Paul CELAN: Corona – Poezie dedicată aniversării a 100 de ani de la nașterea lui Paul Celan

                                    Josef Bordat, Germania

***

Corona

 

Din mâna mea toamna frunza și-o mănâncă: suntem prieteni.
Din nuci cojim timpul și le învățăm să se ducă:
timpul se întoarce în coajă.

 

În oglindă este duminică,
în vis se doarme,
gura rostește adevăr.

 

Ochiul meu cată spre sexul iubitei:
ne privim,
ne spunem ceva întunecat,

 

unul pe altul ne iubim precum luna și memoria,
dormim ca vinul în scoici,
ca marea în jetul de sânge al lunii.

 

Îmbrățișați stăm în geam, ei ne văd de pe stradă:
e timpul să se știe!
E timpul ca piatra să se dedea înfloririi,
neliniștea să bată o inimă.
E timpul să se facă timpul.

 

E timp.

Paul Celan, Cernăuți-Paris (1929 – 1970)

din „Mac și memorie
Editura Suhrkamp

Elena TUDOSA: Ne adunăm din cioburile sparte (poeme)

O fi sau nu o fi coincidență?

 

O fi într-adevăr coincidență oare,
Când eu îți spun că-mi ești dator,
Iar tu îmi spui că-ți sunt datoare,
Pe-un pumn de stele și un nor?

 

Ar fi prea mult în schimb să cer,
Ca liniștea să-mi pot găsi,
Din umbra norului din cer,
Leacul iubirii orice-ar fi?

 

Știi că-n zori îmi ești primul gând
Și grija vieții cea dintâi,
În nopțile când mor oftând,
Tu chiar îmi ești dator să-mi vii!

 

Nu-i asta oare o coincidență,
De a nutri-amândoi o unică dorință,
Să ne avem mereu alături prin prezență,
Fiorii dragostei ne tremure-n ființă?

 

Și cine, cui i-ar fi oare dator,
Când noi încătușați în lanțul de iubire,
Am crede iar în viață și într-un viitor,
Trăind către apus un strop de fericire?

 

O fi coincidență sau poate nu o fi,
Dator(datoare)știu c-o (să-ți), o (să-mi)rămâi,
Ca până la final,în cea din urmă zi,
Să (te), să (mă) veghezi duios la căpătâi!

 

 

Zadarnică dorință (suferință)

 

Visam cândva să merg pe-o cărare de flori,
Doream să fiu ferice și să mi te întâlnesc,
Dar sorb amarul vieții, nemărginitul dor,
Iar pe cărare-acum doar ciulini spinoși cresc.

 

Am vrut să o plivesc de dragul tău oftând,
Dar spinii cu dureri în mâini și suflet mi-au pătruns,
Petalele de mult purtate de-aprig vânt,
S-au spulberat iubite și viața mi s-a dus.

 

Azi rătăcesc departe prin lume-s o străină
Și să ajung la tine îmi este tot mai greu,
Iar pe cărarea mea nu-s flori și nici lumină,
Ci doar singurătatea în care zac mereu.

 

Visam cândva că poate vei avea tu voință,
Ca într-o zi cărarea spre mine s-o răzbați,
Să-mi faci amurgul vieții fără dor și căință
Și-un strop de fericire cu mine s-o împarți.

 

Dar tu nu vii, nu poți ceva mi te reține,
Eu neputincioasă mă-nchid în sinea mea,
Îmi port durerea sufletului străpuns de-atâtea spine,
Zadarnică dorință (suferință) de-a te putea avea.

 

Visam pe o cărare de flori să merg cândva,
Însă n-a fost decât presărată de spine
Și-am întâlnit regretul și-n toată viața mea,
Neîncrederea ce-a înfrânt orice dorință-n mine.

 

Continue reading „Elena TUDOSA: Ne adunăm din cioburile sparte (poeme)”

Ioan Alexandru TĂTAR: Timpul…

Timpul…

 

Nici timpul nu e în stare să șteargă
Din colbul amintirilor ce este divin
Este datoria inimii să aleagă
Drumul sub cer, de-a pururi senin
Nici timpul nu poate sa plângă
Decât în împărăția nestinsa a iubirii
Ceea ce respectul poate s-atingă
Datoria morală înscrisă-n legile firii…

–––––––––

Ioan Alexandru TĂTAR

27 octombrie 2020

(Foto-arhiva personală)

Miriam RIZAC MÎRZA: Poesis

El…

 

Necunoscutul suflet,

Necunoscutul om

Pe care îl văd

Și de care mă îndrăgostesc

Din prima clipă…

Devine dintr-odată

Sufletul cunoscut

În care văd

O inimă de aur

Ochii reflectând

Bunătatea

Și sincera iubire

Din sufletul lui.

 

 

Îngerul meu

 

Ochii căprui

Ca blana unei căprioare blânde

Buzele groase și roșii

Ca petalele de trandafiri

Prințul care a venit

Din regatul îndepărtat

Rămânând

Etern în inima mea

Pentru care

Am văzut

Adevăratul sens al vieții.

 

 

Noapte îngândurată

 

Mă uit afară,

Dar nu ești,

Mă uit pe fereastră,

Dar nu ești,

Mă uit în casă,

Dar nu ești

Apoi,

Îmi amintesc

Și te găsesc

Într-un singur loc

În inima mea!

 

 

Sufletul și trupul

 

Ce este un suflet?

Ce este un trup?

Amândouă

Sunt făcute unul pentru altul

Așa cum

Nu pot sta despărțite.

Eu nu pot sta fătă tine

Tu nu poți sta fără mine

Sufletul meu

Aparținând ție

Pe veci

Iar sufletul tău

Aparținându-mi

O eternitate.

Unul nemaiexistând fără altul

Făcute să fie împreună

Trupul meu devine al tău

Trupul tău devine al meu

Astfel suntem un TOT.

 

 

Anomalia iubirii

 

Dorul nu trece,

Dorul nu trece,

Plouă,

Plouă

Și iar plouă

În ziua înfrigurată de toamnă,

Îți simt lipsa

Aflându-mă

În anomalia universului paralel

Cu pământul

În lumea mea

În care totul e posibil.

