BĂTRÂNE  SAT

 

Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,

Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,

Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu

Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră veșnic viu,

 

Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun

Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,

Îmi  iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine

Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.

 

M-am rupt de voi,  de neamul care tot re-nviat-a astă humă

Ca să mă-nvețe ce e cinstea, dreptatea, reaua ce-a minciună,

Să știu că e un cer de-asupră-mi, unde Preabunul  Dumnezeu

Îmi judecă purtări și gânduri și fapte ce făcut-am eu.

 

Și dusu-m-am să-nvăț păcate, să fiu nimicul mincinos,

Să vreau averi nemăsurate, puteri de rege ticălos,

Și cu minciuna să fiu frate, să uit de Tine, de ceresc,

Să cred că sfânta libertate e tot ce încă mai doresc.

 

Așa m-au amăgit himere, pe mine și pe-ai mei de-un leat

Când, din cuibarul nost’ de suflet, pe veci din time am plecat,

Lăsând în urmă, fără lacrimi, învățul nostru cela bun,

Schimbându-l pentru niște fleacuri, atunci, cu mintea-mi de nebun.

 

O lungă vreme mi-a fost bine, uitând de Tine, de ceresc,

De cinste, adevăr, dreptate, simțind cum aripi mari îmi cresc,

Visând că eu îmi  sunt stăpânul la tot și toate-n astă lume

Și tot ce zic și tot ce-oi face sunt lucruri mari, frumoase, bune.

 

Acolo-n sat lăsat-am totul, odată cu al meu trecut,

Credința cea ocrotitoare, smeritul, înfrânatul vrut,

Bunacuvința, omenia, păstrarea datinei străbune,

Botezul, nunta și priveghiul ce au știut să ne adune,

Și viața să ne-o rânduiască în ritmul ei, cela sortit

Și-apoi la toate să le facă până la urmă, împlinit.

 

Azi mi te faci pustietate, fără putere, lăcrimat,

Cu greu îți strângi din șapte uliți copii să-ți facă-un colindat,

Ți s-a-nierbat și cărăruia ce-a urcătoare spre altare,

De-aceia-n vechile-ți biserici rămase-s lavițele goale.

 

Ce-am câștigat? înstrăinare și o grămadă de păcate,

Prietenii ce țin o lună și-apoi pe urmă mi-s uitate,

O viață-n strâmta colivie, slujind pe zeul nostru BAN,

Ce ne robește fără milă și-n lațul lui ne ține-n an.

 

Și ce-am pierdut? aproape totul ce fosta-u bune și curate,

Și-apoi ce îmcă ne-nvățat-ai să fin cu Domnul și-n dreptate,

Să ne iubim țara și neamul cum ne iubim ai noști’ părinți,

Iar tu mereu să-mi fii icoană înlăcrimată, printre sfinți.

*

Bătrâne sat, îți cer iertare la câte rele ți-am făcut,

Tu iertătorule la toate mă vei ierta smerit, tăcut,

Chiar dacă știi că eu și alții, cu bunăvoie te-am lăsat

Și de acolo ți-e pieirea, Preabunule, Mărite sat.

 

Ai stat milenii trecătoare să fii aici statornicie,

Să-ți crească prunci în credință și-n ce-a curată vrednicie,

Să fiu și eu, cel de pe urmă, cu tine-n gând până ce mor

Și-n clipa ceea de pe urmă, de tine încă fie-mi dor.

 

A  TA  ȘOAPTĂ

 

Mărite Doamne, poate mai ales

Să spui prin mine ce gândești, prin vers,

Să știe toți când ești la supărare

Și când prostia noastră mi Te doare.

 

Ori de ferice ești pentru ceva

Ce noi făcut-am Doamne, undeva,

Atuncea ziua toată-i bucuroasă,

Îmi râde floarea, holda e mănoasă.

 

Așa că Doamne, Tu, mă pui pe mine

Când simțul cela din lăuntru-ți vine,

Să scriu cea slovă-n miere aurită

Când inima Ți-e toată fericită.

 

Iar de îmi ești cumva la supărare

Tu pana mi-o înmoi în lăcrimare,

Să simtă toți că inima-Ți rănită

S-a întristat și tare-i cătrănită.

 

Eu scriu ce la ureche îmi șoptești,

Frumoase slove, mitice povești,

Și când în vis mă urci înspre ceresc

Mă plimbi prin raiul Tău, dumnezeiesc.

 

Iar când pe firul vieții mă cobori

Mă duci în lumi de basm și de comori,

Să gust din nou, cum știi că-mi place mie

Dulceața mierii, cea copilărie.

 

Așa că versul meu e a Ta  șoaptă

Ce eu ți-o scriu pe coala cea curată,

Mă bucur că pe mine m-ai ales

Să-ți faci prin versu-mi gându-Ți înțeles.

