Dunia PĂLĂNGEANU: Doamne, ai milă…

Doamne, ai milă…

Ai grijă de tine în zi
de suflet ai grijă în noapte,
caută drumul cel drept
și locul tihnit plin de șoapte,
aprinde o candelă iar
să pâlpâie lângă fereastră
unde aștepți răsăritul
cu pleoapa zugrăvită-n albastru,
mai roagă-te pentru dușmani
să le fie gândul senin
și pocalul pe care îl bei
de aghiazmă mereu fie plin.
Doamne, ai milă de mine,
de cei ce alături îmi sunt,
coboară-ți privirea cea blândă
în negura de pe pământ.
Amin!

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

Din volumul în lucru „Dragoste și tutun la Dunăre” , 2019

Miriam Nadia DĂBĂU: Iubitului meu…

Iubitului meu…

Când valurile nopții
mă-ntreabă cine ești,
ce să răspund?
Ești vântul care bate,
fāră s-aducă ploi?
Cel ce-mi aduce
speranța de-a iubi?
Sau poate lacrima
din colțul gurii ,
păstrată fără drept
de-a ști?

Iubitul meu…
În dimineața rece,
când mă trezesc
și visele se risipesc,
același dor de tine
îl găsesc
ca un parfum în călimara lui!

Și vocea ta mi-e greu să n-o aud
și fiecare șoaptă ce-o spui
e un balsam vindecător,
al inimii încătușate de nevoi!

Cât mai aștept să vii de tot?
Să pot răspunde nopților,
că ești zefirul viselor,
Iubitul meu ce îl ador!

———————————–

Miriam Nadia DĂBĂU

(Miriam Miriam)

Paris, Franța

16 martie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Uitarea

Uitarea

Mă întrebi dacă te-am uitat,
Atâția ani te-am tot aşteptat,
Te visam noapte de noapte,
Zilnic te chemam în şoapte

Uitarea poate schimba destine,
Şterge imaginile de pe retine,
Poate fi o pasăre fără destinație,
Un cântec lipsit de intonație

Uitarea-i o nimicitoare furtună,
Amintirile să-ți descompună,
Este o foaie albă dintr-o carte,
Sau amintiri rămase moarte

Antidotul uitării e dragostea,
Ce-n inima mea se adapostea,
Fotografiile în care ne zâmbeam,
Privirile din care ne sorbeam

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

12 martie 2019

Pictura de Mark Shasha

Anna-Nora ROTARU: Un pumn de iluzii…

UN PUMN DE ILUZII…

Chiar zici că pătimaș noi ne-am iubit vreodată ?
C-am împărțit în două un colț de viață în comun ?
Că, mintea poate a uitat sau, poate-i obsedată
De-o idee, deși mă bântuie o senzație ciudată
Și-ncerc gândurile-mprăștiate, ca după taifun,
La un loc să mi le-adun…

Zici că-ndrăgostiți fost-am cândva, într-o vreme ?
Că-mpreună am cutreierat mână de mână ?
Mi-ai simțit sângele-ntr-al tău sânge să te cheme,
Durerea mea fost-a și-a ta, clipe trăit-am supreme,
În adâncul simțirilor pierduți, fără granițe și frână,
Fiindu-ți și sfântă și păgână ?

Pe unde-am rătăcit, că azi nu suntem împreună ?
Cum s-a destrămat iubirea, ca făr-asemănare ?
De fost-adevărată, cine-a putut să ne-o răpună ?
Sau, fost-au doar închipuiri, poate chiar minciună,
Toate, numai vorbe-n vânt, spuse cu-ndemânare,
Cuvintele unei iubiri imaginare ?

