Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Diamante sclipiri (poem quinquepartibus)

1

pe-ntins de hexagonali albi fulgi

se zbat speranțe mirifice…

să nu le alungi

din GENAR albastru intuitiv

cu ton de iarnă persuasiv

adastă în miraj încrederea

candela aprinsă, minunea

serilor de LERU-I LER

cu lumânări aprinse către cer

e iz de aur, smirnă și tămâie

pe flacăra nestinsă care suie

în brațe deschise, divine

ce-n sărbători cântă ca Grieg în tine

 

2

transcendență printre nori

ne dă amplu fiori

în brațe cu continuă iubire

prilej – ca la Ravel – de intalnire

alungă visul negru, greu

din suflet bântuit mereu

de amplele tristeți ale timpului

râd în față

valențele destinului

râu repede sclipitor

umplut de picuri dintre nori

aduce în inima

speranța zorilor de zi cu dimineața

 

3

mioritic merg inspre destin

icoane stau în față și mă închin

pioșenia mirific susură în față

prin rugă sufletul se înalță

dragostea – aura din cer

mă îndeamnă aprig ca să cer

milostenia clipei de dor

trăirea ei dulce fior

o, fericire, sunt dator

în mine amplu să cobor

neagra viață

întreg propusă

de Dumnezeul mare nu e admisă

 

4

minune e datina de aur

din ancestralitate scump tezaur

mă-ndeamnă gândul cel hain

la durere, tristețe, chin să mă închin

nămeții vin cu voaluri albe

în fericirea MAMEI GEEA

să se scalde

Continue reading „Georgeta BLENDEA-ZAMFIR: Diamante sclipiri (poem quinquepartibus)”

Mircea Dorin ISTRATE: Alte poezii de sâmbătă seara

                                                           Motto:

                                                                                 „Visătorii vor fi cei care vor stăpâni lumea!”

 

INFINITUL

 

Întrebatu-v-aţi vreodată, uite-aşa, din întâmplare,

Cât de mare-i INFINITUL? Unde-ajung a lui hotare?

Cât îi trebe minţii noastre ca în dânsa să cuprindă

Spaţiu cela fără margini, care-ncearcă să se-ntindă?

 

Câte ASTRE, câţi LUCEFERI sunt în CĂILE LACTEE?

Câte CĂI împreunate se îndeasă ca să-mi steie

În ceva, ce mintea noastră nu-nţelege şi-i tot scapă,

UNIVERSUL, ce-şi adună ca oceanul, tot ce-i apă.

 

Câte mii de universuri fac la urmă INFINITUL,

Largul cela fără margini,  lungul cela, NESFÂRŞITUL,

Ce nu are-n mintea noastră nici valoare, nici măsură,

Că-i atât de larg şi mare, că nici poţi să-l spui c-o gură.

 

Gol se face-n mitea noastră de atâta  preamăsură,

Nu-nţelegem cea mărime, unde-atâtea încăpură?

Unde nu-i nici jos, nici susul, nici lungime, nici lăţime,

Doar de-aici pînă departe, nesfârşită adâncime.

*

Stau şi cuget, ca nebunul, tulburat peste măsură,

Prea e mare infinitul? Gândul meu poate mă fură?

Sau prea mic sunt eu, NIMICUL, în ocenul ce-nconjoară

Tot ce e în jurul nostru, ce m-apasă, mă omoară?

 

Eu mai zic, că şi NIMICUL este tot atât de mare,

Și-n grăuntul lui de boabă se micesc mereu hotare,

De încap şi-aici nimicuri câte sunt în lumea mare,

Că şi-aici, de vrei socoată, nu poţi face numărare.

 

Atunci noi, pe unde suntem ca mărime şi micime

În lungimi de infinituri, în lăţimi de adâncime?

Suntem mici în faţa lumii ce pe noi ne umileşte?

Suntem mari în micnicia ce  pe ea poate-o uimeşte?

 

Ne-nconjoară încă micul şi-ncă sigur cela mare,

Noi suntem poate la mijloc, nici nu ştim  cumva în care,

Suntem mici la cela mare, mare dară la cela mic,

Iar când ei şi-or face voia, noi vom fi doar, un nimic.

