Vasile LUNGEANU: Biblioteca de gânduri

Biblioteca de gânduri

Când eram puști
zâmbeam lunii, călăream norii
și opream tăria vântului
cu tăria pieptului,
un fel de ”care pe care”.
Altădată sorbeam apa din stropii
de ploaie și chiuiam albastrului
în timp ce trimeteam băltoacele
în centrul Pământului
cu picioarele goale.

Când eram puști,
mama mea cea fără de chip
îmi aranja gândurile
alfabetic pe o etajeră de sticlă
să le pot vedea de jos în sus.
Printre gânduri strecura pe furiș
și câte un zâmbet de-al ei
să-l regăsesc peste ani
și să mă bucure.

—————————-

Vasile LUNGEANU

20 mai 2019

Florin-Cezar CĂLIN: Galaxie pe-un vârf de ac…

Galaxie pe-un vârf de ac…

 

Poartă Luna-n galaxie o cometă-n loc de păr,
Are grijă să despartă visele de adevăr!.
Ți-aș încarcera pe veci dragostea-ntr-un vârf de ac,
… și grăi … în graiu-ți mut, vorbe ce te satisfac.

Pe atunci eram un hoț, de inime, -ascunse-n astru,
Care foarte dezinvolt ți-a furat cerul albastru.
… și-a răpit frânturi de stele … ca să ți le pui deoparte,
Iar senin ți-a aranjat, parc-ar fi un semn de carte.

Ți-aș fura ceva din casă … steaua ta … ca o cometă,
… să vezi și tu cum ar fi viața pe-o altă planetă.
Știu că nu ți-e reticent, sufletul ce-ai pus la colț,
împușcat în partea stângă cu-al iubirii tale glonț.

Eu cred că ți-am rătăcit raza clar-a unei stele,
Dar și dragostea curată ce-a fost șansa vieții mele.
Venerez iubirea ta … ca pe sfânta liturghie,
… o stea, ce în viața mea … va-nsemna a ta solie.

Tu ești cerul meu senin … chiar când semnele furtunii,
… sunt rămase-n el demult ca o urm-a rugăciunii.
Pentru-a câta oară plânge sufletul … eternitatea?,
Dacă-n mozaic de stele freamătă mortalitatea.

Cred că peticul de cer este chiar din al tău suflet,
Galaxie-n vârf de ac care te-nsemnat ca tunet.
… și nu ți-a trădat secretul … dar condamă răzbunarea,
care-n stele, mi se pare, că își va afla iertarea.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Aurel CONTU: Stresuri

dialogul dintre mine și femeia din Sao Tome și Principe
se rupe ca o bucată de sârmă ghimpată
se aud „machetele” din oțel rece în tulpinile trestiei de zahăr
foșnetul pădurilor tropicale și a nisipurilor albe
pierdut în ecourile vulcanilor adormiți
care nu au de ce să se spargă
apucase să-mi spună că era în urmă cu strânsul cafelei
și a nucilor de cocos
ca și când ar fi avut vreo importanță pentru un necunoscut ca mine
de la celălalt capăt al lumii
un fel de Gregor Samsa
așteptând o altă femeie pe tavanul mansardei
în fața unei cești de cafea cu miros de caco și vanilie
vecinul de-alături dă muzica lui africană despre comerțul cu sclavi
la maxim
bagă de seamă că portughezii ți-au pus gând rău
în America cererea de inimi și creiere depășește oferta
Kafka sfârșește ca vânzător ambulant de coșmaruri Dow Jones
pe Wall Street
ai grijă…

——————————–

Aurel CONTU

21 mai 2019

Gia STANCULET: Cât de-amari sunt ochii lor!

Cât de-amari sunt ochii lor!

 

Lupi flămânzi ne încolțesc, sclavi de cruci pe la icoane
Strâng în lanțuri care mint și ard aripi de egretă,
Neavând nimic ce-i sfânt doar orgolii drept blazoane,
Prăbușind cu aroganță, peste noi, ziduri de cretă.

