BĂTRÂNE SAT
Iubiții părinți, ce-acuma-mi sunteți, clipite lungi de veșnicie,
Bunici smeriți din țintirimuri ce-mi hodiniți în astă glie,
Și neamul meu înăditor de-apururea din tată-n fiu
Ca să îmi ține locul ăsta, cu jertă voastră veșnic viu,
Eu, cel din urmă ce slujit-am cuibarul satului străbun
Și slugă la hotar tot fost-am, până de-o vreme, mai acum,
Îmi iartă clipa rătăcită când am plecat de lângă tine
Spre alta zări, spre altă lume, gândind c-așa va fi mai bine.
M-am rupt de voi, de neamul care tot re-nviat-a astă humă
Ca să mă-nvețe ce e cinstea, dreptatea, reaua ce-a minciună,
Să știu că e un cer de-asupră-mi, unde Preabunul Dumnezeu
Îmi judecă purtări și gânduri și fapte ce făcut-am eu.
Și dusu-m-am să-nvăț păcate, să fiu nimicul mincinos,
Să vreau averi nemăsurate, puteri de rege ticălos,
Și cu minciuna să fiu frate, să uit de Tine, de ceresc,
Să cred că sfânta libertate e tot ce încă mai doresc.
Așa m-au amăgit himere, pe mine și pe-ai mei de-un leat
Când, din cuibarul nost’ de suflet, pe veci din time am plecat,
Lăsând în urmă, fără lacrimi, învățul nostru cela bun,
Schimbându-l pentru niște fleacuri, atunci, cu mintea-mi de nebun.
O lungă vreme mi-a fost bine, uitând de Tine, de ceresc,
De cinste, adevăr, dreptate, simțind cum aripi mari îmi cresc,
Visând că eu îmi sunt stăpânul la tot și toate-n astă lume
Și tot ce zic și tot ce-oi face sunt lucruri mari, frumoase, bune.
Acolo-n sat lăsat-am totul, odată cu al meu trecut,
Credința cea ocrotitoare, smeritul, înfrânatul vrut,
Bunacuvința, omenia, păstrarea datinei străbune,
Botezul, nunta și priveghiul ce au știut să ne adune,
Și viața să ne-o rânduiască în ritmul ei, cela sortit
Și-apoi la toate să le facă până la urmă, împlinit.
Azi mi te faci pustietate, fără putere, lăcrimat,
Cu greu îți strângi din șapte uliți copii să-ți facă-un colindat,
Ți s-a-nierbat și cărăruia ce-a urcătoare spre altare,
De-aceia-n vechile-ți biserici rămase-s lavițele goale.
Ce-am câștigat? înstrăinare și o grămadă de păcate,
Prietenii ce țin o lună și-apoi pe urmă mi-s uitate,
O viață-n strâmta colivie, slujind pe zeul nostru BAN,
Ce ne robește fără milă și-n lațul lui ne ține-n an.
Și ce-am pierdut? aproape totul ce fosta-u bune și curate,
Și-apoi ce îmcă ne-nvățat-ai să fin cu Domnul și-n dreptate,
Să ne iubim țara și neamul cum ne iubim ai noști’ părinți,
Iar tu mereu să-mi fii icoană înlăcrimată, printre sfinți.
*
Bătrâne sat, îți cer iertare la câte rele ți-am făcut,
Tu iertătorule la toate mă vei ierta smerit, tăcut,
Chiar dacă știi că eu și alții, cu bunăvoie te-am lăsat
Și de acolo ți-e pieirea, Preabunule, Mărite sat.
Ai stat milenii trecătoare să fii aici statornicie,
Să-ți crească prunci în credință și-n ce-a curată vrednicie,
Să fiu și eu, cel de pe urmă, cu tine-n gând până ce mor
Și-n clipa ceea de pe urmă, de tine încă fie-mi dor.
A TA ȘOAPTĂ
Mărite Doamne, poate mai ales
Să spui prin mine ce gândești, prin vers,
Să știe toți când ești la supărare
Și când prostia noastră mi Te doare.
Ori de ferice ești pentru ceva
Ce noi făcut-am Doamne, undeva,
Atuncea ziua toată-i bucuroasă,
Îmi râde floarea, holda e mănoasă.
Așa că Doamne, Tu, mă pui pe mine
Când simțul cela din lăuntru-ți vine,
Să scriu cea slovă-n miere aurită
Când inima Ți-e toată fericită.