Și-atunci, ce ne rămâne de spus azi la întâlnire,
Când, dup-atâta vreme, ne pare mintea lâncedă ?
Mirați doar ne privim în ochii goi, plini de mâhnire,
Forțate zâmbete având, pe buze scurs-o dojenire,
Cătând motive, că viața nu ne-a fost prea netedă…
Un pumn de iluzii, amintire veștedă…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

15 martie 2019

Daniela PÂRVU DORIN: Aripă fără pasăre

Îngenunchează-mă, ființă

muțenie ce-mi crești în ecou

(știu mai bine ce-mi ești decât ce-ți sunt

cu dorințele mele natânge)

tu, omule fără trecut,

fără pruncie…fără de zbor

în întunericul nou, cine-i de vină?

(cine mă cheamă) să fiu aripă fără de pasăre

lacrimă fără fior?!

***

Întortochiat e visul în care nu mă vezi

când cer puținului -cel -mult aceeași vamă,

îmi smulg din umăr o mână

în miezul statornicei amiezi

nerăbdătoare să-ți sânger în rană!

așa te redescopăr! pasăre fără zbor

suflet de copil fără mamă!

de ce mi-ai fi tu, ciutură fără fântână

eu, ție, apă fără izvor?

(de fiecare dată, când spun că nu iubesc

mai fac o crimă…)

————————————

Daniela PÂRVU DORIN

Iași

16 martie 2019

Olguța LUNCAȘU TRIFAN: Rugă

Înalț rugă murmurată
Și-mi cobor lacrima-n suflet
Către Tine-al nostru Tată,
Să ai grijă de-al meu umblet!

Să nu rătăcesc pe cale,
Iar de-i prea întortocheată,
S-o răzbat cu mers agale
Știind că Domnul m-așteaptă…

Prin răscrucile de drumuri
Voi trece punți de-ncercare,
Cuvinte de slavă-n valuri,
Pas cu pas, zidind altare.

Când poteca se-ngustează
N-am să cad, Tu mă ții bine.
Păstrând conștiința trează
Rămâi pururea cu mine.

Ia-mi din cale mărăcinii!
De mi-i lași, Tu dă-mi putere
Să le-ndepărtez toți spinii
Și să facă a Ta vrere!

Nu mi-o fi foame, nici teamă,
Nici de cald nu mă voi plânge,
Cuvânt din Duh Sfânt mă cheamă,
Hrană-i trupul și-al Tău sânge.

…………………………………

Când, în fine, oboseală
Va cuprinde al meu suflet,
Îți cer, Doamne, cu sfială
Să-mi veghezi ultimul umblet!

———————————–

Olguța LUNCAȘU TRIFAN

15 martie 2019

Lilia MANOLE: Fir din iarbă de acasă

Fir din iarbă de acasă
Se sloboade-n al meu gând,
Înverzire prea duioasă
Încolțește într-un cânt.

Sunt Orfeu, mir și ființă,
Crist al urletului -vânt,
Ce cuvânt să nu pot duce,
Dacă-n toate m-am găsit?

Mă trădează orișicine,
Cărui i-a ajuns pe chip
O lucrare –a dor de mine,
Dar care nu m-a iubit.

Simt, de ce tăcerii mari
Îi sunt lacrimă pe buze,
Și din ce în ce mai rar
Mă opresc strigări confuze.

În potopul florii albe
Și-n amestec de petale,
Numai Duh curat mă aibă
Mireasa inimii sale.

Înghețat pe guri cuvântul
Mi l-am încălzit în crin,
Și mi-am ars pieptul, pământul,
Lut mi-am pus de heruvim.

Mi-am aprins cu sete gura,
Cu cântări din ale mele,
Iarba prinse la ea zgura
Și –acum a înverzit de jele.

Cine și-a uitat, cum vântul
Nu l-a rătăcit prin ploi,
Cine și-a uitat cuvântul,
Nu poate privi-napoi.

Asemeni mie (îi doresc și- i spun),
Să aibă parte de un foc,
Dar numai de pe un alt drum,
Să vină, unul – de noroc.

Și-acum de –i văd cum sunt,
Pe toți la chip și la opincă,
Mă doare sufletul și plâng,
Că-n țara mea e mare frică.