 

Şi-apoi încă-n a mea minte mă întreb: ce ne-nconjoară?

Cum de încăput-au toate într-o tigvă mare, goală?

Cum de gândul nostru searbăd încă toate le cuprinde

Şi-ntr-o clipă scurtă, seacă, visul încă ni-l aprinde?

 

Şi-apoi sorii cei o mie, răspândiţi între hotare

În cât timp umplut-au SPAŢIUL de făcutu-s-a el mare?

Cât s-au strâns apoi de grabă, de făcutu-s-au fărâmă

Şi din bestia GENUNE,  au ţâşnit ca din fântână.

 

Gândurile mele toate se-ncâlcesc deja de-acuma,

Dar în mintea mea năucă, mai rămâne încă una,

Eu, nimicul cela mare, cât o fi să mai trăiesc?

Şi urcat apoi la  ceruri, cât pe-acolo vieţuiesc?

**

Stau în nopţile senine numărând mulţimi de stele

Şi mă-ntreb: de unde oare izvorât-au toate cele?

Cine din nimic făcut-a infinitul nostru, cerul,

Să străluce-n miez de noapte, adâncind  mereu misterul?

 

 

LOCUL NOSTRU

 

Infinite lumi deasupra, dedesupt nu mai puţine,

Roiuri se-nvârtesc prin spaţii călătoare ca albine,

Au uitat de când născute-s  şi cât timp îmi cară-n spate

Şi nici ştiu ce-i înainte între maluri nevisate.

 

Multe pier şi multe-nvie în acea nemărginire

Micşorând lărgimea lumii ori lăţind-o în neştire,

Nu au nopţi şi nu au zile, iară viaţa lor lăsată

În genuni de timp se stinge, din fântâni de timp se-adapă.

 

Noi ce încă ne mai credem că suntem buric de lume

Nici nu ştim care ni-i locul, unde-ncep a noastre urme,

Ce ni-i scris să se-mplinească, câtă vreme va mai trece

Până lumea o să piară, când va fi tăcere rece.

 

Prin cotloanele de vreme, neţinuţi la socoteală,

Suntem ţandără de vreme nu mai mult de-o bănuială,

Doar paiaţe care joacă piesa vremilor ce-i scrisă

De aceea care lumea şi-au făcut-o necuprinsă.

 

Nu simţim rotirea lumii cum ne prinde în vâltoare,

Cum ne soarbe ca pe-o boabă infinita ei mişcare,

Cum ne plimbă-n rătăcire prin cărările lactee,

Cum ne schimbă soarta noastră chiar strănutul unei stele.

 

Când vom fi şi noi ca alţii şi-o să ţinem hăţu-n mână

Şi averi s-avem de stele bine strânse-n ţarc de stână,

Doar atunci ne-or şti şi alţii că suntem de-un neam ca ei

Şi vom sta la masa lumii, închinând ca nişte zei.

 

 

URCĂTOAREA  VIAŢĂ

Motto:

„Minţii voastre se cuvine să îi faceţi ascultare

Că doar sunteţi a ei umbră, în lumina-i sclipitoare”

 

Împăcaţi-vă cu toate care-au fost şi vor veni

Şi cu-n gând, că niciodată lumea n-o veţi moştenii,

Că ea este rânduită a acelor ce-or veni

După noi, urmaşi să fie, drepţi în lumea celor vii.

 

Noi am fost cu ale noastre în gândire şi-n simţire

Şi cu ea noi ne vom duce şi le-om face amintire,

Cei ce vin, duc mai departe lumea, chiar de unde am lăsat-o

Până când şi ei s-or duce, sus, în lumea ceealaltă.

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Alte poezii de sâmbătă seara”

Germaine DROOGENBROODT: Tribute to Paul Celan (poems)

 

English translation in collaboration with Stanley Barkan
Spanish translation in collaboration with Rafael Carcelén
French translation by Elisabeth Gerlache
Romanian translation by Gabriela Căluțiu Sonnenberg

 

 

 


NIGHTTIME

at the eastern window
the tiny wandering figure of emotion

now appears to him” (Paul Celan)

 

Along the branches of the trees
the darkness ascends now,
and the evening,

dying a thousand deaths
condenses into night
adorning with its black veil
the twinkling light,
the shards of the day.