Plăsmuiri de ignoranți, cad pe frunți ce mai gândesc,
Făurindu-ne din drame, vieți ce-s scoase la negoț
Și ne dau cu mâna dreaptă, dar cu stânga ne lovesc,
Riduri se-adâncesc pe buze, din promisiuni de hoț.

Ne vând traista de pe băt, în minciuni de visuri nude,
Cu iluzii prinse-n salbe, hoți de cai ce hohotesc,
Prin pădurile străbune, tropotind pe frunze ude,
Plânsu-n patru zări se-aude, inocenți când pângăresc.

Ochi de diavoli și de beznă doar cu vorbe ne-amăgesc…
N-or putea nicicând să fiarbă, puritatea din tristeți.
Muguri în lumina oarbă ce-n morminte se tocmesc,
Orologii adormite, se trezesc de injusteți!

Neputința încă naște răzvrătiți ce-n voluptate,
Pulsul lor mai tare bate, stricând tihna zeilor,
Dezrobindu-se de soartă, doar nebunii cer dreptate…
Peste colțul alb de cer, cât de-amari sunt ochii lor!

—————————-

Gia STANCULET

20 mai 2019

Simon JACK: Versuri

Libertate

 

Lumina inteligentă se plimbă goală
la nudiști pe plaja fără mare,
pescăruși legați la cioc
zbiară-n scoici în renovare,
umbre se întorc înot printre blocuri
paralele,
cerul se înfundă-n zori de mașini
încolonate, sus răsare-un soare dom
ce trimite raze de beton
macaralelor însingurate,
bate vânt de libertate dinspre cimitire
arondate la spitale ce nu dorm,
prin chilii de pace surdă
umblă Iuda spânzurat, bate clopotul
în toate și fantomele se-ntorc,
neputința din pancarde strigă matinal
din noapte,
ne adunăm în intersecții tot cu
buzunarul gol,
nu ne auzim poeții si ne vindem
la străini, bărăganul dintre visuri
ne oferă mărăcini, bate-o grindină
cât vina celor ce ne vând discret,
primăveri vor fi colante peste ziduri
sabotate de uitare si năduf,
vom mânca cireșe coapte de la
Schengen-ul pierdut,
o cireașă-ntreagă costă cât chenzina
unui paznic la tractoare
fără plug,
se mai văd în libertate găuri incitante-n
steaguri ce se flutură plângând,
cei ce au murit nu știu
c-au rămas fără pământ,
totuși este libertate e un fapt decis
curând, de strigoi umblând în haine
de la firme ce se-ntind între luxuri
orbitoare si un vot închis în mapa
unui jude prea flămând,
libertate-n anarhie, nepotisme,
non valoare, preacurvie si mizerii
intre lumi alambicate cu războaie
așteptând pe la colțuri fără nume
cu pistoale tremurând peste foamea
de mărire unei libertăți bolnave,
unde ne vom crește pruncii intre
clipe de fantasme si mesaje
ro.alert !…

 

Cu vârful în jos

 

mai singur ca cel singur
e însinguratul,
îndoitura peste planul liniștii
un gen de echimoză
albă, în movul de-a dreptul unui drum
ce stă neavenit cu piatra
dezbrăcată pe o daltă,
mai tăcut ca o tăcere e un rug
care arde în noi cu fumul
în jos,
fumul acela are un vârf
de unde poți privi meschin
cum îți ard picioarele în jarul unui
pământ cu brazda neîntoarsă.

 

Ce n-ai înțeles încă tu…

 

Ce n-ai înțeles încă tu
e că îți număr de la marginea nopții până
la nordul rostirii din zi
pasul și nu e puțin lucru căci
gleznele noastre împreunate în aceeași
umbră fac anotimpurile
și anotimpurile, ceasul!

