Florin-Cezar CĂLIN: Versuri de dragoste

Destinul tău de-a fi femeie…

 

– Iar îmi joacă orizontul, festa re-ncarnării tale!,

… ne-amorțește noaptea pașii înspre desele solstiții.

râcâi bruma de concluzii, în absențe neletale,

… sau iluzii nenăscute … din placente cu soluții.

”- Tu n-auzi urlând șacalii Luna noastră peste lacuri?”.

… sau cum cetini se desfac când ne pierdem urma-n ere?.

imposibila ta nuntă … poate să dureze veacuri!,

… până vine tot Infernul, ce-l deții … la Înviere.

– Aruncăm ca pe grenade, stelele, peste orgolii!,

(urși flămânzi pornesc să guste plânsul nostru de martiri).

… mă tot bântui cu sărutu-ți … prelucrat în teritorii,

sau mă sperii că iubirea … spintecă din nou trăiri.

 

Noi la polii existenței … am ucis copii de sânge,

… să uităm de tragedia sfinților ce-am răstignit.

(din ofranda cea păgână care și acuma plânge),

fuge bezna ignoranței … spre albastrul Infinit.

Fuga ta cu dânsa-n brațe și cu soarele-n priviri,

(e dovada că din noapte se va face totuși ziuă!).

… când discipolii speranței (pe moment) și-or aminti,

că iubirea ta diurnă nu va ”bate apa-n piuă!”.

 

Parfum de femeie în fumul de țigară…

 

Am vrut să mă sinucid … să mă-mpart cu restul lumii,

… dar m-ai dat, cu împrumut, (pentr-o zi) la toți ”nebunii”.

și muribund, în felul meu, ți-am împărtășit păcate!,

până moartea (ce soprană!) m-a ”lucrat” fin … pe la spate.

În morminte, pe la tâmple, m-a ”iubit” … cam până ieri,

(răstignindu-mă vremelnic între sute de plăceri!…).

arătându-mi cum mai moare … uneori și … nemurirea,

rămânând să divorțeze (de parfumul tău), iubirea.

 

”- Te-am iubit femeie nudă, eu și toți ”nebunii” mei!”,

… ce te-au adorat o vreme … până au ”ieșit scântei”.

când tu mi-ai vândut chiar rana, făcută de lacrimi scurse,

… pe obrazul sideral … căci iubirea sa … murise.

N-am scăpat (nicicum) de ”palma” ce mi-a dat-o Dumnezeu,

(mi-era bine lângă tine chiar de nu era … mereu!).

acum ”zac” în conștiința muzelor ce văd că-s moarte,

împărțind trufia lumii (zilnic), dar fără … dreptate.

 

Eu îndur chiar de milenii, dragostea … întradevăr!,

… soarele cum naște ziua … pregătindu-se de-amor.

dar tu ai făcut în mine, răni … pe care le-ai vândut,

sau mai grav, le-ai dat pe gratis (nu știi cui) … cu împrumut.

Simt parfumu-ți de femeie (oare pentru-a câta oară!),

… în secundele divine … chiar și-n fumul de țigară.

Nu mai știu ce este viața fără toți ”nebunii” mei…

… ce-au scăpat lumea, din palmă, înjurând de dumnezei.

Am vrut să mă sinucid … să mă-mpart cu restul lumii,

… dar m-ai dat, cu împrumut, ( pentr-o zi) la toți ”nebunii”.

și muribund, în felul meu, ți-am împărtășit păcate!,

până moartea (ce soprană!) m-a ”lucrat” fin … pe la spate.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

24 martie 2019

 

 

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Poesis

Satul de basm                                                            

 

A fost odată ca -n poveşti,

Un loc de vis şi-un suflet de copil,

Unde iubirea vieţuia în orice colţişor,

Şi două inimi sfinte l-aşteptau cu dor.

 

Iar dimineaţa, prin ogradă,

Copilul fugărea purceii, îi punea în cadă,

Când toţi mergeau pe deal la vie,

Se răzvrătea cu puii pe câmpie.

 

Apoi, din nou ce fericire,

Când îşi julea genunchii în neştire,

Cu prietenii când se juca pe cale,

Şi inima-i zburda de bucurie, înspre soare.

 

Şi seara, când căpriţele veneau acasă,

Şi toţi ieşeau la poartă şi pe cale,

Se răspândea şi bunătatea pe la masă,

Când noaptea se lăsa încet, prin vii, peste izvoare.