 

At the window of my room
as vain beacon burns—
the electric light.

–––––

*(Palpable Absence)

 

TIEMPO DE LA NOCHE
„en la ventana de Oriente
se asoma al tiempo de la noche la estrecha
silueta caminante del sentimiento”
(Paul Celan))

 

Por las ramas de los árboles
sube ahora la oscuridad,
y la tarde, muriendo mil muertes,
se condensa en noche,

adorna su vela negra
con luces titilantes:
fragmentos de día.

En la ventana de mi cuarto
prende, cual faro inútil,
la luz eléctrica.

–––––

*(Palpable como la ausencia)

 

NACHTTIID

„am östlichen Fenster
erscheint ihm zur Nachtzeit die schmale
Wandergestalt des Gefühls”
(Paul Celan)

 

Langs het takwerk der bomen
klimt nu omhoog het duister,
en de avond,
die duizend doden sterft,
verdicht nu tot nacht
die haar zwarte sluier siert
met tintellicht:
de scherven van de dag.

In het venster van mijn kamer
brandt als vergeefse baken
het elektrisch licht.

–––––

*(Tastbare afwezigheid)

 

TEMPS DE NUIT

„à la fenêtre orientale
lui apparait pendant la nuit l’étroite
figure errante du sentiment”
(Paul Celan)

Le long des branches d’arbres
grimpe à présent l’obscurité,
et le soir,
mourant de mille morts,
s’épaissit jusqu’à la nuit
qui orne son voile noir
de lumières scintillantes :
les éclats du jour.

A la lumière de ma chambre
brûle tel un phare inutile
la lumière électrique.

–––––

*(La figure errante du sentiment)

 

TIMP DE NOAPTE

„la fereasta dinspre Răsărit
îi apare pe timp de noapte îngusta
siluetă trecătoare a sentimentului”
(Paul Celan)

 

Prin crengile copacilor
se cațără acum întunecimea,
iar seara, murind o mie de morți,
se condensează în noapte,
împodobind cu neagra-i lumânare
lumina pâlpâindă:
cioburi din zi.

La fereastra odăii mele
se-aprinde în van făclia inutilă
a luminii electrice.

–––––

*(Palpabil ca absența)

 

 

 

***

 

NIGHTHORN

(to Paul Celan)

Full moon
strangling light
on the black water
of the lake

magic circle
where mosquitoes dance

the ghosts of deceased poets

 

following the nighthorn’s call
lost in the haze.

–––––

*From “Do you know the Country? Meditations at Lake Como”

 

SIRENA DE LA NOCHE
(à Paul Celan)

Luna llena
estrangulante luz
sobre el agua negra del lago.

Círculo mágico
donde, como mosquitos,
las almas de los poetas muertos danzan

siguiendo el reclamo
de la sirena de la noche,
perdidos en la niebla.

 

NACHTHOORN
(voor Paul Celan)

Volle maan
worglicht
op het zwarte water
van het meer

tovercirkel
waarin als muggen
de geesten der gestorven dichters dansen

de lokroep
van de nachthoorn volgend
in de nevel verdwaald.
–––––

*Uit „Ken je het land?, Meditaties aan het Comomeer”

 

COR DE NUIT

(à Paul Celan)

Pleine lune
lumière étouffante
sur l’eau noire
du lac

cercle magique
où tels des moustiques
danse l’esprit des poètes décédés

suivant l’appel
du cor de nuit
perdu dans la brume.

TRÂMBIȚA NOPȚII
(lui Paul Celan)

Lună plină
lumină sufocantă
pe apa neagră
a lacului

magicul cerc
în care dansează precum tânțarii
stafiile poeților pieriți

urmând chemarea
trâmbiței nocturne
pierdute-n negură.

–––––

*din „Știi țara? Meditații la lacul Como”

 

***

 

AS ONE KNOWS…
When the night wrecked its forest…” (Paul Celan)

As one knows
an underground river
isn’t visible but is still there

so he knows
how the defenseless body
leaks out its life and destroys itself

 

exactly at this moment
when life seems easier
than ever before.