Împreună am făcut

Imposibilul posibil

Dar,

Aleg

Să rămân

În anomalia mea.

Continue reading „Miriam RIZAC MÎRZA: Poesis”

Tudor PETCU: Gânduri către Dumnezeu (Psalmi)

Ajută-mă în poticnirile mele, ridică-mă că m-am julit în pietrele de la picioarele mele şi lasă mângâierea Ta sa-mi aline sufletul obosit.

 

Vreau să evadez din tristeţea abisală pentru a păşi pe tărâmul Iubirii Tale pe care ai rezervat-o fiecăruia dintre noi.

 

… şi trecerea mea pe aici este tot haina gândului Nemuririi cu care m-ai îmbrăcat la întrupare.

 

De când am venit te intuiesc, dar ştiu că am şi o sfinţenie ascunsă ce mă ajută să mă plec Ţie.

 

Mă simt singur în abis, dar ştiu că pe undeva este o barcă care mă va scoate la Tine.

 

Suflarea Ta mă învăluie în dulcea furtună a gândurilor lucrătoare.

 

Atâta vreme cât voi avea foame de Hristos, hrana Ta o voi găsi pretutindeni.

 

Când am început să simt, am evadat din temniţa gândurilor mele.

 

Nu mintea vreau să o venerez, căci ea mai întotdeauna minte.

 

De n-ar fi grija Ta, lumea mea ar fi din plin cucerită de patima nimicului.

 

Pentru că nu m-ai uitat, sufletul meu a devenit o grădină de flori paradisiace.

Nu aş şti ce este iubirea, dacă nu aş atinge rănile Fiului Tău.

 

Nu am învăţat să mă rog dacă nu ştiu să îţi mulţumesc.

 

Nu vreau să fiu un produs al maladiei, ci propria-Ţi dorinţă îndrăzneaţă.

 

Ce rău ar fi de nu m-ai ajuta să trăiesc în Adevăr pentru a ieşi din timp!

 

Nu mă lăsa să fi un sclav al doctrinelor, ci un veşnic pelerin al credinţei!

 

Dacă sunt croit după tiparul Tău, vreau să mă îmbrac cu tine.

 

Eu vreau să Te înţeleg, dar Tu vrei să mă înveţi să aştept.

 

Vreau să mă înlănţui cu fire de mătase de Tine.

 

Cu Tine închid porţile disperării pentru a deschide uşa speranţei.

—————————–

Tudor PETCU

București

***

 

Continue reading „Tudor PETCU: Gânduri către Dumnezeu (Psalmi)”

Alexandrina TULICS: Poeme de toamnă…

Rodii coapte

 

Plouă.
Se împletesc în mine îmbrățișări
ca niște rodii coapte,
ce-așteaptă să fie împărțite
celor cărora le plângi și mângâi dorul…
Păsări zgribulite ,
Nu -și găsesc aripile în frigul iernii.
…au auzit despre vânt, ger și plâng…
Norii și-au ascuns dantelele
și se acoperă cu dosul unui satin
ce seamănă cu pufoaicele iernii.
Strâng lacrimile în spatele ochilor
să nu fac risipă de dor…
doi confirmați covid ;
Cel mai mic și cel mai tânăr membru
cu mâna pe cămașa de ginere.
Nu răspund telefonului.
Nu pot să aud plânsul miresei
cu diamantul pe a cărei față zâmbește
fericirea lor…
Rodiile se vor mâncate!
Lacrimile ar dori să alunece
pe coaja lor roșie…
să sărute petalele macilor plânși
de suspinele Lui
când i-a născut la cruce.

 

 

De toamnă…

 

Plouă stelar cu aramă,
Pomii-și scutură cu patos din coamă,
Ninge aur pe coastă,
Și peste liniștea noastră.
Vântul așterne covorul
țesut în lacrimi de toamnă,
Își plimbă -n culoare paltonul
coama de deal ,să adoarmă.
Păsări pictate pe ramuri
se uită după frunze picate,
plânge un cântec de uliu
în vecinătate.
Adoarme pădurea -nfrățită
în nuielele dezgolite,
veverițe ascunse în scorburi

aruncă nuci pentru frig pregătite.

 

 

O altă toamnă…

 

…toamna aceasta nu semănă cu altele…
Frunzele îmi bat în geam,știind că nu le voi atinge,
Norii au coborât și ei curioși ,
să vadă ce mai fac…
căprioarele aleargă cu frunze de aramă pe spate,
săltând mai tare cănd ajung în dreptul geamului,
Vântul a dormit și azi-noapte pe pragul ușii…

îi este dor de mine.

 

 

Așa e sufletul celui ce nu Te are!

 

Ca luna fără de lumină

Și pasărea fără de tril,
Ca felinarul fără de fitil
Și iarba fără verde în culoare,
E-acel’ ce nu te recunoaște,
Nu Te are!
Ca pasărea cu-aripa ruptă
Și albia fără de apă,
Ca spicul fără rod
Și jgheabul ce nu poate să adape,
Ca pântecul ce nu-odrăslește,
Și pasărea ce nu mai ciripește,
Ca omul fără de vedere,
Auz și limbă să vorbească,
E-acel ce nu știe nimic
De Cina Domnului Împărătească.
C-acela ce nu vede,
Nu poate să vorbească
De Tine și patria cerească,
Continue reading „Alexandrina TULICS: Poeme de toamnă…”

Elena TUDOSĂ: Odă ostașilor eroi

 

Odă ostașilor eroi!

Se lăsase înserarea peste satu-acela-n care

Luna, pe vârful de deal se-arăta-n a sa splendoare,

Luminând Valea pe care casele dormeau tăcute,

Nimenea nu bănuia liniștea nopții ce-ascunde.

 

La răscrucea satului un toboșar striga tare,

Cum, că dimineață-n zori în sat va fi înrolare,

Toți bărbații vor fi luați ca să lupte în război,

Ca un trăsnet căzu vestea-n case un’erau flăcăi.