 

Dar într-o zii pe-acel copil l-a părăsit norocul,

În lacrimi prigonit de-al lui destin, de un sarcasm,

Un suflet de copil rămas acolo, pe hotare,

Priveşte încă înspre soare, în satul lui de basm.

Cuvânt Dumnezeiesc numit ‘acasă’

 

Cândva era un loc pe-acest pământ,

Unde totul avea un rost, totul era sfânt,

Unde o rugăciune se rostea la masă,

Şi-un cuvânt Dumnezeiesc, numit ‘acasă.’

 

Unde domnea în legea firii şi dreptatea,

Şi-n vremuri grele, în fraţie, pietatea,

Şi când era vre-un ger şi când era ninsoare,

Oamenii îşi păstrau în suflet soare şi candoare.

 

Cândva, a fost un sat cu inimi calde,

Unde părinţii mai rosteau balade,

Printre copaci de argint, c-un glas fragil,

Se plimba senin un suflet de copil.

 

Cândva, a fost un sat unde a domnit cartea,

Unde copii au învăţat ce este cinstea, demnitatea!

Şi s-au mândrit cu Horea, Cloşca şi Crişan,

Şi cu umorul neîntrecut de ardelean.

 

Acolo unde au trăit în Munţii Apuseni,

Şi moşii şi strămoşii, atâţi viteji oşteni,

Acolo, azi un suflet de copil îndurerat mai iasă,

Printre livezi mai caută cu dor o inimă frumoasă,

Şi acel cuvânt dumnezeiesc, numit ‘acasă’.

————————————-

Anisoara Laura MUSTEȚIU

Sydney, Australia

24 martie 2019

 

Corneliu NEAGU: La margini de vis

LA MARGINI DE VIS

 

Mă-ntorc peste vreme cu gândul-napoi

și zeci de-amintiri mă-asaltează deodată

cu mii de regrete vorbind despre noi

în triste romanțe, pe-o harpă stricată.

Romanțele-ajung dintr-un vechi labirint,

trecând prin ferestra cu geamuri ovale,

evocă licornul cu frâu de argint

venit din trecut să te-aducă agale.

Cad frunze-n fereastră, venite pe rând,

e toamnă târzie și parcă, de-afară,

se-aude licornul sosind nechezând

cu brâuri de foc aruncate pe nară.

Sau poate-i doar vântul ajuns din trecut

la ușa închisă, cândva într-o toamnă,

cu-n singur zăvor dintr-un dor neștiut

lăsat de uitarea ce-avea să se-aștearnă.

Te-aștept la fereastră s-apari din neant

la margini de vis să te văd împăcată,

din harpă un ultim acord consonant

să-mi spună că n-o să mai pleci niciodată.

————————————

Corneliu NEAGU

24 martie 2019

 

Simon JACK: Versuri

Cuvântul

 

Cuvântul este fructul arborelui
ce nu se vede cu ochiul liber,
il poți auzi numai, atunci când îi dau
frunzele, când înflorește în alți arbori
care se văd în auzul ramurilor lui,
chiar dacă-si are rădăcina în țărână
el se ridică în aer ca să poată despica
cerul în mii de culori,
in fapt cuvântul este un imens pătrat
negru (sau poate incolor),
ca o pânză de proiecție în fața căreia
suntem spectatori neplătitori,
filmul ce urmează să vizionăm e un fel
de lung metraj si se vede cu urechea
auzul e regizor si scenarist,
mâna poate rupe cuvântul
să-l facă aripă ori foame de pâine
nedospită, cuvântul e o cale spre Dumnezeu
un miracol cu care stăpânești
peste necuvantatoare,
un mausoleu unde ne-ngropăm tăcerea
de la născare,
o lumânare ce va arde si după noi
ca să vedem drumul reîntoarcerii când
ne vom rescrie din nou în arbori
ce nu se văd,dar se aud în coruri luminate
de rechemare! …

 

Mersul pe apă

 

Mersul pe apă
șchioapata surdina unui orfeu
ce leapădă în maluri cărări de elefanți
si fluturi pe arama unui puseu
de înviere, milos si-atat de straniu
pe umeri de talanți,
o fiară cu trei nimburi învață alfabetul
scris în smochini ce ard în corturi
de lumină, un decalog se-arata
seninului din umbre,
si mersul meu pe ape cu talpa unui
jude, se face piatră seacă
în gândul morții mele, alunecând
la fund.