E frică să te urci pe-un deal,
E frică să cobori în vale,
E frică să te-arunci pe val
Și mare, să fii mare, mare…

———————————–

Lilia MANOLE

Bălți, Republica Moldova

16 martie 2019

Ioana CONDURARU: Mă iartă

Când ale mele gânduri, prin lanuri rătăcesc
Uitând că fericirea este un dar ceresc.
Mă iartă tu, iubite și nu mă condamna,
Lasă iubirea, primește-o-n în palma ta.
Evaziuni fi-vor și multe întrebări,
Dar totul va părea la margine de nori
Și nu-mi doresc ca viața, o trecere să fie,
Asemeni unei flori acolo pe câmpie.
Lasă-mă să-ți arat cât pot din suflet da
Căci nu-mi doresc eternul prin zări de catifea,
Doar frumusețea clipei mă înfioară încă,
În nopțile albastre și sufletul îmi cântă.
Mă iartă, primește fericirea cu primăvara care,
Din zări a revenit suavă și datoare
Aducând splendoarea atâtor dimineți,
Când zorii se arată, feerici și glumești.
Dacă totuși nu mă vei grația, voi lăsa în grijă,
Iubirea mea și-a ta, plecând spre alte visuri
Fără de regret scriindu-mi tainic versul,
În file de caiet.

———————————-

Ioana CONDURARU

15 martie 2019

Anatol COVALI: Fluviu

Nu-ngenunchez
fiindcã în miez
ard şi vibrez
când stele cern
şi le machez
cu-aur etern.
Încã visez,
încã discern,
încã cutez
ca-n ce-i modern,
când nou creez,
clasic s-aştern.

Din spaţii vin
cu un destin
de aştri plin,
spre-a-i da în dar
arzând deplin,
incendiar.
Mai e puţin
şi-o sã dispar,
de-aceea ţin
sã sap, sã ar
ca sã obţin
ce-i scump şi rar.

Mã uit în jur
şi caut pur
spre-a face-azur
şi-l întocmesc
din orice dur,
fiindcã-i firesc
sã dau contur
dumnezeiesc
chiar de-i obscur
ce întâlnesc,
chiar dacã-ndur
şi obosesc.

Sunt om şi-atât,
dar în urât
sunt hotãrât
sã nu mai stau.
Am coborât
destul. Azi vreau
sã urc încât
de cer sã dau.
Las viforât
vechiul meu şleau.
Am izvorât.
Fluviu mã vreau.

————————————–

Anatol COVALI

București

16 martie 2019

Anna-Nora ROTARU: Va veni… va veni…

VA VENI… VA VENI…

Va veni… va veni… ziua aceea,
Când cerul se va limpezi de nori…
Iarăși va-nflori-n grădini rozaceea,
Teii împrăștiind parfumuri pe-aleea,
Cu miriade-n straturi colorate flori,
Doar că, ne-o fi prea târziu de fiori…

Va veni… va veni… ziua cu soare,
Aceea ce-o așteptam de o viață…
Când cerul s-o limpezi de ninsoare,
Când vom ieși din neagra închisoare,
Când ne-or zâmbi raze calde în ceață,
Doar că, pe mosor mult n-o mai fi ață…

Va veni… va veni… noaptea cea lină,
Când stelele clipi-vor la amândoi…
Când zâmbi-va spre noi iar luna plină,
Învățându-ne cum verbu-a iubi se declină,
Dar, tragic și comic va fi pentru noi doi,
Că, anii fugiți nu-i întorci înapoi…

Va veni… va veni… acea zi-n care,
Lumina va frânge zidul de granit…
Însă, noi n-o să mai fim pe cărare,
Să simțim pulsul lumii, înflăcărare,
Cu ochii prea orbi și trupul ostenit,
Păși-vom agale spre tărâm infinit…

Va veni… va veni… clipa din urmă…
Când trăirile nu vor avea-nsemnătate…
Că, ce ne-o fi fost, în neanturi se curmă,
Pe-a vremilor cripte unghia mai scurmă,
Să caute ușa cu hieroglife săpate :
„Aici… e hodina ființelor uitate”…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

16 martie 2019