Nicoleta GORDON: La distanță de-un gând…

LA DISTANȚĂ DE-UN GÂND…

 

Te presimt decojind înserări în apus,
Într-un pumn cu tăceri de cuvinte răpus;
O secundă-ți răpesc, dimineții s-o vând
La distanță de-un gând…

Într-o deltă cu aripi mi se zbat pescăruși
Vălurind către țărm mi se lasă seduși
De o scoică fugară, peste irisu-ți blând
La distanță de-un gând…

Te respir în plămâni sufocați de cărbuni,
Și strivesc neputința în altoi de rațiuni;
Separați de grilaje, mi te caut flămând
La distanță de-un gând…

De-aș putea să-ți sărut talpa plină de lut,
Și iubirii materne să-i dau sens absolut,
Aș răpune lumina pe căpruiul plăpând
La distanță de-un gând…

Șchiopătat ți-este pasul în cvartet de trifoi,
Înmulțit cu speranțe și-mpărțit la nevoi…
Dar ne-om fi ce ne-am fost, de atunci până când
O distanță va fi…umbră ștearsă de-un gând

——————————–

Nicoleta GORDON (Many)

Ioana CONDURARU: Poeme

Doar un vis

 

Noaptea, liniștea coboară
Dintr-o carte de poveste,
Iar o rază solitară,
La geam darnică privește.
Stau pe coama blândei luni,
Dorind să ajung iubirea
Cu câușul caldei măini,
Căutând nemărginirea.
Strig la tine cu un sunet
De vioară și de dor,
În surdină se aude,
Firav cântec de cocor.
Doar un vis mai vreau iubite
Să-l străbatem amândoi,
Printre zeci de stalactite
Și o cale de ninsori.
Stai tăcut în rază lunii
Zâmbind visului de jad,
Iar pe cale trandafirii,
Dragostea au scuturat.
Doar un vis în astă noapte
Să-l mai țesem împreună
Din petale aromate,
Punând iubirii cunună.

 

 

Visând la tine

 

De mult noaptea își puse șalul înstelat
Și peste zări căzuse cu străluciri de jad,
Iar luna, Prima Donă, se leagănă privind,
Cum eu străpung mirată, al verii anotimp.

Și totul e-o minune aici în versul meu,
În timp ce rima curge ca apa de pârău,
Căci știu… mă privești din spații infinite,
Trimițăndu-mi iubirea curată și cuminte.

Un foc arde mocnit și simt mii de văpăi,
Când mă gândesc sfios, la suavi ochii tăi
Ce-au dăruit în suflet, o mare de iubiri,
Din clipele dorite a primei întâlniri.

Tu lași încet să cadă căușul mâinii stângi
Și cu splendoarea lumii tainic mă resfrângi,
Simțind același dor care ne-a fost trăire,
Atunci când trandafirii înfloreau pentru mine.

Dar visul se destramă cu zorii de cristal
Alungând frumosul spre spațiul sideral,
Lăsând o picătură de suflet să se piardă,
Prin iarba de pe vale unde, ți-am fost dragă.

 

 

Bunica din gânduri

 

De mult trecu copilăria
Și alte visuri am depănat,
Dar n-am putut uita câmpia
Și-un chip suav de altă dat’.

Surâdea prin lacrimi sfinte
Povățuidu-mă frumos,
Vorbind-mi cu luare aminte,
Despre iubirea în Hristos.

Și câte tainic nu-mi spunea,
Când la lumina trist-a lămpii,
Gânditoare tot torcea
Un fir de dor în fața sorții!

Nu ostenea chiar dacă ziua,
O clipă nu stătea de fel,
Punând la punct gospodăria
Iar munca îi era model.

Săracă-n rochie de stambă,
Nicand n-o vedeam plângând,
Doar observam ades’ în barbă,
O lacrimă încet căzând.

Mângâind-o duios pe spate:
,,- Bunică, stai un pic te rog!
Uite un mușchi cum ți se zbate,
Iar piciorul, parcă-i olog!”

,,- Frumosa mea, grăia Bunica,
Grijă nu-ți face, sunt vânjoasă,
Mă știi și uite stau acușica,
Când vremea este ploioasă”.

Și-așa Bunica din gânduri,
Revine adesea pe înserat,
Dintr-un album cu zeci de rânduri,
Ce cu iubire l-am păstrat.