Ce n-ai înțeles încă tu
e că sărutul luminii pe fruntea ta
la culcare,
a fost doar cu o clipă înainte tâmpla mea
vociferând în așternutul visului tău
ce va să vină la întâlnirea cu ochiul
neînchis din veghea unui christ
pe sânul ce suspină,

și n-ar fi nimic dar tot aștept
de veacuri parcă să te pronunț în mine
deșteptare și să te țin de mâna care doare
în aripă de soare,
în moftul unui înger beduin, în florile raiului
de seară, in nemurire chiar
Semiramidă plutitoare peste efemerul
citadin,

Ce n-ai înțeles încă tu
e că te iubesc nemaiubind nimic din timpul
ce rămâne să-mi fiu eu, născare, agapă
pentru aștrii ce mă știu în foamea
de-nrudire-n Carul Mare, postelnic de iubire
în necuvinte simple, orfeu în deja vu-uri
de pustiu,
ce nu știi tu, e că din toate astea câte-un pic
la ore nechemate,
îți stau pe umeri și în…viu
ne-nduplecata resemnare, pe aripi ce-ți
vor crește ca să știu,
că te-am iubit murind și altădată! …

Continue reading „Simon JACK: Versuri”

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU: Spre infinit

M-am recules pe piscuri de tăcere
Urcând prin timpul vechilor romanţe,
Prin lumea mea aflată în cădere
S-au micşorat ditanţele-n distanţe.

Pe tălpie-mi tocite de-anotimpuri
Crescut-au ţepi din dansuri la ospeţe,
Şi nu mai pot păşi pe moi nisipuri
Ca marea să m-alinte cu blândeţe.

Furtunile mă caută prin gânduri
Neliniştea mă-ncarcă cu zăpadă,
Pe-artere am zidite nişte poduri
Iar ochii, noi iubiri nu pot să vadă.

În fiarele ce mersul mi-l prezervă
Rugina curge fără încetare,
În braţe port picioare de rezervă,
În suflet mi-arde focul în ninsoare.

Pe ţurţurii ce s-au lipit de gene
Se-adună alte ierni pentru paradă,
Din ochii-mi stinşi, surâsuri fotogene
Au dispărut lăsând dureri să cadă.

În tolbă-mi pun bucăţi de asfinţituri
Ce le-am primit ca daruri la ursire,
Şi mă îndrept spre spre nori, spre infinituri
Cu carul vieţii plin de împlinire.

——————————

Ştefan Doroftei DOIMĂNEANU

18 mai 2019

Adina POPESCU: Poeme

,,Am plecat pe mările sudului, cu pasărea norocului pe umăr, corăbier, inima mea, știa insula unde, în pomul vieții, cântă pasărea paradisul, oul de aur i-a fost puiul de cuc, nu zboară, și-a făcut cuib fierbinte, și cântă, strigă, strigă”

Cine strigă cu numele meu, pădure înfrunzită

 

Am vrut să te găsesc liană ruginie și am găsit copacul înmiresmat cu apus,

Prea mult, prea mult, acum te iubesc, tu copacul meu întreg,,,

Ramuri de argint ți-am înflorit, prinț de argint?

Ți-am înflorit vis aievea, nu nu-i vis, cine mi te-a înflorit prinț de argint?

Viscol de rouă, privirea tale, de te-am găsit, îngerii liniște albă pe frunte,

Nu poți necunoscutul a-l înțelege, de nimic nu ai de spus, infinit zborul inimii, până sus, stea să aprinzi,

Ai zâmbit strângând ninsorile din pădurile fiarelor flămânde,oceane fierbinți sălbăticiunile,

 

Ți-am însemnat umbră în rugi înfloriți

Alt trup te-a locuit cu setea mea, aripa înflorindu-ți aripi de vultur,

În iubirea mea eu te-am zidit adevărat zid împotriva furtunii, culoare în cupa vântului, șoaptele, boabe de lumină, pasărea norocului, destinul împlinit, a zburat freamăt viscolind,

Am rămas singură, corabie, inima, în mijlocul furtunii, sub cer de sulfine, sufletul însuflețind a tine, trist,

În ce rai vei înflori, fără să mă știi, oglindă doar stelele, întârziatele stele, semănând câmpul apelor senine, adâncul tulburând tăcutele pietre,

Eu le adun cu chipul soarelui înfrunzit,

Colibri îmi aduc roua colorată, știu unde au înflorit rugii, știu pașii lunii risipiți voaluri albite în cântecul valurilor, pescărușii îmi lasă pe fruntea fierbinte, doamne,șireagul de perle,,,punte îmi faci să trec mal înverzit,,,

Iarba n-o cosi, doamne, lasă-mi rai înmiresmând, aurindu-mi, doamne, păduri de vânt.