 

Nici nu-i apucară somnul căci s-au și trezit îndat,

Nu era chiar nici o casă făr’să aibă un bărbat,

Sau flăcău de-nsurătoare, precum bradul din pădure,

Vestea înrolării-n inimi lovise ca o secure.

 

În casa bunilor mei liniștea serii sfârșise,

Căci sărmana bunicuța opaițul lămpii aprinse,

Și-n genunchi lângă icoană cu-ochii-n lacrimi se ruga,

Pentru fiul și bărbatul ce la oaste va pleca.

 

Nimenea dintre cei dragi nu putea ca să-i mângâie,

Și să îi alunge teama care sufletu-i sfâșie,

Știa că din acea zi crucea vieții-va fi grea,

Și numai la Domnul Sfântul va găsi salvarea sa.

 

Până se iviră zorii cu mâna ei pregăti,

Două rucsacuri cu care pe cei doi ai săi porni

Și plângând în hohote, cu durerea sa de mamă,

Îi îmbrățișa spunând :mergeți patria vă cheamă!

 

Toată liniștea și voia bună-n case dispăruse,

Multă jale, boli, durere războiul crunt le aduse.

Duși pe frontul cel de Est, pe dușman ca să-l înfrunte,

Toți voinici cei frumoși, ce-au purtat steaua în frunte,

 

Au luptat cu îndârjire și cu sângele lor rece,

Au făcut din trupuri zid și-au scris:,, Pe-aici nu se trece! „

Peste dânșii în tranșee obuzele cădeau ploaie,

Pentru-al țării sfânt pământ a curs mult sânge-n șiroaie.

 

Fără ca să cugete au luptat până la urmă,

Cei mai mulți din ei murit-au luptând cu arma în mână.

Iar la casele din sat ajungeau doar vești apoi,

Cu numele celor care au căzut pe front EROI.

 

La Mărășești, Mărăști, Oituz, Rahova, Turtucaia și Neajlov…..,

Cu prețul vieții pierdute au scris țării dragi hrisov.

 

După luni de așteptare la poalele Dealului mare,

Se întoarse din război într-o zi de sărbătoare,

Doar bădița singur că-și pierduse bunul tată,

Îl înconjurată frații și măicuța-nlăcrimată,

 

El era dintre puținii ce de pe front se-nturnase

În satul, unde războiul toată viața o schimbase.

Doar din ce îmi povestise mama mulți ani mai târziu,

Azi pe coala de hârtie am încercat ca să scriu,

 

Și s-aduc o odă sfântă celor ce viața și-au dat,

Pentru apărarea țării și a pământului său drag.

Când scriu lacrima îmi curge și-n călimară o strâng,

Cu ea voi scrie pe coală căci nu am unde să plâng,

 

O viață-a trecut de om nici acum nu am aflat,

Unde e eroul nostru, unde viața lui și-a dat,

În care tranșeu pe front a căzut frânt de obuz,

La Mărășești, Mărăști, Turtucaia, Rahova, Neajlov, Oituz.

 

Tremură condeiu-n mână dar a mamei amintire,

O voi scrie-ntr-un roman, s-aduc slavă, prețuire,

Bunelului meu căzut împlinindu – și datoria,

Pentru apărarea țării, mamei noastre ROMÂNIA!

 

Odă ostașilor eroi!, autor ELENA TUDOSĂ, 25 octombrie 2019.

La mulți ani Armatei Române!

Glorie eroilor căzuți pentru apărarea patriei!

Zi binecuvântată frați români de pretutindeni!

Mircea Dorin ISTRATE: POEME DE ZIUA ARMATEI ROMÂNE

VOI  OȘTENI  AI  ŢĂRII  MELE

Motto:

„Voi oșteni ai ţării mele, însemnaţi cu stele-n frunte

Voi îmi sunteţi vii exemple de tărie şi virtute

Când în focul unor lupte, viaţa voastră dat-ați  vamă

Pentru-a noastră veşnicire, pentru-a ţării încă fală.”

 

Din a vremii adâncime, când în aste locuri sfinte

Domnul ne-a făcut cuibarul să fim lumilor aminte,

El ne-a dat în grijă ţara, bună ca o-mbucătură,

Să o ţinem veşnicită, vremi ce vin, din ce trecură.

 

Voi cu dragostea de ţară fost-aţi stâlpi de lumânare

Care ardeţi să-nsfinţească tâmpla marilor altare,

Preaştiind că libertatea, dacă vrei s-o încinsteşti,

Viaţa ta o dai ca vamă, către lumile cereşti.

 

De-asta-mi sunteţi nemurire în a pietrelor Columne

Să-nsfinţiţi  ţărâna ţării cu a voastre sfinte urme,

Iar în suflete şi braţe să ne puneţi cea tărie

Să putem a trece-n pace, vremi haine ce-or să vie.

 

Risipiţi din mal de mare, până sus pe ’nalte creste

Voi înnobilaţi pământul, ca nălţimile celeste

Să îmi cearnă neuitare peste-a voastre plânse nume,

Ce duc ţara înainte, ca în vremile străbune.

 

Noi, în zi de sărbătoare în pomelnic vă vom pune

Şi cu inima cernită vă vom face-o plecăciune,

Ca să ştiţi că încă suntem în cel suflet întristaţi,

Şi gândind la voi o clipă, ochii noştri-s lăcrimaţi.

 

ÎNSFINŢEASCĂ-MI-I ŢĂRÂNA

Însfinţească-mi-i ţărâna  pe aceia care mor

Pentru ţara lor şi neamul trăitor pe astă glie,

Plânşi să-mi fie în iubirea unei lacrime de dor

De urmaşii ce-n pomelnic, către Domnul tot mi-i suie.

 

Ei sunt file-ngloriate ce s-or face nemurire

Şi icoane miruite să-i avem de închinat,

Nălţătoarele modele şi izvor de apă vie

Ce cât ţine astă lume, să tot curgă nesecat.

