Corneliu NEAGU: Spre un alt tărâm

SPRE ALT TĂRÂM

 

Luminile cetății stau să piară

sub umbrele care se lasă-alene,

la orizont un cântec mă-nfioară,

e cântecul vrăjitelor sirene…!

Cu dorul meu ajunge, deodată,

pe cugetul cuprins de îndoială,

când chipul tău în zare se arată,

învăluit în aura-i astrală.

Străin ajung pe străzile pavate

cu amintiri rămase peste vreme

și mă întreb în vis: oare se poate

vreuna dintre ele să te cheme?

 

Și calea mi se-arată dintr-odată,

iar gândul o străbate fără voie,

mă rătăcesc pe marea zbuciumată

spre alt tărâm, precum bătrânul Noe.

Revăd în zare chipul tău de ceară,

iar dorul meu îl cântă în  poeme !…

În prag, te rog, aşteaplă-l să apară,

ca din adânc de haos să te cheme,

pe veci să fim perechea ideală,

nimic nemaiputând să ne despartă,

îmbrățișați pe-a timpului spirală

să împățim mereu aceeași soartă !…

————————————

Corneliu NEAGU

București

30 iunie 2019

Simon JACK: Poate slova mea…

Mă tot strigă din vâlcele de cardiopatie
falsă, visuri albe, visuri negre
mai cărunte sau mai chele pe la tâmple
trase-n somnuri de dușmani cu corn
de cerb,
se ascund prin bastioane (vezi tu doamne)
de mândrie
cei ce călimări își fierb,
nopți la rând prin plagiate reci ca beciul
din pământ,

simt un ochi ce-mi șade-n spate după
pleoapa unui gâde, adormit ce-i drept
dar toxic ca viesparul unui dâmb,
poate slova mea ucide ori de anonimi
repugnă tot ce-i infantil în gând,
nevăzutul mi-este câmpul unde știu
a treiera, miros rodul bun din sfere
ce nu știu a se găta,

unii văd doar ce se află în lumini
atrocizate, trase-n pergament de nea,
slovele le sunt plictisul ce se vinde la
tejghea laolaltă cu mândria neputinței
de-a visa,
cei ce scriu sub umbra lojei de-așa ziși
masoni cu nume, sunt striviți în
nepăsare, anonimizați în medii ce se vor
intelectuale,

poate slova mea e luată în pustiul
unui veac ce se vrea pandoră-ascunsă
si închisă neapărat,
poate slova mea deschide din nimicuri
oseminte ce mai pot umbla ca leac
și-ar distruge dogme false scrise cu talent
la vrac,
eu nu știu (si nu vreau) a spune în
orgasme din hârtii, polimeri cu gust de
versuri ce-amețesc academii,
sunt de fapt ce nu se vede printre slove
scrise-n zâmbet sub o mască de copil,
poate slova asta piere când te scarpini
lung în creștet, neînțeles si arogant,
dar rămâne-n spin de muget când durerii
spui pe nume si rămâi de-un kitch
legat adorând doar muze nude!…

 

Există o vreme-n care si păsările-s oameni
dar din acelea triste
ce nu mai pot zbura,

există asemenea si oameni
ce răstigniți cumva pe umbra unor ramuri,
fără anotimp, sunt păsări ce plutesc

și nu mai pot cădea…

————————–

Simon JACK

Israel

29 iunie 2019

 

Florin-Cezar CĂLIN: Demnitatea s-a născut la sat…

Demnitatea s-a născut la sat…

 

Nu suntem veșnici pe acest pământ,

Lăsăm în urmă simple amintiri.

(imagini ce le ducem în mormânt),

”- O copie a celor din priviri!”.

 

Amanetăm secundele pe rând,

(ca noi să mai trăim măcar o oră).

”- O viață adunată-ntr-un cuvânt!”,

Și-o moarte tumultoasă, carnivoră.

 

Ne-am tot creat adesea amintiri,

– În sufletul acelui ce-l iubim!.

Și am ”dotat” acele povestiri,

Cu simplitatea pe care-o trăim.

 

Privește viața-n față și-i zâmbește,

– Dar uită-te-napoi (ai ce-nvăța !).

(cu toate astea te mai milogește),

Ca ziua ce-o să vină să ți-o dea.

– Nu hotărâm pe cine să iubim!

(nici frumusețea nu poate aceasta).

Ne-am concentra mai bine să trăim,

Frumos și simplu. Să uităm năpasta.

… ce va veni-n curând asupra noastră,

(și-o vom primi cu sete de-aşteptat!).

– Cu toate că-i vorbim cu … dumneavoastră!

”= Ştim! … Demnitatea s-a născut la sat!”

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

28 iunie 2019

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme

Tu eşti femeie

Tu eşti femeie-n dosul ierbii
Placerea chinului s-o frângi,
Cu ochii tăi se adapă cerbii
În braţe gândul când îl strângi.