 

În palme îmi cad zăpezi de pe aripi de vulturi,

Ghioceii înflorind,potop de curcubeu,trecut prin imaculate aripi de îngeri, lacrimi de soare, șoaptele îngerilor, topind imperiul dezgheață,

 

Ce fel de nemărginirea își scutură pustiul,

Furtuni celeste peste ochii tăi, azur înfrigurat,

Continue reading „Adina POPESCU: Poeme”

Mircea Dorin ISTRATE: Sub patrafir de stele (poeme)

BĂTRÂNE  SAT

 

Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,

Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,

Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu

Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră veșnic viu,

 

Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun

Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,

Îmi  iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine

Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.

 

M-am rupt de voi,  de neamul care tot re-nviat-a astă humă

Ca să mă-nvețe ce e cinstea, dreptatea, reaua ce-a minciună,

Să știu că e un cer de-asupră-mi, unde Preabunul  Dumnezeu

Îmi judecă purtări și gânduri și fapte ce făcut-am eu.

 

Și dusu-m-am să-nvăț păcate, să fiu nimicul mincinos,

Să vreau averi nemăsurate, puteri de rege ticălos,

Și cu minciuna să fiu frate, să uit de Tine, de ceresc,

Să cred că sfânta libertate e tot ce încă mai doresc.

 

Așa m-au amăgit himere, pe mine și pe-ai mei de-un leat

Când, din cuibarul nost’ de suflet, pe veci din time am plecat,

Lăsând în urmă, fără lacrimi, învățul nostru cela bun,

Schimbându-l pentru niște fleacuri, atunci, cu mintea-mi de nebun.

 

O lungă vreme mi-a fost bine, uitând de Tine, de ceresc,

De cinste, adevăr, dreptate, simțind cum aripi mari îmi cresc,

Visând că eu îmi  sunt stăpânul la tot și toate-n astă lume

Și tot ce zic și tot ce-oi face sunt lucruri mari, frumoase, bune.

 

Acolo-n sat lăsat-am totul, odată cu al meu trecut,

Credința cea ocrotitoare, smeritul, înfrânatul vrut,

Bunacuvința, omenia, păstrarea datinei străbune,

Botezul, nunta și priveghiul ce au știut să ne adune,

Și viața să ne-o rânduiască în ritmul ei, cela sortit

Și-apoi la toate să le facă până la urmă, împlinit.

 

Azi mi te faci pustietate, fără putere, lăcrimat,

Cu greu îți strângi din șapte uliți copii să-ți facă-un colindat,

Ți s-a-nierbat și cărăruia ce-a urcătoare spre altare,

De-aceia-n vechile-ți biserici rămase-s lavițele goale.

 

Ce-am câștigat? înstrăinare și o grămadă de păcate,

Prietenii ce țin o lună și-apoi pe urmă mi-s uitate,

O viață-n strâmta colivie, slujind pe zeul nostru BAN,

Ce ne robește fără milă și-n lațul lui ne ține-n an.

 

Și ce-am pierdut? aproape totul ce fosta-u bune și curate,

Și-apoi ce îmcă ne-nvățat-ai să fin cu Domnul și-n dreptate,

Să ne iubim țara și neamul cum ne iubim ai noști’ părinți,

Iar tu mereu să-mi fii icoană înlăcrimată, printre sfinți.

*

Bătrâne sat, îți cer iertare la câte rele ți-am făcut,

Tu iertătorule la toate mă vei ierta smerit, tăcut,

Chiar dacă știi că eu și alții, cu bunăvoie te-am lăsat

Și de acolo ți-e pieirea, Preabunule, Mărite sat.