 

COMO SE SABE…

„Cuando la noche destrozaba sus bosques…” (Paul Celan)

 

Como se sabe
que un río subterráneo
no es visible y sin embargo existe

él sabe
que indefenso el cuerpo
vierte y destruye su vida

precisamente ahora
que vivir sería tan sencillo
como nunca antes.

–––––

*De “Conversación con el más allá”

 

ZOALS MEN WEET…

„Als die Nacht ihre Wälder verheerte…” (Paul Celan)

 

Zoals men weet
dat een onderaardse rivier
niet zichtbaar is en niettemin bestaat

weet hij
hoe weerloos het lichaam
zijn leven uitstort en vernielt

precies op dit moment
nu leven zo eenvoudig lijkt
als nooit voorheen.

–––––

*Uit: “Gesprek met de overkant”

 

COMME ON SAIT…
„Quand la nuit détruisait ses bois…” (Paul Celan)

 

Comme on sait
qu’une rivière souterraine
n’est pas visible et pourtant existe

il sait
combien le corps sans défense
déverse et dévaste sa vie

au moment précis
où vivre paraît à présent si simple
comme jamais auparavant.

 

AȘA CUM SE ȘTIE…

„Când noaptea păduri distrugea…” (Paul Celan)

Așa cum se știe
că un râu subteran
e invizibil dar totuși există

el știa
că trupul nevolnic
își varsă viața și o risipește

chiar în această clipă
când pare mult mai simplă
decât a fost vreodată.

–––––

*din „Convorbiri cu lumea de dincolo”

 

***

 

THORN OR ROSE

„Everything is in the mandorla” (Paul Celan)

 

The twilight
displaces the borders of light

invisible now
the stumbling stone

thorn of rose gables the night
with the driftwood and shells

charcoal glow in the heart
reading with caressing fingers
the yellowed images of olden days

–––––

*From: “The Dewdrops of Dawn”, Poems 1984-2012

 

ESPINA O ROSA

„Todo está en la mandorla” (Paul Celan)

 

El crepúsculo
desplaza los límites de la luz

invisible ahora
el escollo

espina o rosa, juega la noche sus dados
con pecios y caracolas

ardor de brasas candentes en el corazón
que con los dedos afables de antaño lee
imágenes amarillentas.

–––––

*De “Desombrada luz”

 

DOOM OF ROOS

„Alles steht in der Mandel” (Paul Celan)

De avondval
verlegt de grenzen van het licht

onzichtbaar nu
de struikelsteen

doorn of roos dobbelt de nacht
met wrakhout en kinkhoorns

houtskoolgloed in het hart
dat met streelvingers van toen
vergeelde beelden leest.

–––––

*Uit “Ontschaduwd licht”

 

EPINE OU ROSE

„Tout se trouve dans la mandorle” (Paul Celan)

 

Le crépuscule
déplace les frontières de la lumière

invisible à présent
l’écueil

épine ou rose, la nuit joue aux dés
avec épaves et coquillages

la chaleur de braises incandescentes au cœur
qui des doigts caressants de jadis
lit des images jaunies.

 

SPIN ORI TRANDAFIR

„E totul în mandorlă” (Paul Celan)

 

Amurgul
mută tivul luminii

imperceptibilă e acum
rostogolirea

zarului nopții între spin și trandafir
printre epave și scoici

scăpătorul jar din inimă
cu degete îndemânatice deslușește
gălbiile imagini de altădată

–––––

*din „Lumină dezumbrită”

 

***

 

VOICE

„A voice, out of which

you take the drink.” (Paul Celan)

 

Star-drinking the moon-mouth
at the night’s vault

voice-goblet
quenching-drink for the low-tide

poppy-glow in the breakers
of the heart.

–––––

*From “Unshadowed Light”

 

VOZ

„Una voz, de la que tú
sacas la bebida”
(Paul Celan)

 

Estrella-bebiendo la boca de la luna
en la bóveda de la noche

caliz-de-voz
bebida que sacia para el reflujo

ardor-amapola en el rompiente
del corazón.

–––––

*de “Desombrada luz”

 

STEM

„Eine Stimme, aus dem du
den Trunk schöpfst”
(Paul Celan)

 

Sterdrinkend de maanmond
in het nachtgewelf

Stembeker
lesdrank voor de ebbe

Papavergloed in de branding
van het hart.