 

Vacuum

 

Până dimineața următoare
umbra desenată cu acuarela nopții
va dispare-n ceasornicul de sub borduri,
rămâne din ea poate o voce
cu colțuri pătrate,
Continue reading „Simon JACK: Versuri”

Daniela TOMA: Poeme

*

începusem să-mi văd tot mai des oglinda incomodă,

parcă devenise dintr-o dată prietenă cu năluca

pantofilor mei vechi

 

de fapt, cred că se simţea în largul ei doar cu o seară fado

ce-i umplea corpul cu răgaz

 

undeva, dezordinea, pătată cu paşi,

adormise cu un nod marinăresc în gât

 

ca în transă, cârpele s-au amestecat între ele

sub atenta supraveghere a înţelepciunii de pe stoc

cam fâstâcită şi alungată într-un târziu

cu mişcări bruşte către nord

 

una dintre năluci se aşeză amuzată între mine

şi cele două puncte roşii,

mi-a zis că urma să plece în Germania,

în voiaj de nuntă

de aceea, şi-a aruncat de la balcon grădina,

curtea din spate şi pragul de dragoste

 

vai, câte lucruri!

dar tu, tu de ce nu mi-ai adus un cadou?

 

eii, haide că nu mi-e frică de tine!

putem dansa,

sâmbăta, casa mea e întotdeauna goală

 

*

cu puţin noroc, nordul pe care nu-l mai am

va fi liber măcar la un capăt

fără ca eu să mărturisesc cum a luat-o înaintea mersului meu

şi cum s-a pierdut în mine uşor dezumanizat,

părând un fals pe lângă neînţelesul lumii

 

poate de aceea linia de start nu mai ia în serios strategiile cu riduri,

jocurile de dame, surcele şi mărgele,

dezmiardă doar orchestra de datorii în adâncul ligheanului

 

sunt mai devreme pe cealaltă parte maturizată la rece,

bătrâna coborâre adoarme tot în sala de aşteptare,

are gust de lapte şi a încremenit la distribuţia de ştiri

într-un poate absurd şi absent

 

fără niciun chef  îmi scutur trupul de umbre

şi mă adăpostesc într-un restaurant unde se găteşte iepure

 

*

îmi imaginez aerul ca pe un individ în carne şi oase,
un mecanism care se învârteşte creându-se continuu tot pe el

uneori îmi deformează umerii, somnul capătă gratuit cearcăne

pe care le stropesc cu un fond de ten muzical
şi dau cu ele de toţi pereţii
uite, aşa ca să se se vadă ochii între ei cum se bucură

adesea mă îmbrăţişez cu individul ăsta în carne şi oase,
îl strâng la piept ca pe un ziar vechi, fac rost de un pian

şi-i promit că ne vom desena albaştri şi inspiraţi
în timpul somnului

dar totdeauna soseşte pe neaşteptate treişpele de roşu ca să urle
de parcă pisica mea n-ar fi a mea şi colivia care plânge

ar semănă cu o funie ce mă urmăreşte în detaliile cele mai mici ale frunţii

tu umpli şapte pahare cu lăutari,
le îndeşi vioara sub piele şi astepţi mult şi bine
să înceapă nunta de năluci când aerul înfierbântat loveşte
cu copita

are cineva de pe aici o rochie roşie cât mai tulbure

sau aştept noaptea să mă mărit în pielea goală?

–––––––––––-

Daniela TOMA

23 martie 2019

(poeme din volumul care va merge curând la tipar, Nunta nălucilor de hârtie)

 

Daniel MARIAN: Grupaj liric

trăim cu două antotimpuri

 

la mine ninge la tine plouă lejer

la mine-i curcubeu

la tine-i mătură pe cer

e sare şi e piper

două anotimpuri ce ne pier

 

extract de copilărie

 

m-am scrântit de-o aripă

pe când făceam faptele bune

lipeam cioburi şi scântei

 

puneam borduri pe cerc

să se ştie până aici e cuprins

dincolo e ridicarea la pătrat

 

dansam cu timpul subţire

şi nu eram vinovat deloc

cel mult abia de eram

 

cum nu ştiu gramatica

clipei călare nici înot

iar învăţ de-a buşilea mersul

 

diferenţe de opinii

 

pi-ul meu şi pi-ul tău

exagerări paralele

cu infiniţi paraleli

nu fac cât o zdruncinare

de virgulă la paranteză

negru sub unghie de  cerc

două tentative pătrate

care nu se iau în braţe

mai mult de-un piuit

 

tu nu

 

n-ai cum să te faci pâmânt

după ce mori tu te faci floare

Continue reading „Daniel MARIAN: Grupaj liric”

