,,Am plecat pe mările sudului, cu pasărea norocului pe umăr, corăbier, inima mea, știa insula unde, în pomul vieții, cântă pasărea paradisul, oul de aur i-a fost puiul de cuc, nu zboară, și-a făcut cuib fierbinte, și cântă, strigă, strigă”
Cine strigă cu numele meu, pădure înfrunzită
Am vrut să te găsesc liană ruginie și am găsit copacul înmiresmat cu apus,
Prea mult, prea mult, acum te iubesc, tu copacul meu întreg,,,
Ramuri de argint ți-am înflorit, prinț de argint?
Ți-am înflorit vis aievea, nu nu-i vis, cine mi te-a înflorit prinț de argint?
Viscol de rouă, privirea tale, de te-am găsit, îngerii liniște albă pe frunte,
Nu poți necunoscutul a-l înțelege, de nimic nu ai de spus, infinit zborul inimii, până sus, stea să aprinzi,
Ai zâmbit strângând ninsorile din pădurile fiarelor flămânde,oceane fierbinți sălbăticiunile,
Ți-am însemnat umbră în rugi înfloriți
Alt trup te-a locuit cu setea mea, aripa înflorindu-ți aripi de vultur,
În iubirea mea eu te-am zidit adevărat zid împotriva furtunii, culoare în cupa vântului, șoaptele, boabe de lumină, pasărea norocului, destinul împlinit, a zburat freamăt viscolind,
Am rămas singură, corabie, inima, în mijlocul furtunii, sub cer de sulfine, sufletul însuflețind a tine, trist,
În ce rai vei înflori, fără să mă știi, oglindă doar stelele, întârziatele stele, semănând câmpul apelor senine, adâncul tulburând tăcutele pietre,
Eu le adun cu chipul soarelui înfrunzit,
Colibri îmi aduc roua colorată, știu unde au înflorit rugii, știu pașii lunii risipiți voaluri albite în cântecul valurilor, pescărușii îmi lasă pe fruntea fierbinte, doamne,șireagul de perle,,,punte îmi faci să trec mal înverzit,,,
Iarba n-o cosi, doamne, lasă-mi rai înmiresmând, aurindu-mi, doamne, păduri de vânt.
În palme îmi cad zăpezi de pe aripi de vulturi,
Ghioceii înflorind,potop de curcubeu,trecut prin imaculate aripi de îngeri, lacrimi de soare, șoaptele îngerilor, topind imperiul dezgheață,
Ce fel de nemărginirea își scutură pustiul,
Furtuni celeste peste ochii tăi, azur înfrigurat,
Tu, parte a inimii ce strigă în nume de înstelată stea, necunoscută sieși, însăși spre dorul cunoașterii în splendoarea zăpezii,în mirări de ghiocei,
Nisip, sufletul meu, tânjește clepsidra mâinilor tale,rubin îndurerat, și-nchide-n lacăt viori,
Îngerește, petalele zorilor albite în crini,
Fluturii, frunzele argintii, aripi își pun pe trupurile ninse, trecând prin imperii de ger,
tu îi lași în prag de duminici să respire lumină-n iubire, ție zborul în umbră de nu mă auzi, umbră de îngeri,
Îmi ești un fir de păpădie de mi-l lași în dar, miracolul de Dumnezeu, să-l înfloresc în raiul meu, să-ți fie ciocârlie, idol de argint
Duhul meu, nenuntit, stă cioplit în poarta răsăritului, vamă, soarele îmi cere cuvânt de iubire, începutului, pulbere de rouă, șoaptele mele, aer în frunză asfințitului, îmi înfrunzește de dor, copac nemuritor…
Privește-mă cu ochii înlăcrimatelor stele,
Fir de păpădie bucurie,semințe luminii vulturii albi îmi aduc,
Umbrele vin,aripi rănite, argintie mă vezi ,
Atinge-mă în cuvintele, apele, aproape de mine, pietrele vin,
E un dans al inimii, corabie pe marile sudului,
O, nu mă lăsa crini să închid!