 

Ai stat milenii trecătoare să fii aici statornicie,

Să-ți crească prunci în credință și-n ce-a curată vrednicie,

Să fiu și eu, cel de pe urmă, cu tine-n gând până ce mor

Și-n clipa ceea de pe urmă, de tine încă fie-mi dor.

 

A  TA  ȘOAPTĂ

 

Mărite Doamne, poate mai ales

Să spui prin mine ce gândești, prin vers,

Să știe toți când ești la supărare

Și când prostia noastră mi Te doare.

 

Ori de ferice ești pentru ceva

Ce noi făcut-am Doamne, undeva,

Atuncea ziua toată-i bucuroasă,

Îmi râde floarea, holda e mănoasă.

 

Așa că Doamne, Tu, mă pui pe mine

Când simțul cela din lăuntru-ți vine,

Să scriu cea slovă-n miere aurită

Când inima Ți-e toată fericită.

 

Iar de îmi ești cumva la supărare

Tu pana mi-o înmoi în lăcrimare,

Să simtă toți că inima-Ți rănită

S-a întristat și tare-i cătrănită.

 

Eu scriu ce la ureche îmi șoptești,

Frumoase slove, mitice povești,

Și când în vis mă urci înspre ceresc

Mă plimbi prin raiul Tău, dumnezeiesc.

 

Iar când pe firul vieții mă cobori

Mă duci în lumi de basm și de comori,

Să gust din nou, cum știi că-mi place mie

Dulceața mierii, cea copilărie.

 

Așa că versul meu e a Ta  șoaptă

Ce eu ți-o scriu pe coala cea curată,

Mă bucur că pe mine m-ai ales

Să-ți faci prin versu-mi gându-Ți înțeles.

 

ÎNTR-O  NOAPTE  LINIȘTITĂ

 

Timpule, a tale maluri sunt mereu nemărginire

Ca și-al lumilor din ’nalturi ce se-ntind fără oprire,

Sunteți dară, di-mpreună, adunaturile  toate,

Cel  trecut fără născare, viitor fără de moarte.

 

Cum să poată a mea minte aste lucruri să priceapă

Când eu văd, jur-împrejuru-mi, doar pământ și-ocean de apă

Și-al meu suflet liniștit-îi, că sunt maluri între ele,

D-apoi încă să-mi închipui cum ar fi fără de ele?

 

De-asta mă întreb înr-una, oare eu să fiu prea mic

Și cu ce-i prin al meu juru-mi să fiu dară un nimic?

Ori  prea mari sunt toate cele că așa le-a fost sortit

Ca din ele lumi să moară, alte nască-n neoprit?

 

Pân-aici m-ar duce gândul, dar ceva nu îmi dă pace,

Ce a fost mai înainte-a lumii ăstei de-a se face?

Că de nu a fost nimica, ar ieși tot un nimic

Și, aici se-oprește gându-mi, nemaicugetând nimic.

 

Un ceva poate lipsește cum noi încă mai gândim

Și-ncă sigur legi celeste ce pe-aicea nu le știm,

Mai avem de-nvățătură, ani, decenii și milenii

Până încă se vor naște multe ne-nțelese genii.

 

Ele poate vor pricepe ce-i prin lumile de sus,

Când va fi la toate încă sorocitul cel apus,

Și ne-or spune, să-nțelegem, nesfârșitele minuni

Care sunt în jurul nostru și-n străfundul celor lumii.

*

Iar n-am somn în noaptea asta sub cerescul înstelat

Tot gândind la ce m-așteaptă când pe-acol’ voi fi plecat,

Am noroc că a mea viață într-o zi se va sfârși

Și atunci, cu al meu suflet, pe acolo eu voi fi.

**

Undeva, nici știu pe unde, gong dogit de-acum îmi bate

Ale sale lungi pătrare ce se scurg domol  în noapte,

Liniște-i și pace-adâncă până-n dealul cel cu vie,

Ce-i mai sus, prin universuri, numai Domnul poa’ să știe.