Simon JACK: Poeme

În universuri mici

 

Urechile alea mi s-au lipit la spate
ca o cocoașă de dromader mort
in noaptea nisipurilor de an bisect,
e frig în sfinx, e multă apă-n sarcofage
mumii de ceață rostogolesc apusuri
sufocate pe dogma piramidei
unui drept,

in coaja clipei ce mă fură din talăngi
roiesc furnicile semiramidei
timpului scadent,
o libelulă zboară-n lună plină
semn că e vremea de ieșire din pustnici
la drumul mare pentru botezul sandalelor
din pungi,

dă Doamne numai corturi
numai urechi în loc de aripi,
mai lasă-mi spatele ofrandă atunci când
grâul nedospirii va trece din argint
in gând!

retina asta prefăcută e cercul meu
in lumea oarbă,
din iriși răzvrătiți prin catacombe
se fac tiare de-ntuneric si umbre adunate
din feeric se rup în trei de nefiresc,

in universuri mici ne respirăm ființa
efemeride stau pe brațe amputate,
duminici desenate în altare
ne-aduc aminte de odihna unui Finic
la zidul porții,
acatiste de plâns în parii se fac balanțe
de măsurat vitralii,
mă schinjuiesc cu sfinții unei molii
si mă prefac în cioburi de năpastă
la masa unui vameș păgubos!

 

La ce bun?

 

La ce bun în seara asta poezie
când stau matroanele la rând
cu poze colorate de femei în mâini
sa vândă goliciunea Evei
pe doi piaștrii pe la colțuri insalubre
cu zâmbetul împrumutat din cui?

Pe facebook cade majuscula
din nume, oripilăm chiar și pe cei ce
ce nu știu cine sunt,
din virtual ne facem un salut anume
ce uită de banalul,,bună” la vedere
si-l face un ecran de noapte
fără de stele, fără de soare pe care dăm
un vraf de bani,

La ce bun si mâine dimineață
poezie,
căci nu mai știm de răsărituri
de-i primăvara sau e iarnă ne e totuna
din spatele micului ecran,
uităm de-un Păunescu, ne amintim
doar de Nichita când bem o vodcă
sau când la doctor ne frământă boala
că pe la bancă nu mai avem un ban,
pe Eminescu-l mai citim doar
din caietele copiilor când celor mici
le arde de un game sau whatsapp
pe telefonul ce ține loc de-abecedar,

în piețe, în tramvaie, prin parcuri
tot mai goale, prin marea trecere de ani,
prin cimitire chiar și prin păduri cu
arbori fără ram, ne punem masca
pe figură si ne uităm pierduți prin geam,
la ziduri ce se surpă fără vină
copiilor le spunem încă de șotroane
dar nu vedem că ei sunt oameni
ce au la rândul lor alt neam,
ne risipim sub ceruri negre si numărăm
doar like-uri terne,
vedem în tinichele numai galbeni si din
mașini ne facem perle cu care ucidem
suflete pe treceri ce stau la rândul lor
cu ochii-ntr-un cadran,

e haos si multă apocalipsă
in fiecare zi se pierde-un an,
ne plâng bunicii în batistă dar nu-i vedem
că suntem la bairam,
multi au plecat de lipsuri în țară nu mai
este neam, câinii urlă de jale prin cătunuri
a mai murit un vis octogenar,
nu mai e loc nici pentru timp o clipă
nu-i nimic, o oră e cât marea ce-o vrem
păstrată în cămară la borcan,

la ce bun la noapte poezie
căci nu mai e cerneală, nu mai avem pat
si visu-i o corvoadă ce moare strict în pernă
lumina lunii nu învie, pe-afară stau strigoii
rigolelor murdare de stele mici ce cad
din ceruri funerare,
la ce bun poezie, nu mai avem poeți
nu mai avem hârtie.

