Dunia PĂLĂNGEANU: Ilustrată de la ţara

Dunia Pălăngeanu la Gogoșari, jud. Giurgiu

***

Ilustrată de la ţara

 

Dimineaţa la ţară,
cu primăvara revărsată
peste umerii cruzi ai livezii
în care mugurii pufoşi pocnesc încet
pe crengi luminoase şi îndrăzneţe.
Miroase a iarbă, a var, a senin,
în tinda roind de furnici
iar sunetul lanţului de fântână
pare mai cald, mai prelung,
pe când apa se zbate săltând
între pereţii de abur ai ciuturii.
Privesc, cum se aruncă soarele năvalnic
în zăvoiul parfumat,
de dor de primăvară
mă dor încheieturile mâinilor
avide de atingerea pătimaşă
a narciselor şi brebeneilor
iar sub tălpile supuse, acoperite cu rouă,
vuieşte pământul, respirând lacom
în vase pline de linişti.
Dimineaţa la ţară…
îmi lipesc urechea de trunchiul salciei
şi ascult cum urcă seva vieţii triumfătoare
binecuvântând frunzele blajine,
ce luminează depărtările,
semănând vise, în cuibul regăsit,
răsfirând coamele de azur ale cailor
spintecând zarea cu trupurile năduşite.
Fete şi flăcăi împletesc cunune răcoroase
din ierburi vrăjite, legăminte tresar
de albastru, de verde, de aurul polenului
căzând fascinate de-atâta splendoare.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

 

Ioana CONDURARU: Mai purtăm măști

Purtăm măști mereu Iisuse
Sub un zâmbet trist, formal,
Înșelăndu-ne cu vise
C-am fi oameni ideali.
Aruncăm cuvântul tandru,
Apoi revenim la fel,
Ne interesează banul
Și ce reprezintă el.
Admirăm frumosul vremii,
Dar puțin privim în jur
Să vedem iubirea lunii,
Când e cerul de azur.
Suntem orbii fericirii,
Nu lăsăm clipa să ningă
Cu rubinul izbăvirii
Nici în ultima secundă.
Purtăm măști, o, Doamne Sfănt
Nepăsarea este-n suflet,
Nevăzând cum omul blând
Duce crucea fără scâncet.

Te rog iartă-mă de poți
Blând Păstor din veșnicie,
Orbul sunt și stau la porți
Dând din sufletu-mi simbrie.
N-am râvnit la bogății,
Lacrima mi-a fost alint
Și Ìn nopțile târzii
În simțiri mi-am revenit.
Crud amarul mă apasă
Când privesc iubirea vremii,
Cum e crudă, vanitoasă
Rănind clipa ìnserării.
Cu sfială mă plec ție
Lăsând față la pământ,
Iartă-mi Doamne-a mea trufie
Și mă înalță în cuvânt.

———————————-

Ioana CONDURARU

11 martie 2019

Mariana POPAN: Foaia școlărelului?

Foaia școlărelului?

 

– Dacă vremea pleacă sau
Vine-n urma noastră, zău,
Ciudă nu mi-ar fi deloc,
Dacă fapta-ți e ecou.

Astfel, tatăl rac înșiră
Vorbe-alese cu folos;
Dar voinicul casei mari,
Nu prea află al lor rost.

S-a gândit, curând copilul,
Să privească împrejur;
Dar… Nimic.Totu-i tăcere,
Ca voința-i de sejur:

În penar, are stiloul
Cu penița fermecată;
Măcar ea va înțelege
Să-și facă temele odată.

În zadar… Trece minutul,
Încă altele, o sută;
Foaia-i goală. Nici creionul
Curcubeu nu îl ajută.

…Așa trece vremea școlii,
Anotimpul mult prea drag,
Școlăreilor din case,
Veseli, ei pășind de prag.

Ca și ziua, ca și noaptea,
Trec și ei copilăria;
Neștiind că jocu-și schimbă
Regula și jucăria;

Deodată, în oglindă,
Ei, privindu-se uimiți,
Se admiră în tăcere,
Schimbându-se în fericiți
Omuleți, cu fețe fine,
Parfumați și bucălați;
Mai frumoși și mai vii parcă,
Spre-orizonturi avântați.

…Hopa!… Deodată parcă,
Se trezesc cu foaia-n față:
Ca s-o umple cu știința
Adunată-n prima viață;

Culmea, din pasivitate
Înțeleg că neștiința
Nu poate să scrie-n foaie,
Cât de mare li-i voința?