–––––

*Uit “Ontschaduwd licht”

 

VOIX

„Une voix, de laquelle tu
prends la boisson”
(Paul Celan)

Buveuse d’étoiles la bouche de la lune
dans le ciel nocturne

Calice vocal
boisson apaisante pour le reflux

Flamboiement du pavot dans le ressac
du cœur.

 

VOCE

„O voce, din care
îți sorbi băutura.”
(Paul Celan)

 

Băutoare de stele gura lunii
pe bolta nopții

e potir de voce
licoare care stinge refluxul

arsurii macului în viitura
din inimă.

–––––

*din „Lumină dezumbrită”

Continue reading „Germaine DROOGENBROODT: Tribute to Paul Celan (poems)”

ZAMFIR ANGHEL DAN: Doamna poeziilor eterne (poezii)

 

Nu curte ţi-aş face

Doamnă  a poeziilor eterne
ci un palat
în munţii de piatră ai viselor mele
deasupra câmpiei de nori
ţi-aş construi

 

 

Acolo sus
pe cel mai înalt pisc
aş urca în fiecare zi
să pot vedea lumina dimineţilor
cum se răsfaţă pe chipul tău

 

Ţi-aş pune în ferestrele lui zâmbetul
cerul să ademenească cu el
dimineţile desvelite frivol
în faţa soarelui răsărit

 

Apoi
aş picura lacrima universului
în grădinile simţirii tale
şi din altoii ce ar răsări
mi-aş hrăni visul întâlnirii reale
sus
pe piscul
unde doar pasărea iubirii ajunge

 

Venirea ţi-aş săruta îndelung
pe un covor de cuvinte
întins în calea paşilor tăi

 

N-aş mai dormi
doar ţi-aş privi nemărginimile formelor
şi mi-aş topi mâinile
atingând
conturul lor fermecat

 

 

ZĂMBET DE ÎNGER

 

Bună seara
zâmbet de înger
Hai
vino și învinge-mi
furtuna din gânduri
zâmbetul tău să ajungă la mine
în chip de vlăstar
înmlădit în falduri de unde
ochi peste ochi
să-şi contopească culoarea în ramuri

 

Mâna ta caldă
de mâna mea când se ţine
lumii viselor aduce de ştire
dar
în aluatul iubirii înainte de a fi
dospire de vrajă
mit
din închipuiri

 

Oricând putem pleca în alte forme
cât însă mai suntem mânunchi de dileme
împarte-mă în porții de postate poeme
citește-mă în zori
până seara mă uită
nu te întoarce
și fugi de orice ispită

Continue reading „ZAMFIR ANGHEL DAN: Doamna poeziilor eterne (poezii)”

Mariana GURZA: La Susenii Bârgăului (poeme)

RUGĂ PENTRU UN PRIETEN

                                                                       (Părintelui Dumitru Pugna, plecat la Domnul)

 

Între naştere şi moarte,

ştii,

anii se adună, mărgele albe,

sau negre,

sau colorate.

Ca pe mătănii,

Dumnezeu mereu îi numără :

jumătate sunt de izbândă

şi de trumf,

jumătate de cumpănă.

Jumătate sunt ai inimii tale,

jumătate ai inimilor altora.

Ai lui Dumnezeu, toţi.

 

 

PRIETENE, NU TE-AM UITAT

 

Prietene, nu te-am uitat!

Eşti aici în inima mea,

precum morţii din grădină.

Aşa cum fac cu cei dragi

îi păzesc de repedele ploi,

de fulgere,

de şubredul ţărm omenesc,

de uitări,

de tăceri…

Să ştii că eu sunt aceeaşi,

mai împovărată cu o trădare…

Undeva,

cineva spune o rugăciune,

când lacrima cade ca un

cuminte bob de mărgăritar.

Păstreaz-o, prietene,

troc pentru mir şi tămâie mirositoare,

ferecate în inima mea.