Iar de îmi ești cumva la supărare
Tu pana mi-o înmoi în lăcrimare,
Să simtă toți că inima-Ți rănită
S-a întristat și tare-i cătrănită.
Eu scriu ce la ureche îmi șoptești,
Frumoase slove, mitice povești,
Și când în vis mă urci înspre ceresc
Mă plimbi prin raiul Tău, dumnezeiesc.
Iar când pe firul vieții mă cobori
Mă duci în lumi de basm și de comori,
Să gust din nou, cum știi că-mi place mie
Dulceața mierii, cea copilărie.
Așa că versul meu e a Ta șoaptă
Ce eu ți-o scriu pe coala cea curată,
Mă bucur că pe mine m-ai ales
Să-ți faci prin versu-mi gându-Ți înțeles.
ÎNTR-O NOAPTE LINIȘTITĂ
Timpule, a tale maluri sunt mereu nemărginire
Ca și-al lumilor din ’nalturi ce se-ntind fără oprire,
Sunteți dară, di-mpreună, adunaturile toate,
Cel trecut fără născare, viitor fără de moarte.
Cum să poată a mea minte aste lucruri să priceapă
Când eu văd, jur-împrejuru-mi, doar pământ și-ocean de apă
Și-al meu suflet liniștit-îi, că sunt maluri între ele,
D-apoi încă să-mi închipui cum ar fi fără de ele?
De-asta mă întreb înr-una, oare eu să fiu prea mic
Și cu ce-i prin al meu juru-mi să fiu dară un nimic?
Ori prea mari sunt toate cele că așa le-a fost sortit
Ca din ele lumi să moară, alte nască-n neoprit?
Pân-aici m-ar duce gândul, dar ceva nu îmi dă pace,
Ce a fost mai înainte-a lumii ăstei de-a se face?
Că de nu a fost nimica, ar ieși tot un nimic
Și, aici se-oprește gându-mi, nemaicugetând nimic.
Un ceva poate lipsește cum noi încă mai gândim
Și-ncă sigur legi celeste ce pe-aicea nu le știm,
Mai avem de-nvățătură, ani, decenii și milenii
Până încă se vor naște multe ne-nțelese genii.
Ele poate vor pricepe ce-i prin lumile de sus,
Când va fi la toate încă sorocitul cel apus,
Și ne-or spune, să-nțelegem, nesfârșitele minuni
Care sunt în jurul nostru și-n străfundul celor lumii.
*
Iar n-am somn în noaptea asta sub cerescul înstelat
Tot gândind la ce m-așteaptă când pe-acol’ voi fi plecat,
Am noroc că a mea viață într-o zi se va sfârși
Și atunci, cu al meu suflet, pe acolo eu voi fi.
**
Undeva, nici știu pe unde, gong dogit de-acum îmi bate
Ale sale lungi pătrare ce se scurg domol în noapte,
Liniște-i și pace-adâncă până-n dealul cel cu vie,
Ce-i mai sus, prin universuri, numai Domnul poa’ să știe.
TOMNATEC VIS
Mai ții minte cum odată, sub o salcie, pe maluri,
Ce-și clătea a sale ramuri în săltate veșnic valuri,
Îmbătat de fericire că mi-ai dat o sărutare
Ți-am jurat, c-a mea iubire, ți-o voi pune la piciore.
Și că tu-mi vei fi regină peste sufletu-mi smerelnic
Și o steauă lucitoare în oceanul de-ntuneric,
Visul care-o să-mi mângâie clipa mea de fericire,
Ca din tina pământească, urce-mă-n dumnezeire.
Cuib de rai ne-o fi viața până-n cea din urmă clipă,
Iar cerescul ne-ocroti-va sub sfințita lui aripă,
Eu Adam și tu o Evă vom împărăți pământul,
Și uitați afar’ din lume, veșnici-vom legâmântul.
*
Nu ți-am spus atunci nimica, deși asta-m vrut a-ți spune,
Eram mut de fericire cum n-am fost de-atunci pe lume,
Dar așa simțit-a încă al meu suflet îmbătat
De dulceața gurii tale, când sărutul mi l-ai dat.
Sigur gândurile noastre toate astea și-au șoptit,
Sigur simțurilele noastre toate astea și-au dorit,
Sigur că și tu Mărite, ne-ai lăsat de capul nostru
Și-n divinul celei clipe ne-ai făcut pe viață rostul.