Ce păcat… Rămâne-n urmă
Viața lor, precum e-n foaie…
Zău, eu cred că nu e glumă,
Ci s-au cam făcut de oaie!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare    

Martie 2019

Imagine internet

Elena VOLCINSCHI: Dă-mi mâna ta iubite

DĂ-MI MÂNA TA IUBITE

 

Dă-mi mâna ta iubite, promit s-o culc cuminte
Pe pieptul meu ce-și arde fiorii-n adorare,
Să glăsuiască iar apuse- simțăminte,
Ochii de-nchid, m-adune dorința din visare!

Dă-mi mâna ta iubite că vreau, s-o culc cuminte,
Pe fruntea-mi neîntinată de gânduri inutile,
Al dragostei potir să-l bem ca și înainte,
Fără a mai rătăci prin rechemări fragile.

Dă-mi mâna ta iubite, promit s-o culc cuminte,
Mă lasă doar să-ți ard în brațe pătimașă!
Mai torc fuior de vise, din vara cea fierbinte
Și încă mai roșesc timid ca o cireașă….

Dă-mi mâna ta iubite, promit s-o culc cuminte
Pe pântecul ce-și saltă emoțiile și-n toamnă,
În fluxul febrei iarăși, înfașă-mă fierbinte
Și lasă-mă să uit, că sunt, o mare doamnă!

—————————————–

Elena VOLCINSCHI

(din vol. ,,Cu slove toamna-mi înfrunzesc”, 2016)

 

Zamfira CIOBANU: Primăvara anotimpul iubirii

Primăvara anotimpul iubirii

 

Acum când este primăvară
Lasă-ți inima să zburde
În cântul ei sub sălcioară
Iubirea-n suflet va pătrunde.

Privește câmpul către zare
Cu florile multe-n culori
Și dorul tău intr-o strigare
Zburând cu aripi pân’ la nori.

Prin iarbă verde mergi ușor
Să nu strivești firele crude
Când inima-ți saltă de dor
Și tril de păsări se aude.

Frunzele se leagănă pe ram
Podoaba-și flutură sub soare
Raze aurii ce bat in geam
Încântă inima spre floare.

Un inceput pentru iubire
În anotimp de primăvară
Cu fluturii spre răvășire
Iubind ca-și întâia oară.

Zeiță frumusețe rară
De fiecare dată-mi vii
În apusu-ce-mi coboară
Luna și stelele argintii.

Mireasma crudului de verde
Cu zboru-n puf de păpădii
Iubiții ce-n iubire crede
Și-n dragostea in nopți târzii.

—————————–

Zamfira CIOBANU

12 martie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Prăvălia de vis

Prăvălia de vis

 

Am ajuns in fata unei minunate vitrine
Avea sticluțe colorate, bunătăți, praline,
Mă atrăgeau toate să intru, să le cumpăr
Aveam un banuț, iar ele erau fară număr

Împinsă de pofte am intrat în prăvalie,
Pe rafturi erau sticluțe puse să te îmbie,
Intr-o sticlută era parfum de mângâiere,
Alta era însemnată cu picaturi de durere

Pe raftul prim era o sticlă roz cu fericire,
Pe cel de jos erau prafuri dulci cu iubire,
Intr-o cutie aurie era halva cu sănătate,
Erau ciocolate albe, negre, cu bunatate

În coşuri cu etichete erau condimente,
Unul avea bomboane cu complimente,
Altul conținea rujuri roşii pentru sărutări,
În altul am găsit pastile albe de iertări,

Am întrebat cu-n ban ce pot cumpăra,
Mi-a dat praf de iubire, a nu mă supara
Mi-a spus că voi avea parte din toate
Şi aşa în viață-mi vor fi toate realizate

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

9 martie 2019

Ioana CONDURARU: Doar o simplă poezie

Mâna…cade pe hârtie,
Dorind să redea un vers,
Când din bolta azurie,
Razele cad în avers’
Și la geam valsează fluturi
Cu aripi de chihlimbar,
Dăruind atâtea mituri,
Nopții mândre de cleștar!
Eu mă plec în adorare
Ținând tocul apăsat,
Scriind vers spre încântare,
Gingășei lumi care mi-a dat,
Din nectar, o cupă-ntreagă,
Leac să-mi fie când mi-e greu,
Iar din inimă, flamură
În culori de curcubeu.
Daru-mi este poezia
Și-ale mele stihuri dragi,
Ce-au umplut cu dor câmpia
Suspinând prin flori de maci,
Iar la ceasul fericirii,
Sfânta doină de la noi,
Am cântat-o împreună,
Astfel uitând de nevoi.
Doar o simplă poeziei,
N-am pretenții de poet,
Dau din suflet ca simbrie,
Versul pe un șevalet
Și când inima scâncește,
Las iubirea s-o alinte,
Cu o rimă din povestea,
Florilor de pe coline.
Nu mă condamnați
Dacă darul mi-i sărac,
Dați-mi veto, o iubire
Cu flori dulci de liliac
Și când geana se va-nchide,
Prea grabnic, nu mă uitați,
Spuneți doar atât de bine:
,, Domnul poart-o către înalt,
Pe aripile de îngeri”
Și de-a fi să-mi plângă dorul,
Să-l lăsați acolo unde,
Suspină mai lin izvorul.
Într-o simplă poezie,
Viața-mi este însăși scrisă,
Căci din inimă simbrie,
Dat-am clipa, de dor ninsă.