 

Continue reading „Mariana GURZA: La Susenii Bârgăului (poeme)”

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Călător la poarta cetății (poeme)

Liniște

pășiți încet-încet
să nu treziți femeia
ea doarme,
e obosită de griji, nevoi, dureri, de toate
goniți și vântul aprig de la miazănoapte
închideți geamul
nu lăsați să zboare timpul pe afară
ascundeți luna în odaie
încet-încet
nu mai vorbiți, tăceți vă rog
să nu treziți femeia

 

 

Fluturi în noapte

suntem aceiași hoinari într-o lume bolnavă
suntem vise, idei
suntem perechi fără soț, un fir de iarbă rupt
ducem pe umeri dureri, pășind firesc spre nicăieri
zile trec și toate-s deșarte
domnește tăcerea și aripile-s rupte
vom trăi, vom muri
vom fi alții în alt veac
ne vom strânge în brațe plini de răni și păcate
vom zbura, vom cădea
fluturi liberi în noapte
ți-am înnodat în zori umbra cu un sărut
ai plecat singură pe alt drum
frunze cad, trec ninsori
mă agăț de un gând în tăceri sângerânde
nu mă uita femeie
iartă-mă dacă am greșit, iartă-mă, iartă-mă…

 

 

Ochii tăi

marea s-a ascuns în ochii tăi
mi-am lepădat veșmintele și sufletul în valurile lumi
și am jurat…
eram eu când ești tu
cerul îți cobora gândurile
am sfâșiat noaptea cu buzele și te-am găsit în zori
culegeai pietre și scoici
pe țărm,
ochii noștri zideau inimi

 

 

Surâsul iubirii

am atins cerul la marginea clipei
nu știam atunci
era trupul tău scăldat în lumina diafană a lunii
iubiri și chemări
atingeri fără margini precise
toate atât de aprinse
în lacrima dorului cuprinse
mă pierdeam în brațe feline
în mângâieri
încete și ușoare
în tainice vise
multe necuprinse
într-un sărut etern
cu buze ce mă ardeau
ce dor, ce tainic fior
noi doi pe un tărm
atât de aproape amândoi
tremurai ușor
un sărut feciorelnic
și buze fierbinți
în noaptea noastră de iubire
ne contopeam apoi
un singur trup în mare

 

 

Iubire

zilele trec în fugă, grăbite
și e ceață pe mare
mi-e greu
să le spun tuturor
despre iubiri, despre noi
te caut femeie în noaptea polară
scriu, de necazuri, dureri
căutând lumina în boala totală
rătăcesc prin ger și mi-e frig
mereu mă găsesc mai aproape de noapte
îmi e dor de un vis, de un timp fără timp
zile trec și se duc
eu caut clipa noastră ruptă din stele

 

 

Îngerul

se face seară
în jur doar case de ceară
strivisem un înger sub pași
născând infinituri sub palme
timpul alearga sfărămând în goană secunde
mai cade o clipă și ninge
lumină, iubire, nu plânge…

 

Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Călător la poarta cetății (poeme)”

Julia Henriette KAKUCS: Zmeul / Der drachen

 

ZMEUL

 

Lânga  pârâu
eu  țin  în  frâu  un  zmeu.

Viu  colorat  s-a  înălțat   cu  greu.
Ochii-mi  deschiși
de stele sunt prinși
mereu

căci  voi  zbura
spre  steaua  mea
si  eu.

 

 

DER DRACHEN

 

Am Bach entlang

laufe ich den Hang

hinunter.

Mein Drachen schwebt

zum Himmel empor

sehr munter.

Continue reading „Julia Henriette KAKUCS: Zmeul / Der drachen”

Mihaela AVRAM: Definiția Iubirii (poezii)

POPAS

M-am oprit din întâmplare

pe o margine

a ochiului tău drept.

Știu că nu mă vrei acolo.

Simt cum mă arde irisul tău

când e străbătut

de atâta lumină.

Te rog nu clipi,

să nu-mi tulburi echilibrul

și să mă trezesc aruncată

pe o margine

a ochiului tău stâng,

rămas închis

de atâta neiubire

între oameni.

 

JOC DE CULORI

Tu m-ai întrebat

ce culoare

are iubirea.

Eu am răspuns:

-Roșu!

Tu ai luat o pensulă

ai înmuiat-o în sânge

și ai desenat

 

O INIMĂ!

Eu te-am întrebat

ce culoare

are viața.

Tu ai răspuns:

-Verde!