Oameni frumoși, opriți clipa
Pentru a privi înspre trecut,
S-o mai vedeți iar pe Bunica,
Cu chipul blând dar sărăcit,

Căci și-a pus viața la bătaie,
Crescând copii, apoi nepoți
Și s-a sfârșit într-o odaie,
Lăsată fiind parcă de toți.

Păstrați-i vie amintirea,
N-o rătăciți printre uitări
Că nu se știe cum e viața,
Și cum se trece uneori.

Continue reading „Ioana CONDURARU: Poeme”

Anna-Nora ROTARU: Reflecții poetice

REFLECȚII LA VREME DE SEARĂ…

 

Departe mă duce gândul, că nu știu unde mai sunt…
E zi, e noapte ? Mă plec pe tâmpla albă și mă încrunt…
Mă-ntreb: cine nu mă lasă să cuprind tot largul zării ?
Cum de neclintită stau și nu mă prind de coama mării ?

Vreau ochii să mă poarte, de la sfântul răsărit l-apus,
Din trandafiriii zori, spre cerneala nopților condus…
Ca lumea-ntreagă s-o cunosc, pe-ntuneric, pe lumină,
Când soarele raze răsfiră sau, când luna fi-va plină !

Adunai multă putere, să pot da lumii de capăt,
Să dezleg prin ce mistere, nemurirea s-o recapăt,
Gândul mintea-mi sfredelește, m-arde foc mistuitor,
Din celule-mi dă năvală, pe redute învingător,

Cu-amintirile-ncrustate din strămoși, noi clironomi
Și din gene-adânc crestate-n faimoșii cromozomi,
Cu memorii suprapuse, chiar din prim locuitor
Și prin generații-aduse, în timpul meu de muritor…

Vreau cu gândul să mă-ntorc la grădina cea cu meri,
S-apuc unu-n pumn să storc, cum gândesc atâtea seri
Și-ntrebând pe-al nostru Tată, întru tot Mântuitor,
De iertând… mă poate face din pribeag nemuritor ?

 

 

PLICTISEALĂ…

 

Ziua se topește în roșul amurg…
Cu-ncetul se stinge, se-nserează…
Stelele clipesc și-alene se scurg,
Blânda lumină a lor ne veghează…

În ceașcă, ceaiu-i fierbinte pe masă…
Alene îl sorb să nu se răcească…
Pe-aburi nostalgic mintea se lasă,
Hoinar lăsând gândul să rătăcească…

În jocu-i, flacăra-n lampă pâlpâie…
Împrăștie umbre, difuz, pe pereți…
Evantaiul îmi face să-mi fâlfâie,
Câțiva ciulufi de pe frunte, răzleți…

Mă gândesc la a mea existență
Și gândurile-mi fug cu iuțeală…
Am să-mi mai dau poate-o pasiență,
Să văd cât timp mai am de tocmeală…

Undeva, trist, un greier mai cântă,
Cu lira-i dezacordată, l-adăpost…
La radio, o voce pompoasă cuvântă,
Câteva versuri, fără noimă și rost…

Ce searbădă seară pentru gânduri…
Nu pot să scriu nici măcar un catren…
Inepții doar, pe-ncâlcitele rânduri,
Repetat motiv de monoton refren…

 

 

MARE, PE COAMA VALURILOR TALE…

 

La ora când se frânge amurgul, înspre seară,
Când, sângeriu, soarele-i pe boltă răstignit,
La ora, când ziua se-nchină nopţii iară,
Până ce întunericul s-o prindă-n gheară,
Mă-ndrumă paşii spre tine, mare… am venit…

E ora asta, plină de mister ce mă pătrunde,
Când simt nevoia, dureros, să mă scufund…
Să mă alinte valul tău şi printre unde,
Copilăroasă, printr-ele să mă pot ascunde,
Mare… în pântecul tău, adânc să mă afund…

La ţărm, îmi las uşor suspinul sugrumat,
Briza dulce, prin păr să mă dezmierde…
Gustul sărat îl simt, aerul înmiresmat,
Valul, spre ecoul ce departe m-a chemat,
Mă duce şi-n vârtejul dorului mă pierde…