Stânci îți vor răni pașii, umerii, îți vor arunca în față, zeițele vântului!
,,Spune-i, doamne, de răcoare, trupului ce-n van mă doare, e aurul topit, orbitor, potecile de lună,,
Iubindu –te am învățat să pier în înfrunzirile soarelui, arși, fluturii îmi cad pe mâini, zbătandu-se, câte culori au strâns trecând prin râuri lumină, întuneric ajung…
Nu-i dor să te ajungă, aripa frântă,fi-va vreodată întregirea zborului tău?cade lumina pe trupul tău înfrigurat,ca de rouă înghețată…
Strai de stele, gândurile mele,
învelește-mă în crinii vii, de-mi vii…
Corăbiile își flutură catargul și nu sunt mări de senin…
N-am lăsat noi raiul închis în zboruri lungi,?
unde sunt cireși înfloriți, curcubeu inimii mele, s-au scuturat ca ninsoarea de plumb, în mijlocul secerișului vânt,
M-ai privit respirând ca un frig,
Fi-va ca un vis nostalgia iubirii?
Câte corăbii au plecat în căutarea sfântului Graal, zidit între ape, speranțe deșarte,
Umbra soarelui lumina-va luceferii, trecând pe aripi de măiestrie,
Tu mi-ai crezut și zborul înfrunzire, rătăcită în câmp pustiu,cum sunt și pietrele, doar umbre albe, în care stelele s-ascund…
Rai de inimă, viața să- ți fie, veșnicul anotimp, curcubeu de lacrimă nins, tresărind…
Vino -mi, prinț de argint, cerul te ascunde, ocean unimii mele…
Și marea-și ascunde lacrima-n perle, ajungând cu veșmânt de nisip la mal, tris val, marea îl recheamă în veșmântul smălțuitului voal,
Calea apei, izvoarele o știu, risipa în flori, boarea vântului…
Trebuie să te doară lumina apusului,
Viforul spulberă calea întoarcerii ,
Se întorc ploile în cuibul de dincolo de munți,
Cuib amar, răsăritului,
Neființa cuvântului nu se-ntrupează, nu mă auzi,s-a prelins roua în stele, secetă peste fântâni,
Macii iubirii i-ai lăsat ascunși în fluturi, și nu te-a durut,inrobit-ai pustiul sădind mărgărit,
Noaptea, eu aud florile plângând,
Veșnicia nisipului, rădăcinile ploii,umbrei ascunse în stânci,când vor ajunge la țărm?
Nimeni nu-ți aude amarnica șoaptă…
Dumnezeu atinge Piatra de o vrea temelie-n altar,
Ce cântec te-a ales nesfârșirea sufletului meu, lacrima nu trece marginea trupului…
Câte zboruri, fir subțire, păienjeniș, ai țesut aerului, supus, să ajungă la umbra copacului amarul sălbaticilor flori secerate în ger,
Nu te-au durut păsări fără cuib?
Zeii au răsăritul în mâini și nu i-ai văzut, darul de cânt nu l-ai auzit,
Păsări subțiri îți arătau drumul și nu l-ai crezut și ai mers pe apa amăgitoare a lunii, până în încrengătura pădurii,
Păsări de pradă ți-au răpit și ultimul zbor,
Sălcii plângătoare te-au înrobit,
N-ai fost tu Piatra altarului meu?
Nu tu mi-ai adus oglinda acoperită cu flori sfinte,nuntirea s-o întrupez din lumină să-mi văd cununa de înmiresmatele stele?
Dar cine,cine îmi alungă viorile de nu-mi vii ,
Fără apărare cerul îmi ninge pustiu
Mătăsuri grele,ploaia destramă, trestii fragile se adună în cuiburi, nepământenelelor lebedele,
In miezul muntelui, izvor neînceput , lebedele știu zborul,tu le-ai văzut…
Luminat timpul tău, nu n-avem binecuvântarea să te ating, trupul tău, rouă, doar îngerii-l știu, nu cel adevărat te arăți, străveziu,
Am îndrăznit să te privesc, păsări albe îți acopereau zborul,
Tu, venit dintre atâtea ape vii, o singură boabă de rouă îți e întreg universul, numai pe tine te primește Dumnezeu despovărandu-ți lacrima infinitului
Te-am sărutat, sărutând răsăritul
Ce fel de cântec mi-a rămas?