Eu am luat

o frunză,

am legat-o

de inima ta

și am privit-o

cum crește.

 

 POVESTE

 Spune-mi o poveste

cu tine…

Începe cu ziua

în care te-ai nascut,

când ora

nu-și mai auzea ticăitul…

Povestește-mi

despre zborul tău

în înalt de vis

când păsările

își uitau zborul…

Povestește-mi

despre întâlnirea cu mine

în acea zi de primăvară

când florile

își pierduseră parfumul…

Un singur lucru

să nu-mi povestești.

Acea zi de sfârșit…

când florile au parfum

păsările zboară

iar ceasul bate ora exactă!

 

ÎNTREBARE

Spune-mi…

Dacă aș fi primăvară

De câte ori

m-aș naște

din zăpezi?

Dar..floare de-aș fi

De câte ori

m-aș naște

din primăvară?

 

RUGĂCIUNE

 Azi aș fi vrut

Să mă nasc

ÎNGER,

Cu aripi

bătând către Cer.

Dar m-am născut

OM,

cu mâini

crescute din trup,

cerșind

mângâiere.

Aș fi vrut

să fiu icoană

îngenunchiată

spre Dumnezeu.

Dar nu sunt

decât urma unui pas

rătăcit

pe un drum.

Mai lasă-mi timp,

până când,

mâinile mele

se vor transforma în aripi

împletite

în rugăciune.

De-abia atunci,

urmele pașilor mei

își vor afla drumul

spre Tine…

 

ZBOR DE PESCĂRUȘ

Mai ții minte

acea dimineață

de vară

când te-am privit

iar zâmbetul tău

devenise

un zbor

de pescăruș?

 

URME DE PAȘI

Pășesc prin mine..

Sub pași

aud cum scârțâie timpul.

E atât de firavă

această secundă

încât,

am impresia

că venele mele

vor ceda

iar inima

mă va pompa

în afară.

Și totuși continui

să pășesc prin mine..

E atât de cald și bine!

 

DEFINIȚIA IUBIRII

Iubiri…

Inimi

deschise spre cer.

Atingeri

de îngeri

veniți să vadă

Pământul.

Oameni-Flori

privind

către Soare.

Stele arzând

de dor

în lipsa Lunii.

Zâmbete

ascunse de ploi

în buzunarul stâng

de la piept.

Aripi

de păsări

bătând în zbor

secunda

Veșniciei.

Mihaela AVRAM

Flora Mărgărit STĂNESCU: Poeme la sfârșit de noiembrie

În sihăstrie

              

Încă mai merg cu pași șovăitori

Încerc să calc pe ale tale urme,

Precum vânatul căutat de vânători

Și-acesta, se ascunde în pădure.

 

Nepăsător sau veșnic dus pe gânduri

Indiferent la toate, chiar absent,

Nu te-ai gândit să-mi scrii câteva rânduri

Sau ți-a fost teamă c-am să spun prezent?

 

Ne temem c-avem părul de argint

Ne temem că iubirea-i o povară,

Că inima și trupu-i obosit

Și un eșec din nou o să ne doară.

 

În sihăstrie timpul ni-l petrecem

Și din tristețe împletim veșmânt.

Am vrea, dar n-avem vrere și ne temem

Că iară vom avea de suferit.

 

Ne stingem neștiuți și în tăcere

Speranțe, rugi la ceruri înălțând,

Nu știe nimeni cât am strâns durere

Și cum făcutu-ne-am din ea veșmânt.

 

E greu de dus același port cernit

Și crucea singur ce va trebui s-o porți,

Că nimeni nu te-ajută cu nimic

Chiar de-ai să bați la nesfârșite porți.

 

Nu te-ai gândit să-mi scrii câteva rânduri?

Sau ți-a fost teamă c-am să spun, prezent?

 

 

Pleacă-te codre-n pământ

 

Verde-i codrul meu umbros

Doamne! Câtu-i de frumos,

Că-i cu susur de izvoare

Și-i cu turme de mioare.

 

 

Codrule-mi fii frate bun

Până îți mai sunt stăpân,

Că prea vin mulți să ne mâie

Să plecăm în pribegie.

