NE TOT RĂRIM
,,Să-i fie la cel suflet și la mort”,
Am zis în gând când datu-i-au pomana,
Și am simțit că și-a plătit cel ort
C-un ,,Iartă-l Doamne”, ca să treacă vama.
C-a fost și el un suflet de creștin,
Mai rău, mai bun, în plânset și în glume,
Trăit-a bucurii, necaz și chin
Și își avut-aicea, locu-n lume.
Ca toți țăranii și-a iubit ogorul
Și boii lui cei buni de tras în jug,
Nevasta și copii i-au fost dorul
Cât a umblat pe drumul vieții lung.
N-avut-a timp să-nvețe ceva carte
C-a ciobănit mioarele pe dealuri,
De frig, de foame, ploi, avut-a parte
Umblând în urma turmei, pe coclauri.
Când vint-a vremea și-a găsit nevastă
Și casă și-a făcut lângă a lui,
Cu fânul cel cosit , mai sus, pe Coastă,
Trecut-au iarna boii dumnealui.
Copii făcut-a stol, crescînd în soare
Și i-a-nvățat pe toți buna cuvință,
Au tot crescut pân-or știut să zboare
În drag de neam, de țară și-n credință.
A văduvit apoi o vreme lungă,
Mai mult bolind decât în sănătate,
Necaz avut-a încă să-i ajungă,
Așa că săturatu-s-a de toate.
La dezrobit Măritul într-o seară,
De lumea asta și de toți ai săi,
A fost cum el a vrut, în plină vară,
Pornind de-acum pe însfințite căi.
Cum și-a dorit l-au dus cu boii lui
În car împodobit până la groapă,
În urmă fost-a neamul dumnealui
Și popa, care-a zis un ,,Doamne-l iartă”.
Acol’ l-au dat hodini pe vecie,
Sub cruce în umbrosul țintirim,
În vale și-a-nceput sfânta pruncie
Și-n dealul cu melini, îl veșnicim.
GÂNDIND LA MOȘU
Pe moșu l-am știut îmbrumărit
Sub timpul cela fără de sfârșit,
La-mele întrebări având răspuns
Din gândul său din minte, bine spus.
Când l-ntrebam, își cântărea cuvântul
Și înțelept venea mereu răspunsul,
Iar cele sfaturi ce atunci mi-a dat
Și-acuma-s bune toate de urmat.
Mă-ntreb de unde le știa pe toate?
El, un țăran, ce ziua până-n noapte
A slugărit pământul ăsta-n viață
Tot înșirându-și zilele pe ață.
Ca el erau mai toți ai vremii moși,
Știau ce învățat-au din strămoși,
Rămasă moștenire, rând la rând,
În suflete și-n țandără de gând.
Trăit-a demn în legile bătrâne
Ce rânduit-au toate câte-s bune,
Iar din cuvântul sfânt și din credință
Și-a tot luat mereu, bunacuvință. de trebuință.
Trait-a viața simplu, dar curat,
Smerit, spășit, departe de păcat,
În cer îmi e de îl cătați acum
Tot un plugar, ce-și vede de-al său drum
*
Când fi-va ziua ceea ce-o să vie
Și am să plec pe drum de veșnicie,
De voi ajunge-n raiul cel cresc
Pe moșu-acolo sigur îl găsesc.
Și-acolo, cum îl știu, mi-o da povață,
Să-mi țin în cinste veșnicita viață,
Ca cerul să rămână veșnic bun
De la Adamul meu cela străbun,
Iar după mine, timpuri nesfârșite
Să-și facă vremi de slavă împlinite.
ÎNȘELĂTORIE
Un gândac îmi urc-o scară, ce uitată-i în cireș
Și, ajunge până-n seară, chiar cu bolta măgieș,
De pe vârf, în legănare, vede cerul ca de smoală
Și se-ntreabă: câți luceferi poate strânge-n a lui poală?
Numai mâna să și-o-ntindă adâncind-o-n ceea noapte
Că va prinde-n a lui palmă lucitoare stele coapte,
Și la gât și le va pune, înșirându-le pe ață,
Fie-i salbă de luceferi, cum n-avut-a-n a lui viață.
Și se-ntinde el cât poate, o steluță doar s-apuce
Că mai sus decât i-acuma nici un pas nu poa’ să urce,
Dar de gol îmi dă lăbuța, iar steluța sclipitoare
Parcă-i la un pas de dânsul, dar un pas, puțin mai mare.