Pe strunele zefirului, cu mâna tremurândă,
Punte peste lumi fac, de arpegii în cascadă…
Să n-apuce noaptea, cea rece şi flămândă,
În mreje să mă prindă, precum stă la pândă,
Ochii să mi-i fure, ca zarea să nu-mi vadă…

În pripă ies la mal, vrând să-mi fac zăgaz,
Să-mi stăvilesc extazul, să nu-mi plece…
Nu vreau să-l fure, în jocul mării vreun talaz,
Să mă mai bucur încă, cer un pic răgaz,
Pe coama valului, l-alte lumi să mai pot trece…

Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Reflecții poetice”

Anatol COVALI: Lirice

Dragostea
 
Dacă dragoste nu-i, nimic nu e
a spus Pavel – apostolul sfânt –
când a vrut omenirii să-i spuie
măreţia acestui cuvânt.
Nici speranţă şi chiar nici credinţă
nu pot fi-n veci de veci mai presus
decât dragostea care-n fiinţă
îi deschide porţi largi lui Iisus.
Doar iubirea te poartă pe creste
şi îţi spală privirea-n azur
când simţi că numai dragostea este
al Creaţiei miez sfânt şi pur.
Adevăr, dăruire, răbdare,
umilinţă, iertare mereu
sunt în dragoste zâmbetu-n care
bate inima lui Dumnezeu.
23 iulie 2019

 

 

Ce dacă

 

Ce dacă viaţa mai e o ţâră
şi din răscruce nu-ncep poteci.
Atâta vreme cât laşi o dâră
nu îţi mai pasă că ai să pleci.

Ce dacă anii ce-au părut clipe
poartă în traiste rod prea puţin.
Cât încă-n gânduri fâlfâie-arìpe
zboruri înalte ai în preaplin.

Ce dacă paşii-ţi calcă pe-alături
şi în privire neguri se-aştern,
când al tău zâmbet topeşte-omături
ca primăvară să simţi sub stern.

Ce dacă-n lume printre cei singuri
de la o vreme colinzi stingher.
Cât nu ţi-e teamă să lupţi în ringuri
poţi din speanţe să îţi faci cer.

22 iulie 2019

 

 

Cum ?

 

Cum să ningă norii când privirea mea
îi alintă plină de-ncântare,
când vede cum fulgii jucăuşi de nea
n-au curajul să mă împresoare?

Cum să vină gerul clănţănind din dinţi,
plin de îndârjire şi de ură,
când ştie că-n minte am gânduri fierbinţi,
iar în suflet primăvară pură?

Cum să-mi biciuiască crivăţul hain
trupul bântuit de neguri stranii,
când pline de visuri către mine vin
clipe noi care-mi preschimbă anii?

Cum să-mi fie teamă că printre nămeţi
aş putea să rătăcesc o vreme,
când simt că în mine tandre dimineţi
nu-ncetează-n ele să mă cheme?

21 iulie 2019

 

 

Un alt sens

 

Colind în mine, prin acea lumină
din universul meu interior
în care nu găsesc nicio ruină
şi nu zăresc pe boltă-i niciun nor.

E-o pace lină, plină de speranţe
ce-mi linişteşte fiecare gând
având în el mirifice nuanţe
când spre-mplinire-aleargă surâzând.

Simt că-am primit o binecuvântare
ce-mi dă puteri cum nu am mai avut,
că pot să zbor în orice fel de zare
şi-nving chiar fără sabie şi scut.

Ceva s-a întâmplat de-un timp cu mine
şi-mi pare că trăiesc un alt destin,
care de împliniri întruna plin e,
având un cer imaculat, senin.

Şi nu mă mir. Surâd şi zburd întruna,
iar clipele mi le trăiesc intens,
în adiere preschimbând furtuna
şi dându-i vieţii mele un alt sens.

20 iulie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Lirice”

Gabriela RAUCĂ: Fantezii lirice

Iertarea fanteziei

 

Eu mă gândesc noapte și zi, mereu, la tine,
Iar chipul tău, la mine-n vis, îmi tot apare,
Este sublim să fii al meu, să fii cu mine
Și te iubesc, atât de mult, încât mă doare.

Vei exista, în viața mea, întotdeauna
Și vom rămâne amândoi, orice ai face,
Să fii al meu ori să te pierd, nu mi-e totuna,
Că-mi aparții atât de mult, încât îmi place.

