,
Tot ca ei vom fi și noi.

Grea ne-o fi a vieții iarnă,
Grea povara anilor,
Dacă nu băgăm de seamă
Ca să cerem ajutor.

——————————-

Elena TUDOSA

19 februarie 2019

Îți mai aduci tu oare aminte,
Când mi-ai promis atunci iubite,
Că vrei să fii soarele meu,
C-ai să mă luminezi mereu
Când drumul vieții mi-o fi greu?!?

Ce fericiți eram noi împreună,
Ca doi copii mergeam mână în mână,
Iar eu ți-am răspuns că .. Vreau să fiu luna,
Și te-oi urma în viață -ntotdeauna.

În anii vieții care au trecut,
Atât de mult noi ne-am iubit,
Precum un soare tu m-ai încălzit,
Și numai clipe fericite, cu drag mi-ai dăruit.

M-ai legănat cu ale tale raze blânde , dulci,
Până-ntr-o zi în vară , când a fost să te stingi.
Și ai plecat în cer, ai vrut chiar să fii soare,
Dar vezi în altă lume…în cea nemuritoare.

Abia atunci am reușit, am înțeles,
Dorința ta să fii un soare, ai ales.
Un soare ce se arată ziua în zori,
La care eu privesc și plâng cu-amarnic dor.

Din ceea ce atunci, noi doi ne-am promis
S-a destrămat de parcă ar fi fost un vis.
Căci am greșit dorindu-ne noi doi a fi
Eu luna nopții negre, tu soarele din zi.

Plâng, n-ar fi trebuit ca noi să ne dorim,
Ce e în cer, pe pământ nu putem să fim.
Soarele și cu luna se-ntâlnesc în eclipsă,
Însă pierderea ta, mă doare, mă frânge a ta lipsă.

Mă-ntreb vrând ca să știu, noaptea-n ce chip te-ascunzi,
Și dacă îmi vezi ochii mereu de lacrimi uzi?!??
Că trece câte o vară , o toamnă , o iarnă rece,
Iar eu tot întristată, în lacrimi m-oi petrece.
Dorind să mi te arăți din când în când in vis,
Să-mi spui cum te petreci acolo-n Paradis.

În taverna acestei nopți atât de mute,
As vrea să mă ascund, să plec, dar nu știu unde,
Că-mi este tare frică de iarna vieții mele,
Când mă cufund nostalgic în gândurile grele.

De dorul tău acum, fără curaj în viață,
Vreau să-ți păstrezi iubirea, scriindu-ți o romanță.
Romanța Soarelui drag, pe care l-am pierdut
Și de care mi-e dor din ce în ce mai mult.

Romanța Soarelui ce în cer strălucește
Și pe pământ acuma doar dor îmi dăruiește.

Dorul, durerea cresc din ce în ce mai tare,
Mâine iubitul meu voi răsădi o floare,
Un fir de trandafir, ți-oi pune pe mormânt,
Și voi privi la soare, te voi chema în gând,

Cu lacrimi voi stropi-o, să prindă rădăcină,
Apoi sub raza ta o las ca să rămână,
Să crească, să-nflorească și noaptea când e lună,
Să-ți spună…. Te iubesc! Iubite noapte bună!

——————————-

Elena TUDOSA

18 februarie 2019