———————————-

Ioana CONDURARU

Ella IAKAB: Am văzut cu zoom măcelul rațiunilor cu viermi

Am văzut cu zoom măcelul rațiunilor cu viermi

 

În odaia unde plânsul e delir de gramofon
Dumnezeu din mine însămi, mi se pare omofon…
Pacea, drama și-ndurarea nu se-mpart în părți egale
Între slugi și Zei de plumb, sclavi și mințile regale…

Au făcut umbrele cheta și-mi oferă-mbrățișări
Când mă izolez de îngeri și mă-mbrac în remușcări.
Am gustat angoasa fricii și-am bătut la poarta Morții
Însă-atunci Dumnezeirea mi-a spart temnițele sorții.

Am jucat din mine însămi Domino spre Mântuire
Și cu cât picam mai des, tot mai multă răzvrătire
Închegam în simț și-n fapte tot cerșind făgăduințe
Și-am uitat că Răsăritul se ascunde și-n sentințe…

Când mustrările te-ajung și-ți tranșează idealul
Vei vedea cum înflorește din percepții, irealul.
Buzduganele tăcerii te vor avea ca și țintă
Însă-n ele Adevărul nu-ndrăznește să te mintă.

Un măgar doar paie vrea nicidecum vreun gram de aur
Cum să dibuiești Lumina daca bezna ți-e tezaur?
Dacă grație-ți oferă Michiduță prin păcate
Cum să nu ai către pace toate căile spurcate?

Am văzut cu zoom măcelul rațiunilor cu viermi
Ca să pot sădii în carne trandafirii mei inermi…
Mi-am legat la cap de rană și blestemele și Crezul
Însă doar în ploi sărate mi-am putut primi botezul.

Astăzi vina și rușinea fac întrecere spre pod
Care să mă nimicească și din care să dau rod…
În odaia unde dorul mi-a-mpăienjenit pereții
Nici Potopul n-ar lua Calea a tot ce-au prezis profeții…

Solitudinea mă paște și orgoliul mi-e sortit
Mi-e retina catacombă cu toți cei ce m-au iubit…
Dacă fi-va-n lume Pace și regretele s-or stinge
Să vă amintiți că focul apa nicicând n-o învinge.

——————————

Ella IAKAB

13 martie 2019

Alice PUIU: O ultimă zăpadă

O ultimă zăpadă

 

Transparențe despletite ale zilei
ard în frunze și-n pleoape
O ultimă zăpadă pe inimă
te-afunzi în mine, martie,
ploaia de îngeri încolțește-n carne
rănile mele-s ramuri de umbre
risipit, văzduhul rătăcește-n sânge
sticlos se sfarmă-n muguri verdele
moartea se furișează
desculță printre pietre,
să nu-i aud veșnicia cum zornăie.
Ce-a mai rămas în oglindă ?
Un vis alb al nopții
pe umerii copacilor răstignit,
o ultimă zăpadă din tăcerea mea.

—————————–

Alice PUIU

12 martie 2019


Pictură: Still Life. Interior, 1931 – Konstantin Somov

Vasile COMAN: Tardiv

M-a părăsit iubita într-o seară,
În sinea mea credeam că-s îndrăgit
Precum arcușul pe a lui vioară
Ce mângâie o coardă și-i iubit.

 

Un gol adânc simții în suflet
Și mă mințeam că nu mă doare,
Dar cine să m-aline-n plânset,
Eu nu mă mai simțeam în stare.

 

I-am zis că pentru mine-i bine,
Că n-am trăit cu ea adevărat…
Și-atâtea lungi mustrări de sine
Mărturisesc că n-am aflat.

Beam vin să nu-mi aduc aminte
Și o strigam într-una ca să vină,
Visam că-i lângă mine și-i fierbinte,
Da’-mi răspundea o voce de străină.

Zadarnic plâng si mă jelesc oricui,
Zâmbesc amar și îmi zic mie…
De-abia acum când nimeni nu-i
Sub coasta stângă, inima te știe.

11 Martie 2016, Ploiești

——————————–

Vasile COMAN