 

Pleacă-te codre-n pământ

Dar să nu te frângi nicicând,

Nici topoare să te-atingă

Și nici maici să nu mai plângă.

Continue reading „Flora Mărgărit STĂNESCU: Poeme la sfârșit de noiembrie”

Ileana VLĂDUȘEL: Lacrimi de toamnă (poeme)

Dacă treci pe lângă o fântână  

 

Dacă treci pe lângă o fântână,

Cu apă rece, ciutura bătrână

Și scobită în lemn, coboar-o blând,

Să beau apă, dorul să mi-l sting!

Țață Mărioară, pere au mai rămas?

Aș veni să iau, dacă mă lași!

Țață Lino, murele sunt coapte?

Tare dor mi-e să le gust pe toate!

 

Dacă treci pârleazul scorojit

De mâini de copil și dinții de timp,

Mai citește din troița veche

Rugăciunea Maicii care vede

Tot ce avem în suflete ascuns

Și amintește-i numele de prunc,

Spune-i un gând bun și pentru mine

Că mi-e dor și sunt plecată în lume!

 

Dacă treci pe lângă o fântănă

Cu ciutură veche și cu apă bună

Călătorule, nu te grăbi!

Treci pârleazul ca să îi mângâi

Marginea de vreme biciuită

Și bea apă proaspătă! Te uită

La icoana Maicii din troiță,

Vezi dacă e veselă sau tristă!

 

Roagă-te de Domnul să mângâie

Sufletele ce-au plecat să mâie

Turmele de vaci și de mioare

Pe pășunea raiului cea mare!

Roagă-te de sufletul lui Vicu

Și-a lui Dan și pentru-a lui bunicul,

Pentru Mărioara lui Costică,

Pentru Mita ce mi-a fost bunică!

 

Dacă treci pe lângă o fântână

Cu ciutura veche, apă bună,

Călătorule, la umbră în frunze,

Vei găsi doruri și vise ascunse.

Mângâind urma lăsată în timp

Pe ciutura veche, o să simți

Zimții scrijeliți de-o mână mică

Ce-a luat apă, setea să și-o stingă!

 

De vei căuta și mai adânc

Printre iarba ce-a crescut prea mult,

Vei găsi ascuns la rădăcină

Urmele lăsate de-o copilă

Și în urme, înțelenit, uscat,

Acest dor ce-n jarul lui m-a ars.

Când din ciutură apă vei bea

O să-mi simți bătând și inima!

 

Șoptind în stropii reci de apă vie

Tu, călătorule, vino și mâine!

Aici, în ciutura ascunsă între fagi

Stau dorurile oamneilor dragi,

Stau lacrimile mele, amintiri

Din timpuri ce-au trecut șI nu mai vin.

Bea călătorule, apă cu dor

Și-ascultă vocea timpului! Mă dor

 

Atâtea răni și totuși mult mai tare,

Mă doare o fântână în depărtare!

 

17.11.2020

 

 

Bucuria de a fi

 

Ramură cu rod de zile,

Fagure cu miere-în stup de vis, în mine

Stau înmugurite clipele icoane

Și mă ispitesc, mere ionatane.

 

Gustul tău pe buze, viață, încă-mi este,

Cu nesaț te mușc și te beau cu sete!

Tinerețe, tu, anotimp în floare,

Peste suflet, urme ți-ai lăsat, petale.

 

Ca o rugă scrisă în psaltirea veche,

Viață, îmi șoptești taine la ureche

Și mă-îndeamni ca tâlcul lor să-l deslușesc

și prin labirinturi să-nvăț să pășesc!

 

Ram cu frunze, clipele se scurg,

Inima vioară cântă în pieptul burg,

Toarce în clipe viața zâmbete de lână,

Să-mi croiască zile pline de lumină.

 

Viață, tu, ulcior plin cu apă vie

Potolește-mi setea, izvorând  în mine

Peste suflet, clipe  în frunze și în ram

Lasă-ți rodul dulce,  zile cât mai am!

 

Prinsă în carnea mea cu-n crâmpei de rază

Viață, ești toiagul în care mă reazem!

Roz boboc de floare cu frunze de argint

Viață, ești icoana la care mă închin!

Continue reading „Ileana VLĂDUȘEL: Lacrimi de toamnă (poeme)”