 

Şi tot ei ne-or fi amnarul ce-o aprinde înc-odată

Iasca sufletului nostru ca să ardem strâmba lume,

Şi voinţa ce-ntări-va braţul slab să-l facă faptă

Şi să-ntoarcă brazdă nouă peste-o lume ce apune.

 

De-asta când ‘nălţăm o rugă la uitatele morminte

Şi aprindem pentru dânşii muc de sfântă lumânare,

Să le cerem iertăciune în smeritele cuvinte

Pentru viaţa dată vamă, pe cel câmp, numit onoare

***

Voi eroi ai ţării mele, flori pe-ntinsele hotare,

Semănat-aţi sfânta glie cu-al vost’ suflet împăcat,

Veşnicească-vă urmaşii într-un gând de înălţare

Să rămână al vost’ nume, peste timpuri neuitat

 

EROII ŢĂRII MELE   

Descoperit şi-n plecăciune mă rog la bunul Dumnezeu,

Vă ierte de-aţi făcut păcate şi dacă sufletul vi-i greu,

Pe voi, eroii ţării mele, ce-mi însfinţiţi străbuna glie.

Şi-n raiul ne-ncăput vă pună să veşniciţi cât lumea fie,

 

Că voi sunteţi cei stâlpi de ţară ce-mi ţineţi neamul nemurit,

Izvorul nesecat de fapte ce ne ridică-n preaslăvit

Şi-apoi ne urcă-n fala lumii ca mândrii ne-nfricaţi eroi

Când soarta ţării-n cumpănire, stă-n bunul Dumnezeu, şi-n noi.

 

Atunci,  în clipa hotărâtă, curaju-i dragostea de ţară

Ce vine din adânc de suflet să ardă totu-n foc şi pară,

Ne dă putere cea ţărână cu neamul nostru semănată,

Cu moşii şi strămoşii noştri, ce-s toţi aicea, laolaltă.

 

Sunteţi măriri şi-n neuitare, că voi mereu aţi stat cu ţara,

Simţitu-i-aţi adâncul vaiet, şi-n ruga blândă spusă seara

Mereu cerut-aţi la Măritul, vă dea putere de luptat,

Ca neamul ăsta prea jertfelnic, să nu mai aibă de-ndurat.

 

Pe calea vieţii curgătoare v-am pus troiţe de-nchinat,

Icoane în altarul ţării şi candelă de lăcrimat,

Să veşniciţi în înălţare şi-n îngerescul nostru zbor,

Vă facem astăzi pomenire şi vă cinstim, cu-n sfânt onor.

 

Şi-o lacrimă cât bob de rouă vă las pe soclul ros de vânt,

Şi-un muc de sfântă lumânare la nerostitul nost cuvânt,

Că voi aţi fost de sorţi aleşii din ceia mulţi şi pătimiţi,

Să fiţi eroii ţării mele, urcaţi la ceruri şi-nsfinţiţi.

 

ICOANE PE ALTARUL ȚĂRII

La altarul țării mele, cu smerenie mă-nchin

La icoanele ce neamul  din vechime mi-l tot țin,

Ele-s ÎNCEPUTUL nostru, MOȘII  mei  scoborâtori

Din a ZEILOR  SĂLAȘURI, cele dincolo de nori.

 

Ei venit-au să ne-nvețe TAINE  VECHI,  necunoscute,

Să fim ÎNCEPUT  DE  NEAMURI  prin ținuturi neștiute,

Să ne ducem  limba, portul, datinile pământești,

Și poveștile străbune  pân’ la porțile cerești.

 

Să fim DREPȚI , în tot și-n toate și ca pasărea de LIBERI,

Iar  în suflete și inimi să rămânem veșnic tineri,

Nemurească-ne COLUMNE pentru sfânta LIBERTATE,

Ca de-acol’ să-și ia putere neamul nostru, mai departe.

 

Un ZAMOLXES, BUREBISTA, DECEBALUS , jertfitori,

Nimănui venit să prade nu rămasu-i-au datori,

Să se știe peste veacuri, că VIAȚA VAMĂ DATĂ

E PUTEREA născătoare de VIRTUTE, nepătată.

 

Și că-n vremea de-nceputuri îmi stă GLORIA  străbună,

Fală încă și mărire la istoria ce-adună

Nume,  fapte de legendă și mărețe întâmplări,

Ce  ne fie-n calea vieții, dăinuite îndreptări.

*

Mă închin, mai cu sfială, mai smerit, la cât se poate

La icoanele bătrâne din cea vreme de departe,

Când, prin munți, prin deal și șesuri, bunii mei în viețuire

Înădeau cărarea vieții și a neamului vecie.

 

Voi, DESCĂLECĂTORI de țară, cu BOURII în PECEȚI

Tineri domni cu stele-nfrunte și în piept cu șapte vieți,

Voi,  SĂMÂNȚĂ de DOMNIE ce-ngânat-ați veacuri multe,

Voi sunteți icoana țării, mari exemple de virtute.

**

Vin la rind, ei, DOMNITORII, la cea viță românescă

Ca s-o poarte mai departe pe sub pronia cerească,

MIRCEA, ȘTEFAN și VITEAZUL, inimosul, domnul CUZA,

Ce din veac în veac într-una reaprisu-mi-au iar spuza

 

DEMNITĂȚII  noastre care, ne-a ținut SPERANȚA vie

Că suntem români și liberi, rotitori pe astă glie.

Cinste lor și-nchinăciune pentru fila cea de carte

Ce mi-au scris-o cu norodul, să mi-o ducă mai departe.

***

Vă-ncinstesc a vostre fapte, tinerimea mea română,

Ce cu moțul nostru IANCU, pus-ați pumnul la furtună,

Răscolindu-mi din adâncuri ce-a  dorință minunată

De UNIRE-N  LIBERTATE, vrerea ALBEI – ÎMPĂRATĂ.

 

A fost clipa când cuprins-ați în rotundul de hotare

Limba toată rămânescă și a inimi visare,

Ca-n cuibarul veșnicie să fim una, strâns uniți

Și așa să trecem lumea, în istorii amintiți.