**
Azi, pustiu îmi este malul, iară salcia bătrănă
Se-oglindește încă-n valuri și-a ei șoaptă-mi tot îngână,
Ce n-am fost atunci în stare, în cea vreme din-nainte
Să ne spunem, cum noi vrut-am, în acelea jurăminte,
***
Doamne, fă-mă pentr-o clipă tânărul de altădată,
Ce-ntr-o vară lenevită, sub o salcă, cu o fată,
Îndulciți c-o sărutare, în cuvântul cela mut,
Din a sufletului vrere, noi să facem tot ce-am vrut.
Și acolo, pe vecie, de vei vrea ne uită Doamne,
Nevăzuți de restul lumii, tot rămași din toamnă-n toamne,
Până când ne sătura-vom și atunci n-apoi ne pune
Ca să mai trăi o ziuă, în nebuna astă lume.
CĂUTĂTORII
Sunt atâtea lumi prin ceruri, neștiute, fără nume,
Că degeaba-ncearcă mintea-mi din cotloane să le-adune
Și-apoi încă Universuri, ce n-au loc ’n-amea visare,
Iar ce-o fi mai după ele, gândul meu putere n-are.
Chiar atât de mic sunt Doamne? mintea mea așa-i de scurtă
Că nu poate să-mi adune ce-a puzderie ce-i multă?
Chiar așa îmi e de mare Nesfârșitul și de-ntins
Că nu pot să îmi înhipui ce-i acela, Necuprins?
Eu tot iau postăți din dânsul și nimica nu se vede
Cum că ar lipsi vre-o boabă, dacă poți cumva a crede,
Ăsta-i dară Nesfârșitul, cela care margini n-are,
Timpul doar, cu-a sa Vecie, e un pic, poate mai mare.
Pentru ele, Tu, Mărite, ești izvor în nesecare
Născător de Necuprinsuri și de Timpul în mișcare
Care n-au și nu avea-vor, început și nici sfârșit,
Fără margini, fără capăt, curgere fără oprit.
*
De așa vă poartă gândul, mintea vi se luminează,
Căuta-va-n veci răspunsuri, rămânând de-apururi trează,
Chiar de nu le-aveți acuma, sunteți vii, cutezători,
Și de marile-adevăruri, vredniciți căutători.
Voi îmi țineți așadară mersul lumii înainte,
Voi dezlegători de taine, cu al vostru bob de minte
Colindați cu visul vostru iscodind Nemărginirea,
Ca să-mi duceți înainte prin cerescuri, Omenire
SUB PATRAFIR DE STELE
În timp tot rânduit-am biserici în Ardeal,
Să privegheze lumea din vârful unui deal,
Și de acolo Doamne în preaspășită rugă
Iertări cerut-am încă, necazuri nu ne-ajungă.
Mereu cu gând la Tine, în timpuri grele-a stat
Sub umbra Ta norodul să-mi fie câștigat,
Că Tu ne-ai fost nădejdea, c-om trece astă lume
Feriți de rău și poate, trăi-vom vremi mai bune.
La vechile-ți altare mereu s-au închinat,
Strămoși, moșii noștri și eu cu al meu leat,
Și-așa vor face încă urmașii mei de-acuma,
C-așa de prunci ne-nvață învrednicita, muma.
La sfânta liturghie, cucernicii părinți
Cu drag mereu ne-ndeamnă să îi urmăm pe sfinți,
Ca ei să fim de vrednici în viața ce-o trăim
De vrem ca-n cele raiuri, acol’ să veșnicim.
Păcătuim în viață, că cel păcat ne-mbie
Ca să-i gustăm plăcerea din lumea lui dulcie,
Uitând că doar iertarea și veșnica iubire
Ne sunt de-ajuns ca viața, ne treacă-n fericire.
De-aveți în al vost suflet biserica din deal
Și încă jertfitorii cinstitului Ardeal,
Nimic în astă lume n-o să vă fie greu
C-aveți de partea vostră pe Domnul , tot mereu.
Din huma cea cu moșii luați mereu putere,
S-aveți, când greu vă este, îndestulată vrere,
Să-mi țineți veșnicită biserica din deal,
Cu voi pe lângă dânsa, în bunul meu Ardeal.