Parfumul tău, oriunde-ai fi, vreau să persiste,
Și să îl simt, când mă trezesc tot lângă tine,
Între noi doi, niciun secret să nu existe,
Că te visez atât de mult, și uit de mine.

Aș da orice, de s-ar putea, să-ntoarcem timpul,
Să fiu din nou și să mă vezi, cea mai frumoasă,
Nmaiștiind vârsta ce-avem și anotimpul,
Dar îmi ești drag, atât de mult, că nu îmi pasă.

S-avem în noi crâmpeie de copilărie,
Iar tinerețea s-o trăim, cât se mai poate,
Simțind fiorii vii de dulce nebunie,
Că te iubesc atât de mult și uit de toate.

 

 

Îți place …

 

E viața ta scăldată în mister
Și în chemare pentru libertate,
Vrând să le faci pe toate cum se cer
Simți o dorință ca să faci de toate.

Să te trezești, când alții s-au culcat
Și să te culci, chiar dacă-i ziuă-afară,
Să plângi de bucurie, ne-ncetat,
Ori să zâmbești, când grija te-mpresoară.

Copilăria să o simți oricând,
Cum te transformă în erou de basme,
Să iei în joacă fiecare gând,
Făcând realitate din fantasme.

Când tinerețea vrei s-o retrăiești,
Din iarnă să poți face iarăși vară,
Să ai puterea să te-ndrăgostești,
Simțind fiorii, ca și prima oară.

Uitând de vârstă să fii fericit,
Iar peste timp să construiești arcade,
Să iubești viața și să fii iubit,
Nemaifăcând doar ceea ce se cade.

E fantezie, strânsă în mister,
Urmând chemarea înspre libertate,
Deși le faci pe toate cum se cer,
Să ai puterea ca să faci de toate.

—————————

Gabriela RAUCĂ

Iulie 2019

Continue reading „Gabriela RAUCĂ: Fantezii lirice”

Simon JACK: Elocința versului

Alăptatul zilelor de vară între vis
și zori cunună peste somnuri
despletite,
sânul rece dimineața al pământului
ne-ntors, brazde mirosind a viață
și a tălpi de grâu în roade ce se scutură
în jos,
tremură prin sate roua ierbii verzi și
stau cosașii într-o rână prin livezi,
dulce un zefir a noapte încă dăinuie
la moară, fete scot fântâni din șoapte
tălmăcind de apă setea unui inorog
prin iezi,
la troița netăcerii murmură un dor
ascuns, proaspătă o lumânare stă
aprinsă de când lumea de lumină
și de dus, foșnesc codrii-n luminișuri
mierle scot din triluri harpe ce se
reazemă de cer, stau ciobanii în toiage
și baltagul plânge-n lemn,
parcă și pe dealuri strigă buciume de
viață pline, e un rost în toate celea
de nerost doar umbra pică de pe toace
nebătute stau clopotnițe chilii peste
zări arhimandrite,
și poetul nevăzut e un pic în toate astea
el tot scrie si se-ndoaie,
ramură în pomi cu floare, lacrimă de
elocință peste versuri abanos,
moare după alăptat eternul unei călimări
din suflet și se naște pe hârtie
tot în zile, tot în nopți, alți poeți altă robie
intr-o mare de frumos !

19 iulie 2019

 

Stare

 

Morbidă picătura aceea rămasă din
ultima ploaie a acelei veri
cu îngeri închipuiți se face pasăre neagră
in prima duminică a oșteanului
pribeag,
plutește fricoasă în aerul înțelepciunii al
unui cord de respirare în vidul
gardului cu sârmă ghimpată ce delimitează
nebunia de agonie,

sunt mai multe păsări
mult mai multe,
ca și cum Hitchcook s-ar fi trezit deodată
la ora de educație fizică a fluturilor mei
din noul insectar cu peturi de agheasmă
expirată,
fiecare din ele sunt tot atâtea aripi pe
tot atâtea ceruri pe fundul unui pahar
cu limonadă,
oșteanului îi cresc pene la bocanci
il dor gleznele și-o frică de zbor
măsoară arma de la spate.