Locul inimii tale,altar pentru îngeri
In lipsa ta nu jar e în vatră, ci pietre de lumină,
O, cât aș vrea pustiul să nu mă ajungă
Fără apă nimic început, mă pierd,
Nu mă primește Dumnezeu în altare fără sufletul meu, izvor fără umbră, salciile,
ce vise, alunecă triste
luna se prelinge prin colțuri, palidă umbră de șarpe,
Ar trebui să fii aici, mi-ai spus…
Nobil smarald, privirea ta, tulburătoare, tăioasă îmi taie dorința de vis,spui cum e prea sus curcubeul?
vântul ascunde marea-n apus…
Nimic nu se întoarce, numai tu te-ai întors sărbătoare,ca o mătase, abur de pasăre a iubirii, amară… să fii când îngerii vin să-ți aducă încoronarea stelară, recunoscându-te mire, așa curat trecând prin ploi,miruindu-te-n floare de tei
Nu, nu tot ce strălucește sunt diamante
A venit clipa, nu te-ai mai întors,
S-a închis cercul rugăciunilor noastre,
Pe cer, tăioase, răzbunătoare, doar păsări albastre, aripi topite în geruri,,
Dar tu,tu unde ți-ai dus splendida ninsoare?
Sărutări pe Ochii nopții, salbă, stelele apuse,
Ce săracă-mi e iubirea descântată-n strop de soare,,,
Mi-ai lăsat sărutul iernii să-nflorească, cireș amar,mi-ai lăsat o ciocârlie,dar în vară,
Ca hotar, mugure-n lumină nouă,
Mare verde într-un smarald de val brodat
,dar nu ,nu știi ce curcubeu, lacrimi de cer adunâd,
Mi-ai lăsat zâmbet de stea,,,
Unde, doamne, să mai pun bogăția de tristețe,,,, să mai știu zidirea nopții, aș fi vrut,
Nimic nu se întoarce
Numai tu te-ai întors, aducându-mi în mâini, cum aduci în noaptea de înviere,crinul aprins in jăratic , ofrandă inimii mele,ca fiorul fulgerat, l-ai legat gleznelor mele….
Trebuia să vii, ți-era scris în clipa sorții,
Te-au ademenit în cântec, duhuri preschimbate în viori,
M-ai lăsat mugure de cristal neînflorit în flori și ai uitat să te întorci, unde, doamne,te-ai pierdut?
Mai înalt zborul de cuci, arcade, ca un cântec neștiut,
Te iubesc de parcă sunt la un țărm nevăzut, prin ochii tăi, trup, pasărea curcubeu!
Doamne, îți sunt izvor trecut prin rădăcini,
Ce valuri se zbat la marginea cetății!
Nisipul strălucește,un râu de ametist,,,
Azi noapte mă smulgeai vâltorii,ca pe un înger desprins de trup,,,
Îmi ard în palme desfrunzitele poeme,
Cui dai tu, flacăra apusului?
Cui dai tu, cupa cu mirodenii și mirt?
Fericirea mi se destramă,fericire de sunete coborâte în fluturi,
Te iubesc, altarul meu de rugăciuni,
În mijlocul îngemânatei ierni, înflorită, absența ta, pârâu ascuns, încrengătura a pustiului,fluture rătăcit…
Bruma mi-e așternut, roua-mi arde, foc pe tâmple,
Ce minune-mi cerni din ploi !
Te-am ascuns în trup sâmbure de sărbători,
Fericirea cui o dai ?
Mirul învierii mele ,a iubire te-am cerut,
Soare tandru,cer cernut,,,
———————————-
Adina POPESCU
21 mai 2019