Ioan PRISACIUC: Poem

Acasă, nu mai e acasă,
Când doar pustiul te-nconjoară,
Când la fereastră nu mai este
Copilul de odinioară!
Când doar liniștea se zbate,
Prin pereți nevăruiți,
Când tabloul stă să cadă…
Cu ai tăi tineri părinți.
Acasă..nu mai e acasă!

Acasă este acolo unde,
Se-aud voci,se-aud copii,
Se-aude vocea-ncântătoare,
Iubitei tale soții…
Se simte viață și iubirea,
Te simți viu…te simți iubit..
Acasă este-acolo unde,
Sufletul ți-e fericit!

De mă-ntrebi unde-i acasă…
Îți pot spune că nici-unde,
Nu e loc să mă aștepte,
Nici pe cine să aștept,
E doar locu-n care seara,
Cine sunt? Stau și mă-ntreb!

——————————-

Ioan PRISACIUC

Elena NEAGU: Câteodată parcă-s Ană

Câteodată parcă-s Ană

MOTTO: „Și dacă am fi nemuritori ,tot am muri de dor.” Nichita

Câteodată parcă-s Ană
când se plânge dureros
că-i stă zidu’-nfipt în coaste
și’a-nceput să-i crească-n os
iar Manolului nu-i pasă ,
vise a mănăstire paște…
Alteori sunt Penelopa
ce-și țese pânza pe pleoape ,
mâinile-i ning flori de dor
când Ulise nu-i aproape…
Uneori , mă simt vioară
când pe muntele din noi
suflă crivăț și e frig ,
cântă-n mine a durere
și cu ea te chem și strig…
Altădată când mă vrei
și mi-o spui șoptind a dor ,
mi-nflorești pe răni iubirea ,
parc’ar fi vara cu tei
și’atunci uit c-am vrut să mor !

——————————–

Elena NEAGU

18 iunie 2019

Alexandra GĂLUȘCĂ: Dunărea revărsată

Dunărea revărsată

Dunărea în valurile înspumate,
Duce multe doruri zbuciumate,
Furtuna cerne nori negri de ploi,
Umflă apele ce vin în aval puhoi

Malurile le cuprinde in mod alert,
Amintirile le-neacă-n ape, incert,
Se revarsă Dunărea peste țărmuri,
În săruturi cu gust de mâluri

Vise neîmplinite, iubiri sfârşite,
Clipe scurse în zadar şi irosite,
Răni sângerânde, dorințe stinse,
Vor fi praf de stele pe ape-ntinse

Marea va înghiți apele tulburate,
In vârtejuri vor pieri urgiile toate,
Şi mâlurile fecunde vor descoperi
Iubiri noi, curate purtate-n nuferi

——————————–

Alexandra GĂLUȘCĂ

Brăila

17 iunie 2019

Foto: Alexandra Găluşcă

Ioana CONDURARU: Te port în suflet

Te port în suflet

Lasă-mă să uit o clipă
Că sunt muritor de rând,
Pentru a-ți cuprinde râsul,
În sufletul trist, flămând,
Iar când înserarea vine,
Lângă lac voi popsi,
Sorbind clipele divine,
Tot la tine m-oi gândi.
Ce magie aprinzi tainic
Într-un gând prea răvășit
Când trimiți atât de darnic,
Versul tandru, miruit
Și aceeași încântare
Simt privind tot infinitul,
Știind cât îți sunt datoare,
De se lasă asfințitul!
Tu Luceafăr arzi continuu
Printre aștrii trecători.
Eu cuprind întreg divinul
Ce mi-l dăruiești în zori,
Rezonând la clipa care,
Își revarsă nemurirea,
Printre gingășe petale,
Unde-ți regăsesc iubirea.

———————————-

Ioana CONDURARU

Iunie 2019

Pictură – Eugenio Cecconi

Anna-Nora ROTARU: Singurătate

SINGURĂTATE

Grea îmi ești Singurătate, din dulap haină de doliu,
Cu miros de naftalină, dar și găuri de la molii…
Te mai port încă pe umeri, îmi atârni ca un lințoliu,
N-am putere să te-azvârl, n-a rămas dram de orgoliu,
Să te-arunc în foc de Iad, unde dănțuiesc diavolii,
Ca să scap de vraja bolii…

E așa de trist în juru-mi, zbiară liniștea-n odaie…
Hărmălaie e pe-afară, dar în mine-i doar tăcere…
Mă apasă tot mai mult și simt trupul cum se-ndoaie,
Șobolanii-mi rod din suflet și din vise-mi las gunoaie,
N-am pe nimeni lângă mine, ajutor să pot a cere,
Să mai pot simți plăcere…

A trecut atâta vreme să-mi mai vină câte-o veste,
Să-nțeleg că cineva, poate-i pasă, se gândește…
Dar oricât m-aș ruga parcă, la puterile celeste,
Să-mi aducă doru-n prag, să scriu filă de poveste,
Tot mai mult Singurătatea stă la colț și mă pândește,
Și cu-amaru-i mă hrănește…

Nu știu cât timp o să am, cât a mai rămas în stamnă,
Dar din neguri vreau să văd, cum speranța înverzește…
Că în lutul meu uscat, pân-acum, ce mă condamnă,
La tăcere și uitare și la toamne tot mă-ndeamnă,
Primăvară să simt azi, flori de mai cum îmi sădește,
Și cum trupul meu rodește…

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

19 iunie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Să te iubesc?!

