in coaja clipei ce mă fură din talăngi
roiesc furnicile semiramidei
timpului scadent,
o libelulă zboară-n lună plină
semn că e vremea de ieșire din pustnici
la drumul mare pentru botezul sandalelor
din pungi,

dă Doamne numai corturi
numai urechi în loc de aripi,
mai lasă-mi spatele ofrandă atunci când
grâul nedospirii va trece din argint
in gând!

retina asta prefăcută e cercul meu
in lumea oarbă,
din iriși răzvrătiți prin catacombe
se fac tiare de-ntuneric si umbre adunate
din feeric se rup în trei de nefiresc,

in universuri mici ne respirăm ființa
efemeride stau pe brațe amputate,
duminici desenate în altare
ne-aduc aminte de odihna unui Finic
la zidul porții,
acatiste de plâns în parii se fac balanțe
de măsurat vitralii,
mă schinjuiesc cu sfinții unei molii
si mă prefac în cioburi de năpastă
la masa unui vameș păgubos!

Pe facebook cade majuscula
din nume, oripilăm chiar și pe cei ce
ce nu știu cine sunt,
din virtual ne facem un salut anume
ce uită de banalul,,bună” la vedere
si-l face un ecran de noapte
fără de stele, fără de soare pe care dăm
un vraf de bani,

La ce bun si mâine dimineață
poezie,
căci nu mai știm de răsărituri
de-i primăvara sau e iarnă ne e totuna
din spatele micului ecran,
uităm de-un Păunescu, ne amintim
doar de Nichita când bem o vodcă
sau când la doctor ne frământă boala
că pe la bancă nu mai avem un ban,
pe Eminescu-l mai citim doar
din caietele copiilor când celor mici
le arde de un game sau whatsapp
pe telefonul ce ține loc de-abecedar,

în piețe, în tramvaie, prin parcuri
tot mai goale, prin marea trecere de ani,
prin cimitire chiar și prin păduri cu
arbori fără ram, ne punem masca
pe figură si ne uităm pierduți prin geam,
la ziduri ce se surpă fără vină
copiilor le spunem încă de șotroane
dar nu vedem că ei sunt oameni
ce au la rândul lor alt neam,
ne risipim sub ceruri negre si numărăm
doar like-uri terne,
vedem în tinichele numai galbeni si din
mașini ne facem perle cu care ucidem
suflete pe treceri ce stau la rândul lor
cu ochii-ntr-un cadran,

e haos si multă apocalipsă
in fiecare zi se pierde-un an,
ne plâng bunicii în batistă dar nu-i vedem
că suntem la bairam,
multi au plecat de lipsuri în țară nu mai
este neam, câinii urlă de jale prin cătunuri
a mai murit un vis octogenar,
nu mai e loc nici pentru timp o clipă
nu-i nimic, o oră e cât marea ce-o vrem
păstrată în cămară la borcan,

la ce bun la noapte poezie
căci nu mai e cerneală, nu mai avem pat
si visu-i o corvoadă ce moare strict în pernă
lumina lunii nu învie, pe-afară stau strigoii
rigolelor murdare de stele mici ce cad
din ceruri funerare,
la ce bun poezie, nu mai avem poeți
nu mai avem hârtie.

Rămân doar calendare uitate pe-un
perete, rămâne pâinea nemâncata în vetre
fără foc,
nu mai avem nume, prenumele-i un număr
ce cade pe la poartă cu cel ce-a stat pe-un
gard ce-acum e doar mansardă în case
fără loc,
la ce bun poezie când nu mai știm de nimeni
când nu mai suntem noi,
las ca răspunsul ăsta să vină doar odată
când vom avea vreo rimă din anotimpuri
botezate în spița de la roată,
trăgând de-un car de ploi pe noile răzoare
născute din urgia unui pământ uitat
pe semnătura noastră la ghena de gunoi! …