 

TOMNATEC   VIS

 

Mai ții minte cum odată, sub o salcie, pe maluri,

Ce-și clătea a sale ramuri în săltate veșnic valuri,

Îmbătat de fericire că mi-ai dat o sărutare

Ți-am jurat, c-a mea iubire, ți-o voi pune la piciore.

 

Și că tu-mi vei fi regină peste sufletu-mi smerelnic

Și o steauă lucitoare în oceanul de-ntuneric,

Visul care-o să-mi mângâie clipa mea de fericire,

Ca din tina pământească, urce-mă-n dumnezeire.

 

Cuib de rai ne-o fi viața până-n cea din urmă clipă,

Iar cerescul ne-ocroti-va sub sfințita lui aripă,

Eu Adam și tu o Evă vom împărăți pământul,

Și uitați afar’ din lume, veșnici-vom legâmântul.

*

Nu ți-am spus atunci nimica, deși asta-m vrut a-ți spune,

Eram mut de fericire cum n-am fost de-atunci pe lume,

Dar așa simțit-a încă al meu suflet îmbătat

De dulceața gurii tale, când sărutul mi l-ai dat.

 

Sigur gândurile noastre toate astea și-au șoptit,

Sigur simțurilele noastre toate astea și-au dorit,

Sigur că și tu Mărite, ne-ai lăsat de capul nostru

Și-n divinul celei clipe ne-ai făcut pe viață rostul.

**

Azi, pustiu îmi este malul, iară salcia bătrănă

Se-oglindește încă-n valuri și-a ei șoaptă-mi tot îngână,

Ce n-am fost atunci în stare, în cea vreme din-nainte

Să  ne spunem, cum  noi vrut-am, în acelea jurăminte,

***

Doamne,  fă-mă pentr-o clipă tânărul de altădată,

Ce-ntr-o vară lenevită, sub o salcă, cu o fată,

Îndulciți c-o sărutare, în cuvântul cela mut,

Din a sufletului vrere, noi să facem tot ce-am vrut.

 

Și acolo, pe vecie, de vei vrea ne uită Doamne,

Nevăzuți de restul lumii, tot rămași din toamnă-n toamne,

Până când ne sătura-vom și atunci n-apoi ne pune

Ca să mai trăi o ziuă, în nebuna astă lume.

 

CĂUTĂTORII

 

Sunt atâtea lumi prin ceruri, neștiute, fără nume,

Că degeaba-ncearcă mintea-mi din cotloane să  le-adune

Și-apoi încă Universuri, ce n-au loc ’n-amea visare,

Iar ce-o fi mai după ele, gândul meu putere n-are.

 

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Sub patrafir de stele (poeme)”

Dunia PĂLĂNGEANU: Primăveri cu frunze

PRIMĂVERI CU FRUNZE

 

primăveri cu muguri
stele-nvolburate
miresme prelungi
brazde-ntunecate
brebenei plăpânzi
cuiburi fericite
aripi fremătând
ţărmuri regăsite
fluturi palpitând
pe tipsia vieţii
sorbind cu nesaţ
roua dimineţii
primăveri cu frunze
rug aprins pe buze
soare, buburuze…

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

19 mai 2019

Lidia STAN: E-o linişte…

E-o linişte…

 

E-o linişte goală, surdă şi naivă
Prin geamuri plouate noaptea se prelinge
În ziduri de iarbă lumina se-nmoaie
Cu stele-argintate mă bate mă ninge

Mi-o sete strivită de gânduri pierdute
De visuri cu ochii fierbinți şi lucizi
Și-adoarme în mine hoinara cărare
Cu vâslele rupte tăcerea-mi ucizi

La capăt de drum și ziua mă vinde
Pe-o uşa închisă şi-un lacăt de fier
Şi teama de viață, sărutul în joacă
Se-opreşte pe frunte, suspină de ger

Pe glezna rotundă se-abate o boare
Un înger de veghe asudă sub hamuri
E-o linişte goală, surdă și naivă
Ce-mi bate în ore şi-mi bate în geamuri

———————————

Lidia STAN

20 mai 2019