E iarnă,
numai sunt duminici
decât sâmbătă seara, în cazărmi goale
pe pereți doar pene lipite în urina urât
mirositoare și urme negre de bocanci,
deasupra mansardelor se-aud
fâlfâit de aripi,
sunt berze ce se-ntorc la cuiburile lor
de astă vară…

20 iulie 2019

 

Mi s-a arătat Dumnezeu…

 

Mi s-a arătat Dumnezeu
în dimineața asta cu straie de mireasă,
era într-o stare lichidă
pe genunchiul unui înger
prometeu,
uda geana purpurie a zorilor calzi
desfăcea la nimburi de lumină
și prefăcea din ploi altare de bucurie
pentru noi, pentru cei plecați
să lumineze sub pământ drumurile
ucenicilor ce se vor plămadi
din piatra neînceputului,

mi s-a arătat Dumnezeu,
l-am prins de tălpi și palmele
mi s-au udat de roua ierbii ce crește
sus pe casă !

20 iulie 2019

Continue reading „Simon JACK: Elocința versului”

Cristinel CRISTEA: Femeia mea din reverie (poeme)

Minune

 

Sunt vinovat că îndrăznesc

Să te iubesc la nebunie,

Dar știu că vrei să te iubesc

Și-ți place tot ce îmi faci mie.

 

Știu că dorești să te visez

Și fiindcă-i cald de tot,afară,

Vrei să visez pe trupul tău

Doar gura mea ce te-nfioară.

 

Și câte nu mai visezi tu?

Dar dacă scriu mă cenzurează

Un prim ministru literat…

Sau poate îngerii de pază?

 

Căci ești un înger coborât

Să îmi arate Raiul mie,

Nu mă mai satur de iubit,

Femeia mea din reverie!

 

Dacă-aș putea te-aș înghiți,

Dintr-un sărut cât viața toată,

Ca să rămâi numai a mea,

Cu gura ta de ciocolată.

 

Cu buze dulci și ochi nebuni,

Care vorbesc, trecând prin mine,

Ce tare vrei să te iubesc!

Ce bine-mi e visând din tine

 

 

O altă încercare

 

La noi, la colț, la prăvălie,

Se stă la coadă la noroc,

O să mă bag și eu în față,

Să iau și să o iau din loc.

 

Să-l bag în sacul din spinare

Și să te chem și tu să vii,

Să hoinărim, frumoși, sub soare

Și să ne spunem poezii.

 

Crezând că, plin îmi este sacul

N-am înțeles de ce-am pierdut

Continue reading „Cristinel CRISTEA: Femeia mea din reverie (poeme)”

Irina Lucia MIHALCA: Mergi înainte, doar înainte…/ Mach weiter, immer weiter…

Mergi înainte, doar înainte…

 

Un nou limbaj ar trebui sa vorbim
pentru a ne reaminti de noi.
Înfruntăm acelaşi destin.
O fisură în armura noastră.
Lumina din spatele lucrurilor, câţiva stropi de ploaie
– atât cât să ne amintească
de fragilitatea noastră, creată prin vremuri,
paloarea viselor trăite în viitor,
aproape de noi înşine,
destrămate de ceaţa cuvintelor.

 

Ori de câte ori ne spuneam ”te iubesc”,
distanţa între noi se micşora,
la sfârşitul fiecărei întâlniri cu tine,
o floare înflorea inima mea.

 

Capcane de gânduri în mişcare,
cuvinte ţâşnite din noi, prelinse în lacrimi,
lacrimi devenite cuvinte şoptite,
strigate sau scrise.

 

Atingeri, zâmbete, lacrimi, dincolo de distanţe,
lacrimi de tristeţe ce vor avea un sfârşit,
lacrimi de bucurie
ce vor reda strălucirea altor cuvinte.
Întunericul se ridică de pe umerii tăi.
Pe pereţii albi ai visului priveşti tremurul
unor umbre de aripi,
ca o pledoarie pentru invizibil,
ca o reverenţă pentru respiraţia cosmică.

 

Când crezi că toate au dispărut,
mergi înainte, doar înainte.
priveşte focul de pe muntele escaladat,
gândeşte-te la lumina din noi,
oricâte furtuni îngheţate vor fi,
asta-l va ţine mereu aprins.