****

ÎNSFINȚITE, VII, ICOANE care-mi stați pe TÂMPLA  ȚĂRII

Voi ne dați puteri, speranțe, pentru visul înălțării,

Să trezim clipita vieții, ce-i acum în amorțire

Și uniți la neam să-i facem, clipa ei, de DĂINUIRE.

 

EU VĂ RIDIC ÎN SLAVĂ

De gândul meu s-ar face rostitor

De slavă pentru cel biruitor,

Cu tine brav ZAMOLXE aș începe

Să laud  vremea ta, cea nepereche,

Că tu ai fost la neamul meu străbun

Un Moise înțelept, viteaz și bun,

Venit din ceruri încă să ne-nvețe

Și-n câte toate să ne de-a povețe,

Ca cele ce-a lăsat, din tată-n fiu

S-ajungă pân’ la mine, să le știu.

 

Apoi, pe dacii mei din locul ista

Ce i-a unit în slavă BUREBISTA,

Făcând din ei, în vremuri mai departe

Netemători  viteji de cruda moarte,

Crezându-se a fi memuritori

Acolo-n ceruri, dincolo de nori.

 

Pe DECEBALUS, crucea ăstui neam

Ce-n fața Romei, marele dușman,

A stat cu oastea lui de nemuriți

Columne fie-n piatra ei ciopliți,

Însemn veșnicitor de bărbăție,

Să știe veacuri toate ce-o să vie

Că viața ce o dai  pentru-a ta țară,

Mereu va ține neamul, să nu piară.

 

Îmi vin apoi, din margine de gând,

Aceea domni, ce vremuri depănând

Au fost sâmânță veche, domnitoare,

La țări cu-aceeași limbă vorbitoare,

Un GLAD, un GELU și-un MENUMORUT

Din stârpea noastră veche, de-nceput.

 

Pe MIRCEA, domnul nostru  cela mare

Icoană mi l-aș pune pe altare,

Să știe toți, cum dragostea de țară

Se face zid măreț și foc și pară

Ca-n brațul celui slab puteri să pună

Din viața dată țării, pentru humă.

 

La domnul ȘTEFAN nu-mi ajung cuvinte

Să-l mărețesc în vorbe mari, fierbinte,

Troiță să mi-l fac de priveghere

La colțuri de hotar, fruntar de vreme,

Și-n sfinte mănăstiri, catapeteasmă,

Iar oastea lui, toți floare cu mireasmă.

 

În stema țării, MARELE  MIHAI

L-aș pună astră pentru mii de ani,

Ne fie îndreptar de vrednicie

Cum domnul,  țării trebuie să-i fie

Icoană făcătoare de minuni,

Când vrea să-i facă ani mari și buni,

Iară unirea-n cuget și-n simțiri,

Un leac mântuitor, pentru jertfiri.

 

Pe IANCU, Avrămuțul nostru drag

L-aș pune-al casei însfințitul prag,

Pe  domnul  CUZA, talerul  dreptății

Și-al zilei încă zori ai dimineții,

Iară pe ALBA noastră preamărită,

SPERANȚA cea de veacuri, împlinită!

 

Pe voi, pe toți, din veacuri pân-acum,

ÎNLĂCRIMATE  CRUCI pe-al țării drum,

Că n-avem azi deplină bucurie

Că frați ai noștri încă-s în robie

Pe alte hărți, pe-aicea prin prejur,

Sub jug străin, prea aspru și prea dur.

*

De cât răbdat-am Doamne,  ca pe cruce

Îl lasă pe românul meu s-apuce

Deplina bucurie a-ntregirii

Sub soarele nădejdi și-a iubirii,

Că mult prea mult de-acum a pătimit

Să-și vadă visul ăsta, împlinit.

 

ÎNDEMNUL LUI DECEBAL

-Aveţi curaj nebun  să vă-nfruntaţi azi soarta

Şi-n lupată dreaptă să vă-ntreceţi moartea?

Ori laşi pe veci rămâneţi în cronici de istorii

Ca pieritori ai urmei la secoli de istorii.

Eu Decebalul vostru vă chem azi îndesate

S-aveţi cununi de laur, ori clipe numărate.

 

Aşa grăit-a dacul în faţă la cetate

Când oastea sa puţină, setoasă de dreptate

Vedea puhoiul cela al armiei romane

Cuceritorii lumii de aur şi coroane.

Şi-mbărbătată astfel oştirea sa măruntă

Ca leii din strânsoare sloboastă-i către luptă,

Minuni de vitejie făcut-au înmiit

În cel puhoi de fală, ce greu i-a biruit.

Nici unul preţ nu pus-a pe viaţa-i trecătoare

Ştiind că soarta ţări-i la margini de strămtoare

Iar vremii ce-o să vină lăsa-vor nemuririi

Exemplu de voinţă, izvor al nepieirii.

 

***

Din ceea vâlvătaie, mistuitoare faclă

Rămasă-i o scânteie, comoară pusă-n raclă,

Cu ea veni-va vremea s-aprindem iară spuza

Altarului măririi în cuib la Zegetuza.

Şi-atuncea  Decebalul odihna o să-şi cate

Ştiind că soarta-i crudă, făcutu-i-a dreptate.

 

Vă-ntoarceţi vremi ucise pe treptele uitării,

Turnaţi în viaţa noastră virtuţi şi-n faţa ţării

Spălaţi ruşinea care, slinoasă, lipicioasă,

Cuprins-a bărbăţia în vârful ei de coasă.

Că prea e amorţită cea naţie română

Iar gândul nemurii îmi stă de-acum s-apună.

Prea v-a topit cu sine trădarea de arginţi

De-aţi întinat coroana menită pentru sfinţi.

Scurmaţi, că nu-i târzie, în vatră stinsa spuza

Şi focu-l reaprindeţi din mit, la Zegetuza.

 

O  VORBĂ ’MBĂRBĂTARE

-Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând,

De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând

Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună

Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă.

 

Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării

Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării,

Noi astăzi după luptă vom fi învingători

Că din cea străvechime, suntem nemuritori.