Tu esti femeie-n plâns de crini
Durerea apei, alb cuprinsă,
Un arc de ploi peste arini,
În curcubeu cu vocea stinsă.

Tu esti femeie–n glasul nopţii
Umbra risipei de veşminte,
Fosnirea mea la pragul porţii
Când tu mă chemi fară cuvinte.

 

E albă noaptea

E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri
Se plimbă morţii lumii
În robe violete,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri
Prin somnul dulce al-mumii
Mai trec gabriolete.
E atâta necuprindere în vârstă şi mă duc
Să pun sub nasul morţii
Fum greu de busuioc,
Mai vin batrânii lumii cu fluiere de nuc
Să-şi piardă datul sorţii
La jocuri de noroc.
E albă noaptea şi-mi pare că pe drumuri,
Ard stelele-n cenuşa stropită cu parfumuri.

 

Sunt un copac

Nu-mi mai pasc mânjii miezul copilăriei
La poalele dealului,
Cu urechea lipită de calea ferată
Şi plăcerea trenurilor care vor veni.
Plantele se îmbogăţeau de lumină,
Iar sufletul era uns cu ierburi.
Foamea era o emoţie care dădea în sete,
Apa se limpezea când bea regina florilor.

Nu mai sunt fetiţele care mă iubeau,
Nici privilegiul de a ignora
Ori de a nu şti
Ca ele urcă-n trupul femeii
Alungate mai devreme.
Sunt un copac pe care-l mângaie cerul
Cu o înţelegere
Aproape omenească,
La marginea vieţii.

 

Multe nu ştiu

Alung aşteptarea, sorb sărutul,
O împreunare frustă înfrânge fricile.
Mă ascund în el şi când ies la suprafaţă,
Uşor, leneş să nu fugă,
Îi beau savoarea ca vinul.

Şi mă pierd
cu totul – un meteor cazut
în universul tău lacom –
Doamne, multe nu ştiu!

 

Noaptea

Aceste obiecte pe masa de scris
şi portretul tău în ramă obeză
ca nişte figurine răzleţe
sculptate în ceară.
Cochilia de scoică
în care a scăpat un fir de nisip
din care s-a format o perlă
şi gândul la sărutul pe gâtul cu perle
când singurătatea mă leagă de scaun
Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: Poeme”

Lilia MANOLE: Să taci şi atunci când visezi…

Limba -organ meditativ
În fața umbrei morții…
Să ne îngrijim
De cuvântul ei tăcut,
Când limbii nu poți
Să-i porunceşti
Să se dezlege.
Să ne cunoaştem duşmanii,
Pe cei care vorbesc întru noi,
În toiul unei agonii,
invocând dinamica
Insulei pustii
A deznădejdii.
Din amorțirea ‘acelor,
În cadranul silinței,
Limba -drept sinonim,
Alcătuieşte o superioritate,
Iar omul-
Ceasornic defectat,
Îşi astupă fața cu o încremenire.
Dinaintea soarelui
Se dezleagă şi limba,
Iar viabilă este
Prezumția timpului-
Nisip e omul acesta,
Nisip,
Aruncat ín brațele
Simplei minți,
Urmărindu-şi, infailibile,
Înțelesurile
Simplei hotărâri,
A părăsi cuibul, amuțind
Ín travaliul lingvistic
Al sufletului viu,
dar nedumerit,
Să-şi vizeze ființa-
Ce limbă fireascã
(Uitase,
Că ) nu îi aparținea aici
Pe pământ,
Iar
Timpul amuțind, în faptele sale,
A dat viață veşnică acestei
Limbi…
Să taci
Şi atunci când
Visezi naufragiul ochilor
În apa pustiului
tulbure ,
peste imposibilitatea
mersului prin apă,
Să taci…

———————————–

Lilia MANOLE

Chișinău, Republica Moldova

28 iunie 2019

Anatol COVALI: Recunoştinţă

Recunoştinţă

 

Mult prea târziu, mult prea târziu am înţeles

că tu de fapt ai fost esenţa vieţii mele,

că fără tine rătăceam în plin eres

necunoscând cerul iubirii plin de stele.

Ai fost din plin ce mi-am dorit, ce am visat

să mi se dea de către viaţa mea ciudată,

care adesea pe coclauri m-a purtat

şi a mai pus pe împlinire câte-o pată.

Acum trăiesc şi împăcat şi fericit

uitând c-a fost, din când în când, câte-o durere.

Port în privire numai zâmbetu-ţi iubit

trăind intens miraculoasa-ţi mângâiere.

Şi înţeleg că n-ai venit deloc târziu,

c-ai apărut la timp în chip de armonie,

că tot ce-am fost şi ce pe lume-am să mai fiu

se datorează mie însumi, dar şi ţie !