 

Avem aceleaşi întrebări, doruri, dureri, disperări,
aceeaşi bunătate, speranţă, iubire, lumină.
Disperarea nu se vindecă.
Mergi înainte, doar înainte.
Când ai avut nevoie, ai primit,
când ai bătut, ţi s-a deschis,
când ai căutat, ai găsit,
cand ai pierdut ceva, altceva ai primit,
când ai crezut în visele tale, s-au împlinit.
Flăcările se mişcă. Vântul se înteţeşte.
Timpul se opreşte, nu-l mai măsori.
Oamenii nu pleacă,
îi regăseşti,
în vieţile trecute sau cele viitoare.
Născuţi din acelaşi izvor, primim aceeaşi apă.

 

“Te iubesc” i-ai spus şi îi vei vei mai spune.
“Te iubesc” ţi-a spus şi îţi va mai spune.
“Te iubesc, te iubesc, te iubesc!”

 

 

 

Mach weiter, immer weiter…

                                                 (Traducere Michael Tudor)

 

 

Eine neue Sprache sollten wir reden
um an uns zu erinnern.
Wir sind von selben Schicksal konfrontiert,
Ein Riss in unsere Rüstung.
Das Licht hinten den Dingen, sind nur ein paar Regentropfen
-nur so viel um zu Erinnerung
an unsere Zerbrechlichkeit, geschaffen in Zeit,
Blässe der Träume die in Zukunft lebten,
nahe an uns,
zerbrochen durch den Nebel der Worte.

 

Jedes Mal , wenn wir sagen „ ich liebe dich“,
schrumpfte der Abstand zwischen uns,
am Ende jedes Treffens mit dir,
erblickte eine Blume mein Herz.

 

Fallen von Gedanken in Bewegung,
Wörter die aus uns ausbrechen, glitzern der Tränen,
Tränen die in flüsternde Worte gewandelt
geschrieben oder geschrien.

 

Berührungen, Lächeln, Tränen, jenseits von Entfernungen,
Tränen der Traurigkeit die eine Ende haben werden,
Tränen der Freude
die den Glanz anderer Wörter hervorrufen werden,
Die Dunkelheit steigt aus deinen Schulter,
An den weißen Wänden des Traumes siehst das Zittern
von Schatten einer Geflügeln,
wie eine Plädoyer für Unsichtbarkeit,
wie eine Verbeugung für das kosmische Atmen.
Wenn denkst das alles vorbei ist
mach weiter, immer weiter,
blicke das Feuer aus den eskalierten Berg,
denke an das Licht in uns,
egal wie viele gefrorene Stürme es sein werden,
die werden Ihm immer brennend halten .

 

Wir haben die gleiche Fragen, die gleicheSensucht, Schmerzen, Verzweifeln,
die gleiche Güte, gleiche Hoffnung, Liebe, Licht.
Verzweiflung heilt nicht.
Mach einfach weiter,immer Weiter.
Wann du es brauchtest hast du es bekommen
bei dein Klopfen wurde dir geöffnet,
hast gefunden das was du gesucht hast,
wen du etwas verloren hast, bekamst du was anderes,
hast in deinen Träume geglaubt, wurden sie erfüllt
Die Flammen bewegen sich. Der Wind wird heftiger.
Die Zeit blieb stehen, Sie zu messen kannst du nicht.
Die Menschen verschwinden nicht,
Du findest Sie,
in vergangenen oder zukünftige Zeiten.
Geboren aus der gleichen Quellen,bekommen wir das gleiche Wasser

 

„ Ich liebe dich“, hast Ihm gesagt und wirst Ihm immer sagen!
„ Ich liebe dich“,wurde dir gesagt und wird es weiter gesagt,
„ Ich liebe dich, ich liebe dich, ich liebe dich!“

 

————————————

Irina Lucia MIHALCA

București

Traducere: Michael Tudor

 

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Mergi înainte, doar înainte…/ Mach weiter, immer weiter…”

Adelina FLEVA: şarpele din floare (poeme)

şi nu mai am destui arginţi şi ploi
să-mi scot credinţa de la amanet
mi-am întors buzunarele pe dos
dar n-am găsit decât vreo trei patru pistrui şi nişte vechi dureri
de şale rămase înnodate de la furtuna de acum două veacuri.