 

Iar ceia ce-or rămâne la urmă în ţărână

Ingloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă,

Pomelnice i-om pune-n altare de iubire,

Şi-a neamului vecie i-o trece-n nemurire

 

Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită

Să n-aibă frica morţii în clipa sorocită

Cu oştile vrăjmaşe, venite pofticioase

Să prade,  să se-nfrupte din bunătăţi mănoase.

 

Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită,

În fruntea tuturora spre oastea nepoftită,

ȘTEFAN  îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire

Cu-ai săi viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.

***

O vorbă-mbărbătare în vremea cumpănită

Eroi  în cele clipe îmi naşte miruită,

Când ea venită-i toată din dragoste de ţară

Nici moartea nu-i opreşte, pe-acei ce-i înfioară.

 

NECUNOSCUTULUI  EROU

(Tuturor celor care s-au jertfit în cele două

Războaie Mondiale pentru neam şi ţară.)

 

În ţintirim cu albă cruce

Îşi doarme-n veci, somnul cel dulce

Viteaz oştean, plugar de-o viaţă,

Plecat în sfântă dimineaţă

Să-şi apere pământ şi-avutul

Ştiind că ţării, el îi scutul.

 

Şi-a sărutat pruncii de-o şchioapă

Neştiutor de ce-I aşteaptă,

Şi-a mângâiat nevasta-n tindă

Ştiind că doru-o să-1 cuprindă,

A zis în gând un Tatăl Nostru

Şi a plecat să-şi facă rostul.

 

Cu suflet greu de supărare

Ea 1-a privit cum piere-n zare,

Simţind cum inima-i se frânge

Şi lacrimi n-are a mai plânge.

 

Avut-a parte de cu toate,

De veri fierbinţi, de ger şi moarte,

A străbătut o-ntreagă lume

Şi locuri cu străine nume,

L-a mistuit dorul de casă,

De vita lui, de iarba grasă,

 

Iar seara când să-nchidă ochii

Mi se vedea în şura popii

Cu-a lui de-o samă la-nvârtită,

La nunţi cu vinuri de ispită,

La clacă-n seri de blândă toamnă,

La crâşmă-n sat, la vreo pomană.

Şi-o mai vedea pe-a lui frumoasă,

Copiii roată după masă,

Cum le punea fiertură-n oală,

Cum lacrimile-i curg în poală,

Cum se ruga la Născătoare

Să-i scape omul din bătaie,

Cum da duminici de pomană,

Cum săruta Sfânta icoană.

 

Ăi mici tot întrebau de sine,

Pe unde îi, de-i merge bine,

Simţea că o sfârşeşte jalea

Şi se topea ca lumânarea,

Că pruncii săi ce dorm pe vatră

N-or mai avea nicicând un tată.

 

Aşa gândea şi-n ziua-n care

Un glonţ, venit din larga zare

La frânt în două ca pe-un pai

În luminată zi de mai.

Ştiind c-atât i-a fost norocul

Şi-acolo i-a venit sorocul,

Simţind cum moartea-i intră-n carne

A zis în gând un: Iartă-i Doamne !

 

Săpatu-i-au acol mormântul

Lui, care-a fost braţul şi scutul

Acestei ţări mereu robită

Prea mult de vremuri urgisită.

Ca el atâţia mii căzură,

Stau risipiţi peste măsură

În ţări cu cimitire reci

Unde îşi dorm somnul de veci.

 

Ar fi avut dulce dorinţă

La cap să aibă o troiţă

În care arde-o lumânare

În sfântă zi de sărbătoare.

Mormântu-i fie cu crăiţă

Şi în miros de romaniţă

Să-şi doarmă somnul în credinţă.

Un popă spună-i vorbă dulce

Şi facă-i dreaptă Sfânta Cruce,

Şi nu i-ar fi cu supărare

Dacă la mare sărbătoare

Aşa cum dat ne este rostul

S-audă-ncet, un Tatăl Nostru

Şi-n limba lui.

 

HRISOVUL LUI ŞTEFAN

Logofete ai poruncă de la Ştefan, domnul mare

Ca să scrii hrisov de suflet pentru vremea ce-o să vină,

Şi mi-l pune-n multe locuri ca să ştie orişicare

Ce-ntăreşte ţara, neamul, măreţindu-se pe sine.

 

Slovă fă, cu scris de aur, cum îs ramele la sfinţi

Ca să ştie peste veacuri cela care îmi citeşte,

Că din toate prima este DRAGOSTEA PENTRU PĂRINŢI

Ce s-o dai atâta vreme până unul mai trăieşte.

 

Alta-i DRAGOSTEA DE ŢARĂ şi de huma ei străbună

Ce ne dă din ea putere ca să trecem de nevoi,

Să îi facem tare stâncă pe acei care s-adună

Să îşi apere moşia, chiar de-o fac cu pumnii goi.

 

Mai apoi, îmi spune dară că ce-a DRAGOSTE DE NEAM

E aceea ce uneşte românimea laolaltă,

Ea îmi ţine viu trecutul, măreţindu-l an de an

Să nu uite-n veci urmaşii calea noastră, înstelată.

 

Toate astea scrie dară logofete, să se ştie

Că aşa ne-am dus ursita până-n clipa cea din urmă,

Şi  c-aici ar vrea urmaşii să trăiască-n veşnicie

Într-u dragoste de ţară, de cel neam şi-a noastră mumă.

 

PREVESTIRE

De cătăm a noaste urme pe cărările bătrâne

Ele duc în cele timpuri ce pierdute-s în uitare,

Din strămoș în moș tot urcă, și-ncă loc îmi mai rămâne

Până unde ne începe, șerpuita cea cărare.

 

Tors-am timp pe-un fus de aur îngânându-l în milenii

Tot pe-aici în priveghere, înnoiți în astă humă,

Frați am fost cu toți de-o seamă, fericiții, dar și-n bejenii

Când lărgitu-ne-am hotarul, cu a noastră sfântă urmă.

 

Și cât fost-au împrejururi în lungime și lățime

Numai noi eram stăpânii până-n margine de zare,

De-asta când de-aici roit-am, în cel bob de istețime

Dus-am limba și-obiceiuri din a noastre vechi hotare.