————————————–

Anatol COVALI

București

27 iunie 2019

Aurel CONȚU: Grupaj liric

Arca lui Noe

 

prea multe întrebări fără răspunsuri

însoțesc viața

nimeni nu are explicații perfect plauzibile

degeaba câte unul dintre noi mai trage după dânsul

hoitul în putrefacție al logicii

răspunsul la întrebarea nedezlegată a Facerii

întârzie

Biblia se pronunță în sensul întâietății găinii

în cruciada maieuticii împotriva oului

lăsând la o parte preeminența civilizației sumero-babiloniene

asupra celei creștine

nu-ți face semnul crucii

Maria mea dragă

care porți cu smerenie numele Fecioarei

născătoare de Dumnezei

in vitro

la două milenii de la nașterea hollywoodiană

a lui Cristos

suntem încă în faza de experiment pe șoareci

cu dubiul că nu vom știi niciodată în timpul vieților noastre

dedesubturile acestei afaceri

Uimire

 

dimineața asta e ca o lacrimă pe obrazul zilei

aproape că-mi dau și mie lacrimile

lumina ei mi se furișează în suflet

ca o femeie sfioasă

care dă cearșaful deoparte

și-mi pune capul pe inimă

în timp ce eu privesc uluit pe fereastră

cum apar

încet-încet din noapte

lucrurile cunoscute

copacii

păsările viu colorate

femeile somnoroase care-și plimbă câinii blegi printre blocuri

insectele cu instincte morbide

din conhortele înspăimântătoare ale morțiii

bufnițele alergice la culoarea albatră a cerului

furnicile care nu dorm niciodată

coțofenele îndrăgostite de propria imaginea din oglindă

fulgul de nea în cădere liberă

căruia îi trebuie aproape o oră să atingă Pământul

liliecii rătăciți în zori cu picioare atât de subțiri

încât mai au nevoie și de aripi

conform Genezei găina a apărut înaintea oului

Continue reading „Aurel CONȚU: Grupaj liric”

Mihaela BANU: Poeme

Din flori de nufăr

– Sonet –

 

Din flori de nufăr împletit-a punte
Natura, peste luciul nesfârșit,
Lumina-n cupa lor s-a cuibărit,
Zădărnicia timpului să-nfrunte.

Suav miros, în rătăciri nomade,
Spărgând hotarul șubredei blazări,
Desferecat, se scurse din visări,
Scăpând din încâlcitele năvoade.

De prin străfund de lacuri, ca-n oglindă,
Gemene flori și-ntoarnă al lor chip,
Tânjind spre cerul ancorat în grindă,

După străvechiul lumii arhetip
Și-n cercuri infinite se perindă,
În sacru ritual, stereotip.

 

Primăvara

 

Cu veșmântu-i verde crud
Smuls din rădăcini de lut,
Primăvara-n dans zălud
Pe la noi s-a abătut,-
O aud.
Continue reading „Mihaela BANU: Poeme”

Simon JACK: Futurism

Gândind c-ar trece vara mă reîntorc
în sarea de sub mierea ce ține
stupul câmp visând solstițiului
luminii, coronița de împlinire
pe rodul copt de grâu,
auzindu-ți pașii mestecând melancolii
virgine de pământ,
întorc din brazdă visul tău cu mine
adunând semiramide alcaline
plutind cuvânt între urgii solare și
monolog de renunțare înflorind
povestioare ce-oblăduiesc
sfârșituri,
acum în mine-i mâinele întins
tavernă de culoare în provocări legate
la mijloc cu îndoiala hățului învins
pe griul din zăbală,
aș face roșul alb în negrul unui miez
gustat la repezeală, știind
voi pregeta în altă viitoare vară
să înnoptez un dram de toamnă-n iarnă
cu primăveri pe umeri,
viitoare aripi renegând înmuguritul
sau căderea unei frunze respirând
alinierea mea ascunsă în netrecerea
unor deja vu-uri boreale.

————————–

Simon JACK

Israel

Iunie 2019

Anatol COVALI: Bucurie

BUCURIE
 
Bucuria de-a fi e nespusă.
E un dar care naşte extaz,
când din clipa de-apururi apusă
n-am în cea care vine răgaz.
Modelez, caut forme şi màtur
urc pe culmi de speranţe să cânt
şi nici când obosesc nu mă satur
de al vieţii fantastic frământ.
Sper că am încă timp pentru zboruri
ce mă cheamă-n dorinţi în tumult,
unde ruguri de gânduri ard doruri
în a căror miresme exult.
Şi mă-mbăt cu victorii-n înfrângeri
cântând plin de elan ca solist
lângă coruri superbe de îngeri
bucuria că-nvăţ să rezist.

————————————–

Anatol COVALI

București

26 iunie 2019