Din lacrima durerii vă faceți bucurie,
Iar urgisita vreme istorie vă fie,
Să știe și nepoții pe-aicea cum a fost,
Că țara și cu Domnul pe-aicea au un rost.
*
Sub patrafir de stele, biserica din deal
Veghează pace-mi fie aicea în Ardeal,
Că la sfârșitul lumii, aici va fi să-mi fie
Grădina Maicii noastre, cucernica Marie.
AI TRECUT PRIN AL MEU GÂND
Nu te dau pe lume toată, îndulcita mea codană
Ce din timpul tinereții stai ascunsă-n gându-mi taină,
Și în nopți neadormite te strecori în al meu vis
Retrăind trecuta vreme, să mă urci în paradis.
Mi-ai rămas în gând cum fost-ai, o copilă iubitoare,
Ochi ca marea, pas molatic, vorbă dulce-mbietoare,
Buze roșii, ca fraga, simțuri toate vii, arzânde,
Iar din suflet jurăminte nemințite, moi și blânde.
În a ta îmbrățișare eu trăit-am în ceresc
Nesfârșitele clipite când uitat-am de lumesc,
Iar săruturile tale, fost-au mierea ce-a cerească,
Leac la toate, mângâiere de divin, dumnezeiască.
Tu-ai fost raiul și cerescul ce purtatu-le-am cu mine
Să-nsenine-a vieții clipe și amarul care vine,
Să pot trece peste toate zilele ce-or fi pelin
Și din ele să-mi fac iarăși, un pocal umplut cu vin.
*
Azi, te-am pus dulce copilă într-o țandără de gând,
Să-mi fii taină îndulcită când în nopți ce vin la rând,
Gândul meu în neastâmpăr cată timpuri ce-s trecute
Și în ele-ar vrea petreacă-și, toate zilele mărunte.
Unde-ai fi, să-ți fie bine, tu, minune neuitată
Ce acum îmi ești o boabă pe-a mea pleoapă lăcrimată
Și mă iartă că-ntr-o vreme, fost-am vis de amăgire
Ce-amboldit cândva, odată, gîndul tău și-a a ta iubire
**
Nu știu cum, dar de o vreme iar îmi treci prin al meu gând
Și cu umbra-ți tremurată totu-n juru-ți irizând,
Iar aduci din vremi uitate gustul clipelor de rai
Ce-s la inimă și suflet, însorite zi de mai.
BISERICUȚA DIN ARDEAL
Din loc în loc am semănat Ardealul
Cu boabe de credință în cuib de nemurit,
Să-mi știe veșnicia c-aici câmpia, dealul,
Trăiesc sub umbra crucii demult, pân’ la sfârșit.
Și-n ce-a bisericuță, icoana îmi adună
Sub bolta-i zugrăvită cu sfinții din ceresc,
Mulțimea păcătoasă să-mi fie împreună
În ruga de iertare, la Domnul, când greșesc.
Sunt mulți aceea care au suflete-ntinate
Și multe mai făcură în viața lor de-acum,
În rugă la icoane, ierta-li-s-or păcate
Și-o vreme a lor suflet va fi poate mai bun.
Așa-m trăit din timpuri bătrâne și uitate
Tot renoiți în vreme aicea în Ardeal,
Mereu în câte-o luptă, cu dor de libertate,
Să aibă următorii o cruce-n vârf de deal.
Biserica și limba ținutu-ne-a-mpreună
În toate câte viața ne-a pus de dus în spate,
Aceste două încă, din veacuri ne adună
Să renviem de-apururi, din moarte-n altă moarte.
*
Acum, când sui costișa bătrână ca și mine
Spre cea bisericuță ce-am pus-o-n vârf de deal,
Mă simt că-s mai aprope de ceruri și de Tine
Aici unde-s vecie, în sfântul meu, Ardeal.
IAR TE-AI ÎNDULCIT CU VISE
Iar te-ai îndulcit cu vise când mi-ai dat o sărutare,
Dar și eu cât tot gustat-am dulcea miere-a gurii tale
Și-amândoi prin căi celeste dusu-ne-am într-o rotire
Prin afund de universuri, să gustăm, dumnezeire.
În simțirea ta de fată, cea iubire-i lăcrimare,
Că te-aprinde-ntr-o clipită într-o dulce-nfiorare,
Și-apoi tu, copilă dragă, ne-ndulcită-ntr-u păcate
Fi-vei aripă de înger, de curat și puritate.