E mare bucuria asta
Să te iubesc, și e greșit?!
Să fie-n mintea noastră casta
Să risipim ce n-am iubit?

Că zile nu sunt de pripas
Nici vieți prea multe n-am găsit;
Doar numai una-i de popas…
E cea de suflet risipit!

E mare bucuria lumii
Din care noi trăim un vis? !
Tristețea-i doar la sânul mumii
În Raiul ăsta neînvins? !

Tăceri amare fără nume
În cerul numelui cu sori
În care scrise în postume
Trăiesc iubirile din zori…

Neîmpăcări fără cuvinte
Nespuse doruri în tăceri,
Sau flori ieșite pe morminte,
Mirosul lor din neplăceri !

Îmbie lumile cu vise
În veșnicii fără dureri,
Prea multe zile sunt promise….
Iar nopțile sunt doar tăceri!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

17 iunie 2019

Anatol COVALI: Mărturisire

Mărturisire

Trecutul este plin de curcubeie,
prezentul este-o primăvară-n pârg,
iar viitorul e Calea Lactee
pe care-o să colinde al meu sârg.

Căci am atât de spus ! Saci de cuvinte
aşteaptă să se zbenguie-n idei,
să le îmbrac în splendide veşminte
şi să le torn în suflete temei.

Sunt ferm convins că-aşa va fi să fie
şi nu mă tem că vremea trece-n zbor.
Stau ca soldatu-n front la datorie
şi-agit cântând al limbii tricolor.

E-aşa frumoasă limba românească
în care s-au născut şi-ai mei străbuni,
care mi-au dat c-o dragoste firească
un grai cu care poţi să faci minuni.

De-aceea cânt si scriu deopotrivă
c-o patimă cum rar s-a mai văzut
în fiecare zi câte-o misivă
pe care-o iscălesc cu un sărut.

————————————–

Anatol COVALI

București

16 iunie 2019

Aurel CONȚU: Nirvana

nu cred c-aș mai putea trăi altă viață

pe lângă aceasta

mi-ar fi foarte greu să trec puntea în viața ta

de exemplu

m-aș rătăci aproape sigur prin tine

aș încurca drumurile înzăpezite ale sufletului tău

m-aș pierde printre aisbergurile inimii

nici măcar n-aș încerca să-ți calc prin fața gândului

de teama stihiilor carnivore ale minții

a monștrilor adormiți

nu știi niciodată ce entități în stare vegetativă poți trezi

lupii hămesiți ai dragostei de pildă

meduzele otrăvitoare ale urii

bancurile terifiante de piranha

ucigașii speranței

în viața mea nu mai există asemenea pericole

iminente

încă mai pot trăi liniștit la umbra palmierilor nemuritori ai resemnării

resuscitându-mi amintirile încremenite în timp

mângâindu-mi creaturile inconștientului

afectate iremediabil de Alzheimer

nu mai am prea multe conexiuni cu propria-mi viață

ce-i drept

iar alte conexiuni din afară

cu alte vieți

par imposibile

devin pe zi ce trece din ce în ce mai senin și mai albastru…

——————————–

Aurel CONȚU

19 iunie 2019

Daniel Leonard MORARU: Nu mă-ntreba…

Nu mă-ntreba dacă mai simt iubire
Nu îmi mai cere zâmbet și suspin,
Doar lasă timp să treacă peste mine
Să se mai piardă inima-n destin.

Nu mă-ntreba ce flori mai pun în versuri
Lalele, toporași sau trandafiri,
Doar poartă-mă la tine-n universuri
În inimă să pot simți iubiri.

Să nu mă-ntrebi pe unde-mi umblă gândul,
Nici dacă azi, iubind, mai mor puțin,
Prefă-n lumină noaptea și amurgul,
Îndrăgostit, la viață să revin.

Și nu îmi cere dragoste-n cuvinte
Nu aș putea traduce tot ce simt,
Iubind iubirea dragostei tăcute
Cuvinte-aș folosi doar să te mint.

Doar stai, privește și ascultă gânduri
Ce inima-nțelege-n al său dor,
Și nu citi, nu scrie printre rânduri,
Nu-mi mai vorbi, așteaptă să te-ador…

——————————–

Daniel Leonard MORARU

17 iunie 2019

Irina-Cristina ŢENU: Ropot de trăiri

fug gândurile pe foi ce visează

la fierbinți mângâieri de condei

li se luptă pașii pe drumuri necunoscute

ideile intră în coliziune

ziua naște versuri albe

le așază pe-o frunză de suflet

vântul să le bată

să zboare

să se înalțe

s-atingă zări albastre

în delir sunt adierile iubirii

ce nu apune nici când noaptea vine

timpul părăsește clepsidra

în toate e un rost

secunda nu mai e cea fost

nici vara nu mai are glas,

nici steaua nu mai străluce

pe cerul stins de clipa

pierdută de cuvânt

e-o nebuloasă

mâna face cale întoarsă

cuvântul dansează pe foaie

gândul se predă simțirii

se naște o poezie

în ropot de trăiri.

———————————

Irina-Cristina ŢENU

19 iunie 2019