 

Și pe unde, în milenii, am ajuns cătând sălașuri

Pusu-ne-am pridvor de țară în acel descălecat,

Iară când veniră alții peste noi, peste imașuri,

S-au deprins cu limba noastră și cu portul de purtat,

 

Și cu datinile noastre și cu zeii  din ceresc,

Cu poveștile ce încă ne-au rămas de la strămoși,

Cu însemnele știute din vechimi ce tăinuiesc

Marile învățăminte, cunoscute doar de moși.

*

Astăzi, răsfirați prin lume, unde viața vă tot mână,

De-auziți cumva vre-o vorbă ce-o-nțelegeți, mai aparte,

Vre-o poveste, ori vre-o doină, ori vre-o datină bătrână

Să îmi știți că cei de-acolo, ne sunt neamuri, de departe.

 

Suntem viță de-nceputuri, pus-aicea, nemurită,

Osândiți să ducem lumea până unde ea se gată,

Iar de-acol’, să fim sămânță pentru alta, re-noită,

Mult mai bună ca aceasta, mai smerită, mai curată.

 

Nu vă pierdeți în nimicuri și în dulcile păcate

Că voi sunteți vița lumii ce nu moare niciodat,

Vredniciți-vă cu toții și-nălțati-vă prin fapte,

Că în voi e veșnicia timpului neterminat.

 

MĂRITE BASARABE

Te scoală Basarabe din somnu-ţi liniştit

Ce-l dormi în priveghere la sfântă mănăstire,

Să ştie-ntreaga lume că-n toate eşti slăvit

Şi-a tale fapte încă-s, însemn de nemurire.

 

Coroana-ţi aurită ce-o porţi pe cap albit

Adună-n ea mărire şi cinste lăudată,

Mi-o poartă-n mare fală că tu preafericit

Ai fost să-ţi ştii moşia râvnită, apărată.

 

Ne cheamă dar mărite în faţă la altare

Şi pune-ne pe toţii credinţă să-ţi jurăm,

Cum că al ţării bine l-om vrea şi că-n onoare

De încă ni s-o cere, chiar viaţa ort o dăm.

 

Înhamă-ne la muncă pe toţi, cu mic cu mare

Să ştim ce e dulceaţa la codrul cel de pâine,

Stârpeşte-n noi minciuna şi dă la fiecare

Poruncă să-mi trăiască în fapte mari, de mâine.

 

Mai taie din acee ce fără de ruşine

Vândutu-ne-au averea hulpavilor străini,

De sfânta ta dreptate să aibe orşicine

Cinstită parte încă, de-s iude ori creştini.

 

În braţul slab ne pune putere înzecită

Şi ne-nfioară simţul cu dragostea de ţară,

Că doar atunci ea mare-i, când ştie că-i unită

Cu ce-i ce-s înlăuntru, cu cei care-s pe-afară.

***

Când iară pleci din lume ne lasă doamne sfinte

Curajul tău în vine şi-n inimă onoare,

Că de-om gândi la tine, mereu să ţinem minte

Că început-ai şirul de domni români, sub soare.

––––––––––

Mircea Dorin ISTRATE

Ziua Armatei – 25 Octombrie 2020

Târgu Mureș

 

Ovidiu Cristian DINICĂ: Despre Infinit ca despre tăcere (Poeme)

Singurătate

singur într-o galerie cu figuri de ceară

sunt asaltat de cuvintele rotunjite

de griji,

se sfarmă liniștea,

se reconcepe glaciar lumea,

vinovăția aparține mecanicului

de pe trenul ce nu a oprit în câmpia infertilă

s-ar fi urcat cu gândurile împachetate,

odraslele principilor și amantele întârziate

ce vând anticoncepționale soțiilor,

acestea răsfățate la coafor visează la mântuire,

cu pieptul desfăcut zvântă minciuni,

debarasează din cămări fructe furate

din care nimeni nu s-ar gândi să mai reînnoade viața,

la capătul drumului nepavat ce duce în miriște

imperiul recompune catedrale în care soarele

sfințește liturghii,

vitraliile acoperă privirea să nu se audă slujba

preotului fără vocație,

de atâta singurătate mi-am clădit speranțele în pod,

în nopțile în care nu pot dormi, citesc

amintiri din copilărie.

 

Despre Infinit ca despre tăcere

îmi vorbește un prieten

despre tăcerea care răsare

când refuzi să iei ce ți se cuvine,

ce se află că ești,

când doar știi că poți,

arhaic am voie să mă nasc,

am dreptul să respir,

să nu refuz talantul,

echilibrul necesar îl găsesc

în mine, în entitatea pe care o formez

cu mine, cu gândurile mele, cu apa

ce mă alcătuiește organic, inseparabil

numai astfel nu-mi este teamă

că moartea va veni și peste câmpiile mele

într-un târziu al uitării.

 

Vitralii

după sfântă Marie vara trece grăbită

o fugă lipsită de logică,

în stradă hazardul risipit adună sub clopotul încins

silabe pe care le urcă la puterea a doua,

instantanee în alb și negru devin virile scăpate

din chingile fricii,

totul este posibil chiar și adevărul să treacă

în umbra cuvintelor,

cu negațiile paralitice nu se pot deschide ferestre

se pot însă crea fante în arterele obosite

să cobori tărâș pereții bisericii rănite,

călugării au cheile la brâu și câte în cer atâtea pe pământ le țin închise,

filmată biserica este pângărită

ca o mireasă violată în noaptea nunții

însă nu plânge, țipă cu toate icoanele neatinse

din care privesc îngerii ca niște prunci neînțărcați ce pot acuza subconștientul

vândut pe arginți la tarabă,

straiele liturgice se destramă prinse de păianjen,

mirele își învață de timpuriu rolul de soț infidel,

mireasa își ascunde iubirile de palmares,

emoțiile încălzesc slujba se ridică voalul inimilor împietrite

aerul pătrunde prin glasvandul deschis cuprins de osatura luminii artificiale

proiecții abstracte intră supravegheate de poeții plictisiți

să privească gunoierii cum scot aur din tomberoane.