Iară eu, precum tâlharul, într-o caldă-mbrățișare
Am să-ți fur, cum mai făcut-am, rând pe rând o sărutare,
Fără plată, fără vamă, pătimașă, cu iubire,
Să se facă peste vreme lăcrimată amintire.
Fi-vom dar, pentr-o clipită de-nceput, Adamii lumii,
Ce-a sămânță roditoare pusă în țărâna humii,
Să rodească, să ne deie nesfârșită bucurie
Din minunea florii lumii, veșnicita cea iubire.
Așadară, dragă fată, lasă-ți gura sărutată
Ca prin căile lactee să te știi a fi purtată,
Spuie lumea sândăcoasă căte vrute fie toate,
N-ai tu gânduri pentru ele, că mai toate-or fi, uitate.
VĂ LAS AICI CU TOT ȘI TOATE
Fața lacului cu nuferi, de fiori îmi stă să-mi salte
Când, din plopii de pe maluri cad în ape frunze moarte,
Ce-s desprinse de vântuțul ce venit-a de niciunde
Și-n ușoară tremurare, naște-n cercuri large unde.
Un pescuț, ca o zvârlugă, cu privirea-i veșnic trează
Cercetând să vadă ce e, apa-n două săgetează,
Când în zbor, o libelulă, trece mândră, maiestoasă
Să-și încânte privitorii, c-o rotire grațioasă.
În amiaza cea toridă, ciute vin să se adape
Și-nsetate de căldură beau sorbind încet din ape,
După care, lenevoase, se afundă în desișuri,
În umbrare ca să-mi steie ceasuri lungi, din veșnicituri.
*
Doamne, câtă pace este în amiaza cea de foc
Unde eu, cu o codană, stăm sub umbră de noroc
Și-ocrotiți de ochii lumii, sub un rug cu mure coapte
Ne jurăm iubire veșnic, în săruturi dulci și-n șoapte.
Țină vara asta încă, până codru-aice se face,
Poate-atunci ne sătura-vom și-om pleca în bună pace,
Lăsând lacul, crângu-n floare, să își vadă de-ale sale,
Noi cu-a noastre vii dorințe, el, cu treba dumisale.
***
Cum să nu visezi nimicuri cînd afară-i ploaie, zloată,
Iarnă mucedă, haină, ce nu pare că se gată,
Iar acol’, în visul cela, e o vară de divin,
De-asta-acum vă las aicea, tu codană, stai că vin
Să ne pierdem iar prin trestii, ori prin crângul fără seamă,
Lasă-ți și tu lumea asta, de nimica să n-ai teamă,
Că socoată dăm la urmă și-om vedea noi ce-o mai fi,
Pân-atuncea hai pe malul, lacului pe care-l știi.
Eu ți-oi spune jurâminte cu peceți de sărutări,
Tu, n-apoi mi le întoarce în suspin și-n lăcrimări,
Lasă lumea asta fie la acei ce vor avere,
Noi ne-om face-o toată fie, cum o vrea, a noastră vrere.
PĂGÂNUL VIS
Te-aștept într-o seară de vară
Cu dor și-n speranțe că vii,
Din timpul trecu, în cea gară,
Pe care doar tu o mai știi.
Te-oi strânge în brațe mele
Cu dorul de-o viață nestins,
Și picuri de lacrime grele
Cădea-ți-vor pe suflet prelins.
Ne-om spune-n cuvintele mute
Mai tot ce rămas-a nespus,
Din vremi ce-s de-acuma trecute
Și care nicicând n-au apus.
Apoi, pe cărarea-nierbată
Ne-am duce la locul de taină,
Nu da-vom la nimeni socoată,
N-om cere la nimeni pomană.
Și câte flămânda mea gură
Săruturi ți-o da pe ascuns,
În rugi câte sunt în Scripură
Voi cere iertări, în de-ajuns.
*
Când noaptea s-o cerne pe lume,
Căzuți de acum în păcate,
Vom arde-n clipite nebune
Dorințele noastre visate.
Rămâie cea noapte vecie,
Oprească-se timpul în loc,
Iar clipa aceasta ne fie,
Cuibar, sub o stea de noroc.
————————————-
Mircea Dorin ISTRATE
Târgu Mureș
21 mai 2019