Rămân doar calendare uitate pe-un
perete, rămâne pâinea nemâncata în vetre
fără foc,
nu mai avem nume, prenumele-i un număr
ce cade pe la poartă cu cel ce-a stat pe-un
gard ce-acum e doar mansardă în case
fără loc,
la ce bun poezie când nu mai știm de nimeni
când nu mai suntem noi,
las ca răspunsul ăsta să vină doar odată
când vom avea vreo rimă din anotimpuri
botezate în spița de la roată,
trăgând de-un car de ploi pe noile răzoare
născute din urgia unui pământ uitat
pe semnătura noastră la ghena de gunoi! …

Continue reading „Simon JACK: Poeme”

Eleonora SCHIPOR: De Ziua Mondială a Poeziei

Anual această frumoasă sărbătoare a poeziei, a cuvântului scris, a literaturii, este marcată pe larg la CIE Cupca.

            Anul acesta am început cu o vizită la muzeul istoric al satului Cupca, pe care am efectuat-o cu elevii clasei a 6-ea. După o scurtă trecere în revistă a exponatelor, le-am făcut cunoștință cu cărțile de poezie aflate în incinta muzeului. O atenție deosebită am acordat expozițiilor permanente dedicate poetului crăsnean Ilie Motrescu, Cobzarului ucrainean Taras Șevcenko, Luceafărului poeziei românești Mihai Eminescu, scriitoarei bucovinene Olga Kobâleanska.

            O expoziție cu portetele celor doi mari clasici ai literaturii universale Mihai Eminescu și Taras Șevcenko am amenajat pe culuarul școlii. Deasemenea am expus și cărțile de poezie ale autorilor numiți mai sus, dar și a regretatului traducător din opera șevcenkiană Ion Cozmei din Suceava, cât și  ale autorilor locali.

            Membri cenaclului literar LĂMÂIȚA, conduși de subsemnata, au pregătit un recital poetic în 5 limbi: română, ucraineană, engleză, franceză, rusă. Elevii au recitat versuri din literatura universală ale renumiților poeți Mihai Eminescu, Taras Șevcenko, Alexandr Pușkin, Ion Cozmei, Ilie Motrescu…

            Profesoara de limba și literatura maternă Lucica Dușceac a organizat expromt un mini-concurs de cunoaștere a poeziei, numind fie autorul, fie titlul versului, elevii urmând să numească corect  răspunsul.

            Sincere mulțumiri tuturor profesorilor de filologie din școală pentru munca depusă în cunoașterea literaturii în diferite limbi. Succese elevilor și fie ca dragostea de poezie, literatură, frumos să-i însoțească pe tot parcursul vieții.

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Cupca, Ucraina

21 martie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Eu nu râvnesc la vreo coroană

EU NU RÂVNESC LA VREO COROANĂ

(Cu plecăciune, confraţilor mei glorioşi)

  

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci am cununa mea de spini

Şi fruntea toată mi-i o rană

Din truda mea prin mărăcini…

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci moştenesc un biet ogor;

Averea mi-i o simplă pană

Şi-o filă smulsă din cotor.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci dat îmi e să ar cu plugul;

Cât nu-s de rasă ariană,

Îmi strâng sărman în pumn belşugul.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Căci n-am blazonul de nobleţe,

Nici de zidit nu am vreo Ană;

Deci muza n-o să mă răsfeţe.

 

Eu nu râvnesc la vreo coroană

Şi neîncoronat va fi să mor;

Cât stihul mi-i doar mie hrană,

Rămân doar scribul din popor .

———————————

Gheorghe PÂRLEA

21 martie 2019

 

Foto: sculptură de Michelangelo („Sclav murind”)

 

Irina-Cristina ŢENU: Anotimpuri

Am strâns în mine multe anotimpuri,
Le-am prefăcut în simțiri ce au albit cu timpul.
Am vrut doar să îmi vindec visul,
Să-l spăl de lacrimile ude
În mijlocul pădurilor crude.

Mi-am asumat un mare risc,
I-am permis iubirii în mine să se nască,
I-am dat un nume fără de renume,
Iar ea a decis sufletele să ni le unească.

Mi-am lăsat pielea mângâiată
De visul meu deloc vindecat,
De respirația sa întretăiată,
De iubirea în care s-a-necat.

Am fugit, m-am închis
În anotimpurile pe care în mine le-am strâns,
Am ucis visul, am ucis simțirea și am scris
În versuri sfârșitul pe care-l restrăiesc intens.

În suflet e un hău imens.
Soarta dintr-un anotimp l-a decis.
Tu ai plecat, eu rămas
Prin suflet să caut sensul ascuns în nonsens.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

22 martie 2019