 

ÎNTR-O  NOAPTE  LINIȘTITĂ

 

Timpule, a tale maluri sunt mereu nemărginire

Ca și-al lumilor din ’nalturi ce se-ntind fără oprire,

Sunteți dară, di-mpreună, adunaturile  toate,

Cel  trecut fără născare, viitor fără de moarte.

 

Cum să poată a mea minte aste lucruri să priceapă

Când eu văd, jur-împrejuru-mi, doar pământ și-ocean de apă

Și-al meu suflet liniștit-îi, că sunt maluri între ele,

D-apoi încă să-mi închipui cum ar fi fără de ele?

 

De-asta mă întreb înr-una, oare eu să fiu prea mic

Și cu ce-i prin al meu juru-mi să fiu dară un nimic?

Ori  prea mari sunt toate cele că așa le-a fost sortit

Ca din ele lumi să moară, alte nască-n neoprit?

 

Pân-aici m-ar duce gândul, dar ceva nu îmi dă pace,

Ce a fost mai înainte-a lumii ăstei de-a se face?

Că de nu a fost nimica, ar ieși tot un nimic

Și, aici se-oprește gându-mi, nemaicugetând nimic.

 

Un ceva poate lipsește cum noi încă mai gândim

Și-ncă sigur legi celeste ce pe-aicea nu le știm,

Mai avem de-nvățătură, ani, decenii și milenii

Până încă se vor naște multe ne-nțelese genii.

 

Ele poate vor pricepe ce-i prin lumile de sus,

Când va fi la toate încă sorocitul cel apus,

Și ne-or spune, să-nțelegem, nesfârșitele minuni

Care sunt în jurul nostru și-n străfundul celor lumii.

*

Iar n-am somn în noaptea asta sub cerescul înstelat

Tot gândind la ce m-așteaptă când pe-acol’ voi fi plecat,

Am noroc că a mea viață într-o zi se va sfârși

Și atunci, cu al meu suflet, pe acolo eu voi fi.

**

Undeva, nici știu pe unde, gong dogit de-acum îmi bate

Ale sale lungi pătrare ce se scurg domol  în noapte,

Liniște-i și pace-adâncă până-n dealul cel cu vie,

Ce-i mai sus, prin universuri, numai Domnul poa’ să știe.

 

TOMNATEC   VIS

 

Mai ții minte cum odată, sub o salcie, pe maluri,

Ce-și clătea a sale ramuri în săltate veșnic valuri,

Îmbătat de fericire că mi-ai dat o sărutare

Ți-am jurat, c-a mea iubire, ți-o voi pune la piciore.

 

Și că tu-mi vei fi regină peste sufletu-mi smerelnic

Și o steauă lucitoare în oceanul de-ntuneric,

Visul care-o să-mi mângâie clipa mea de fericire,

Ca din tina pământească, urce-mă-n dumnezeire.

 

Cuib de rai ne-o fi viața până-n cea din urmă clipă,

Iar cerescul ne-ocroti-va sub sfințita lui aripă,

Eu Adam și tu o Evă vom împărăți pământul,

Și uitați afar’ din lume, veșnici-vom legâmântul.

*

Nu ți-am spus atunci nimica, deși asta-m vrut a-ți spune,

Eram mut de fericire cum n-am fost de-atunci pe lume,

Dar așa simțit-a încă al meu suflet îmbătat

De dulceața gurii tale, când sărutul mi l-ai dat.

 

Sigur gândurile noastre toate astea și-au șoptit,

Sigur simțurilele noastre toate astea și-au dorit,

Sigur că și tu Mărite, ne-ai lăsat de capul nostru

Și-n divinul celei clipe ne-ai făcut pe viață rostul.

**

Azi, pustiu îmi este malul, iară salcia bătrănă

Se-oglindește încă-n valuri și-a ei șoaptă-mi tot îngână,

Ce n-am fost atunci în stare, în cea vreme din-nainte

Să  ne spunem, cum  noi vrut-am, în acelea jurăminte,

***

Doamne,  fă-mă pentr-o clipă tânărul de altădată,

Ce-ntr-o vară lenevită, sub o salcă, cu o fată,

Îndulciți c-o sărutare, în cuvântul cela mut,

Din a sufletului vrere, noi să facem tot ce-am vrut.

 

Și acolo, pe vecie, de vei vrea ne uită Doamne,

Nevăzuți de restul lumii, tot rămași din toamnă-n toamne,

Până când ne sătura-vom și atunci n-apoi ne pune

Ca să mai trăi o ziuă, în nebuna astă lume.

 

CĂUTĂTORII

 

Sunt atâtea lumi prin ceruri, neștiute, fără nume,

Că degeaba-ncearcă mintea-mi din cotloane să  le-adune

Și-apoi încă Universuri, ce n-au loc ’n-amea visare,

Iar ce-o fi mai după ele, gândul meu putere n-are.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Sub patrafir de stele (poeme)” →