(stau în întuneric la poalele crucii şi-mi număr păcatele
de la stânga la dreapta
sperând să câstig la loz în plic borcanul cu miere)

Doamne
de când nu mai am credinţă în vrăbii şi-n pietre
îmi strig viitorul pe nume şi îmi răspunde trecutul (ca un semn
de întrebare ca o naştere abandonată într-o respirare ca o
umbră care umblă continuu şi rece şi vie pe marea cea mare)

 

***

 

iubeşte-mă te rog cu ura cea profundă
o daimon sacru cu parfum de moarte
căci fără închinarea ta supremă
sunt pietrele pâinea şi vinul idealuri inodore
şi tratate deşarte

 

fauche Seigneur l’herbe sur moi

                                                Traducere Mamier Angela Nache

 

aujourd’hui comme hier je me sens bagnard incarcéré à vie
j’ai encore à expier la punition
et je charrie dans ma transparente créature
une souffrance douce comme une source édifiée dans la roche

et la balle est au-dessus, Saint Seigneur
je lui arrive quelque part sous les aisselles
mes longs cheveux salis de péchés
je suis en ermitage de jurons et de blâmes

je voudrais mourir comme une candela pure
qu’elle éclaire mon souffle dernier
pardonne-moi en vie pour moi
que les vers ont une valeur de fer

(les vers attendent des primeurs, Seigneur
probablement le soufre, ils flairaient
mais ma vie ruinée est encore vivante
palpite lamentablement sous l’habit déchiré

fauche Seigneur l’herbe sur moi
je me suis acheté un cercueil payé avec des mensualités
il ne m’en a pas coûté beaucoup, celui-ci
je l’ai payé mensuellement (avec ma respiration concave)
ma première vérité est ma première liberté

la foudre a l’odeur de ciel et d’algues

déshabille-moi de mon ombre réincarnée
foudroyée avec l’odeur de ciel et d’algues
les veines explosent dans mes tempes
et je ne ressens en moi ni rives ni mâts

(je vais t’allaiter avec mon bonheur, non ascète
auprès de l’autel d’un noyer aux feuilles roses
au point que les doutes actuels te semblent
des véritables néo psychoses)

serre-moi sur ta poitrine avec désespoir
ma chair assoiffée est en attente
s’il te plaît éteins et laisse après la lumière baissée
pour que tu n’observes pas que je suis une vierge dans une femme mariée

un arbre pousse en moi

contretemps aux oiseaux migrateurs

en me cachant dans une femme mariée
chaque nuit je crucifie la lune dans ton cœur

notre acacia maman, fleurit

dans la forêt de cuivre
ils dorment, les tziganes chaudronniers
habillés n’importe comment
dans les couleurs des jours fêtés

 

(Seigneur éteins la bougie
dans la forêt de cuivre
ni croix non fugitive
pureté sans effilures
ni tzigane éveillé
ni bague non fiancée
offerte non donnée
à une lame de couteau)
ahuri par la blessure cruelle
qui sur les genoux brillait
Dieu de cuivre
fraternisant avec une plaie

maman j’ai pleuré toute la journée

 

 

JE VOUDRAIS M’ENFUIR

 

embrasse-moi de la tête aux pieds
avec des lèvres chaudes et parfumées
commence si possible avec les seins, j’aimerais
et la nuit car j’ai tellement peur du soleil

 

Continue reading „Adelina FLEVA: şarpele din floare (poeme)”

Daniela PÂRVU DORIN: Poeme din vacanța de vară

Amintirea de tine

 

Sunt devastată de atâta frumusețe,

altare de flori m-ademenesc pe alei,

amintirea de ține nu mai încape

abia pășesc,

secundă asta îmi vestește pasul

e ora -nserării când umbli prin mintea mea!

e un ritual, numai al meu, să te caut pe săturate…

să te murmur, măcar o secundă

să torn viață în tine, aș vrea

ca-ntr-un soldat care nu știe că merge la moarte!

09.07.2019

 

 

CAMERA 901

 

 

Eu care nu am urcat atât de sus,

nici măcar într-o cameră de hotel

privesc în jos de la etajul nouă

cum curg o mie de gânduri în venele mele

într-un anume fel

ori mi se pare mie

dar  toate spaimele mele își iau zborul

ca niste fluturi imenși  de hârtie…

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: Poeme din vacanța de vară”