 

Autobuzul 80

zi cu răutăți,

suspine, pinteni navetiști,

aglomerație, transpirație

verbe, gesticulări sub pirostiile cu foc

ale soarelui sălbatic,

așteptarea devine haos,

vreme ucisă cu incandescența

lacrimilor de mamă,

invective ce stăpânesc cetăți

toate într-o stație de transport în comun,

nervii bordurați nasc neliniște

aruncă în aer orizontul galben,

furturi partizane,

abjecții curajoase

trec strada cu eleganță,

mulțimea cenușie cucerește troturarul

se întinde să prindă cuvintele

ce devin pradă copacilor

se coc și cad răbdătoare

într-o gramatică arhaică

ucisă și ea,

nuditatea acidă cojește pereții,

agresiunea verbală ocupă tencuiala parterului,

frica electrifică mulțimea revoltată de întârziere,

ca într-o câmpie ocupată cu migratori

se măsoară timpul cu prioritatea

unui abces dentar devenit cangrenă,

ogarul puturos, prăfuit, rupt în burduf

și mirosind a rugină umedă

traversat de decenii râncede sosește,

stația revine la mărime normală,

șirul uman, convergent, freamătă

ia cu asalt mașina,

geamurile plesnesc,

soarele respiră prin toți porii

provincia este salvată,

– avansați, avansați,

mai sunt locuri în față.

ca un ciorchine ce-și trage boabele cu el

autobuzul pleacă.

avansați!

 

Urban

cartierul ascuns printre blocuri

și copaci mai bătrâni decât statuile

adună, selectează ambițiile,

ambitusul ridicat îi permite să cânte

serenade,

plictisit înșiră magazinele de-a lungul

liniilor de tren,

aplaudă cohortele de clienți mofturoși

ce ripostează violent publicității ieftine,

lasă libere arterele ce se umplu ritmic cu vehicule

fumegând în timpul ironic,

privește mușteriii din piața îmbuibată

cu victime etalate cotidianului,

împarte bucuriile pe culori ca un semafor

grăbit să înlesnească traficului clipele nebune,

în intersecții se vând știri vechi

mai proaspete decât sfârșitul lumii,

ronduri viagere dirijează existența încercuită de mari războaie,

flancul drept respiră neliniștea ploii grăbite

să se tocmească pentru o ciorbă electorală,

pe stânga bătrânii înrobiți amintirilor

pedalează la unison pe refrenul patriotic cu tendințe naționaliste,

la etaj așteptarea plânge,

își ia rolul în serios să-și pregătească rufele pentru mașina

de criticat,

anarhia în straie de duminică rumegă Europa,

pensionarii își plâng pe rețete singurătatea,

dialogul le este ca un armăsar necesar existenței

le rămâne valul înspumat ce spală țărmurile,

puțini mai știu mersul pe bicicletă.

 

Ovidiu Cristian Dinică

Maria-Magdalena STAN: Cât de nemilos e dorul… (Poeme)

 

Cât de nemilos e dorul…

Cât de nemilos e dorul

Când îi frânge vieţii zborul

Te-ngenunche, te striveşte,

Trupul ţi-l îmbolnăveşte

Mintea searbădă oftează

Când hăul o-acaparează

Chipul, cândva fericit,

Se-ascunde schimonosit.

 

Şi se strâng la ceas de seară

Sub o piatră funerară

Inima, speranţa, dorul,

Prezentând sorţii onorul

Râuri din lacrimi prelinse

Sting focuri din iad desprinse

Se duc lupte seculare

Pân’ la ultima suflare.

 

Fruntea crucii-nlăcrimată

Dintre buruieni se-arată

Plânge cerul şi suspină

Cu-orice fir din rădăcină

Salcia pleata-şi coboară

Prinzând strâns la subţioară

Piatra rece ca de gheaţă

Năpădită de verdeaţă.

 

Ceasornicul

Ceasornic tiran, ne furi din viaţă,

Ne-mpungi cu limbile de foc,

Ne gâtui bruma de speranţă,

Ne vinzi pe-un ban în iarmaroc.

 

Timpul l-ai îmbrăcat în doliu,

Cu-otravă orele-ai stropit,

Se bat tic-tac-uri în orgoliu

Căci glasul lor a amuţit.

 

Ceasornic mârşav, n-ai demnitate,

Ne-mbălsămezi clipa de-amor,

Te crezi suprem în tot şi-n toate

Dar eşti un simplu călător.

 

Îmi potcovesc destinul…

Îmi potcovesc destinul să nu mai galopeze

Prin desfrânate prunduri să nu mai emigreze

Condurii ce-mi sugrumă picioare-nsângerate

Îi schimb cu-opinci din piele cu feţele ridate.

 

Căpăstru-l pun la poale de şleampete amurguri

Încorsetându-i norii în veşnicii de gânduri

Din raze lungi de lună coroană împletesc

Să-nnobilez pământul cu iz nepământesc.

 

Arunc pe soare şaua şi cale îmi croiesc

În galaxii surate în neant orbecăiesc

Culeg din fiecare norocul din trifoi

Să ţi-l presar în cale să fim din unu, doi.

 

Ultimul joc

Lanţuri grele, corodate, ştrangulează omenirea

Un strigăt de disperare curge din amărăciuni

Năvăleşte-apoteotic curmându-le grav venirea

Pruncilor ce-n burta mamei cântă dorul de străbuni.

 

Se-ncovoaie bumerangul aruncat la voia sorţii

Ce-nfăşoară-n caier aţa dată de la Dumnezeu

Rotocoale ce-nvrăjbesc ultima suflare-a morţii

Fură flacăra speranţei însuşi de la Prometeu.

 

Pârjolit e ochiul minţii zdrelind orice amintire

Graiul dulce amuţeşte pe buze de ventriloc

Pământul se arcuieşte sufocând dintr-o zvâcnire

Toţi actorii ce-au rostit replica-n ultimul joc.

 

Maria-Magdalena Stan