Mi-e tare dor nespus de voi,
De-a voastră scumpă – mbrățișare,
Stau, număr zilele-napoi,
Privind spre cer, mă rog la soare.

Ca un calvar e viața prin străini,
Ești singură, ești nimeni, nu exiști,
Chiar dacă oamenii arată a fi buni,
Tu printre ei, ca nimenea te miști.

Ca un soldat zilele numeri,
Așteptând liberării să-i vină rindul,
Te minți în gând și să nu te superi,
Încerci departe să-ți alungi gândul,

Ganduri și doruri toate la un loc,
Te înfioară, deși sufletul ți-e amorțit,
De ce ți-e viața fără de noroc?
Te-ntrebi, Te-ntrebi la nesfârșit.

Rătăcită privirea în această noapte,
Derulează amintiri ce le-am trăit noi,
Când ne juram iubire până la moarte,
Pășind pe drumul vieții amândoi.

Noaptea asta gândul îmi zace obosit,
Într-un gol adânc se pierd ochii mei,
Visul nostru prea curând s-a risipit,
Nu mai facem pașii de mână amândoi.

Mă cufund pierdută într-o liniște deplină,
Vrând să renasc ca un curcubeu peste ploi,
Din cerul înalt iubite să te prind de mână,
Pe cărarea vieții să facem iar pașii în doi.

Glasul stins de dor iubite te cheamă,
Dorind să afle al chemării răspuns,
Dar mă sfârșesc cuprinsă de teamă,
Ce-mi doresc e doar o iluzie de vis.

Prinde-mă, te rog iubire de mână,
Tine-mă lângă tine aproape, strâns,
Pași-n doi era drumul nostru spre fericire,
Cum voi privi singură către al vieții apus?

În odaia în care lumina lunii se revarsă,
Cufundata-ntr-o tăcere, cu gândul dus,
Mai privesc și acum de la fereastră,
Spre steaua dragă ce-mi lipsește nespus,
Dar care face pașii în doi, alăturea de Isus!