Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: amintiri vechi, trăiri noi (poeme)

noaptea e stăpânită de amintiri vechi
au adormit cu pătura trasă pe cap
şi cei care dorm alături
visează-n cuvinte sforăitoare

dimineaţa răsuflă uşurată pe prag
şi mă cheamă afară
cu ochii lipiţi de somnul greu
sunt rupt de orice înţelegere
şi mă culc la loc

nu mă pot desfăşura foarte devreme
sunt într-o transă a oboselii acumulate
sunt într-o alcătuire a ploilor scurte
după care căldura se ridică în aer
şi cu ochii încercănaţi
priveghez lumina strălucitoare
dar nu se clatină nimic

mi se uscă cuvintele de dor
pipăi cu degetele inimii iubirea
şi sângele tot mai subţire-n sunete
compune cântecul drag
pe buzele moi

în amiaza dragostei zălog
voi rămâne cu logosul umbros
să aprind tot ce ating
şi tu să arzi fără flacără vizibilă

Dincolo de această cădere

Căzut în pustiu din copacul spânzurat de cer
n-am văzut margini doar forme necunoscute.

Dincolo de această cădere timpul curge normal
se manifestă înlăuntru și înafara mea,
chiar dacă iubita-l ascunde sub mască
pielea ei capătă solzi aspri
ochii se retrag în orbite de foc
și cuvintele se rostesc măsurat
în propoziții pline de înțelegerea celuilalt
și nu aruncate ca pietrele de-a valma
pe jariște
mai ales când nu vrei să scapi mersul lucrurilor
ci să găsești inima lor
în care n-ai reușit să pătrunzi
și n-ai auzit de bing bangul universului.

Din acest motiv
nu mă supăr pe nimeni,
aștept cu-nfrigurare marele salt
când intru-n memoria oamenilor nevăzuți
să-i apăr de ei înșiși.

tac şi eu şi tu

mă închid cu înţelegere-n etern
n-am altă variantă
şi tu te grăbeşti să mă urmezi
la fel

timpul prea scurt pentru doi
s-a împărţit ciudat
cu zecimale periodice

nu poţi să plângi
lacrimile se prefac în sare
şi n-am voie la sărat
mai bine gustă vinul rămas
n-are cine să-l mai bea

nu mă interesează niciun ritual
pune câte un cuvânt în gând
şi lasă-l să se scrie

îmbarci trecutul în amintire
îl scuturi de praf
păcat că se ofilesc florile
şi mor fără prihană.

mai încolo
fugi de singurătate
din ochi curg toate clipele
aştepţi
să foşnesc hârtiile pe masă
şi obosit să nu găsesc
ce caut

mângâi nesupus lumina
cer dretul întru odihnă
şi ea vine repede
în geamuri bate ploaia tomnatic
şi tu mă strângi la piept
dar inima a bătut prea des
şi tace

tac şi eu şi tu
respiră numai sufletul
în urcuş

cât pot meditez

când public
unii spun că scriu mult
am scris câte puţin
anii s-au strâns mulţi şi grei
nimeni nu mă intreabă
doar fac deducţii neadecvate
asta-i lumea noastră

eu îi privesc
cu blândeţea anilor albi

uneori mă întreb de ce mai scriu
şi nu găsesc răspuns
poate că simt ceva interior
ce irumpe fără să vreau

fără dialog fiecare-i mulţumit cu ce crede
eu nu înţeleg preocuparea
cât pot meditez
şi scriu

cred că-i destul

când te privesc nedumerit
tu nu-mi spui nimic
te uiţi în jos
şi taci

tăcerea are un efect dureros

nu mai întreb nimic
orice răspuns ar fi de prisos
pentru îndreptare

mă mulţumesc cu suferinţa
în care te zbaţi
cred că-i destul

niciun surâs nicio grimasă
doar o părere de rău
împietrită

—————————————-

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

21 iulie 2019

Continue reading „Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: amintiri vechi, trăiri noi (poeme)” →

Nicu GAVRILOVICI: Poem lunatic

Cu deget de lumină în geam bătu azi noapte
O lună parcă scoasă din cartea cu povești,
Frumoasă ca o zână m-ademenea cu șoapte
Să-mi spună că departe, tu încă mă iubești.

Când am deschis fereastra s-a furișat pe pernă
Înnobilând pereții cu raze de argint
Și îmi părea o vrajă ce o doream eternă
Și tu părându-mi luna, am prins să o alint.

Era precum azima ce o făcea bunica,
Așijderea de caldă, având miros celest,
Și când am prins-o-n brațe nu a rămas nimica
Și azi la ambasada vieții fac protest.

Și cer dumnezeirii de consecvenț-o boabă:
Ori luna să mi-o lase, ori eu să-ți fiu pictat
Pe șevaletul pleoapei, să mă săruți degrabă
Ca pe un sfânt cu barbă din ceruri evadat

De nu, în astă noapte cu praștia în mână
Dobor din ceruri luna pentru a-mi fi cadână.

Nuferi

Mi te-ai deschis precum un fir de nufăr
Și ne simțeam ca oamenii dintâi,
Sub capul tău sta pieptu-mi căpătâi
Iar inima-mi era cu patimi cufăr.

Ca Biblia mi te-ai deschis pe-altare
Să te citesc precum un preot trist.
Vibrai ca un pian… eram un Lizst
Ce te-atingea cu degete fugare.

Sub palma mea zvâcneai ca un Vezuviu,
Ca pe-o Golgotă te urcam, proscris,
Aveai candele-aprinse în iris
Și-n vene îți curgeau dorințe fluviu.

Și sufeream că pentru mine suferi…
Era o deltă patul… noi, doi nuferi…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

19 iulie 2019

Camelia BUZATU: Percepție

Percepem universul așa cum orbii percep lumina,
încă din faza intrauterină precum înecații
ne prindem de primul fir anemic de dragoste.
Înotând încercăm să ieșim la liman,
ne încurcă pumnii strânși
nu vom învăța niciodată să ne înfigem disperarea în pereții infinitului,
evantaile degetelor răsfirate știu să facă doar semnul încrucișat al lui „adio”.
Nici nu ne-am apucat bine de firul orizontului că ne-am și pomenit
târâți afară din bârlog,
ieșire înecată de fumul unor buze umede.

Viața ne pândește după colț,
mă și mir cum de am curajul să scriu cuvântul ”viață”,
e demodat, așa cum demodat e zborul, iubirea, sufletul, lumina.
Chiar așa demodată ca șoșonii bunicii,viața ne pândește după colț,
cu prima dezamăgire noduroasă ne lovește în moalele capului,
vrem înapoi în bârlog,
nu mai încăpem din cauza mândriei,
a egoului nostru care a luat prea mult în greutate,
căutăm ca inculții colțurile unui cerc,
pereții…
pereții de aer nu pot sprijini decât aer.

—————————-

Camelia BUZATU

19 iulie 2019

Alina CRISTIAN: Poeme

Dorul

Dorul, pasăre măiastră
S-a ascuns după fereastră
Eu, nici nu am observat,
Seara când s-a așezat,
Pe pervazul meu cu flori,
Unde ochi-mi visători,
Mai planează uneori,
Peste-albastre depărtări.
Și-atunci gândul, nu mă lasă
Nouri negri mă apasă
Cerul se transformă-n gri
Vântul poartă nostalgii…
Pasărea în piept oftează
Aripile-ncet cedează
Dorul se culcă în suflet
Noaptea toată-i ca un tunet.
Zorii vin, sărută geana
Soarele își ia năframa
Se anunţă zi cu soare
Dorul merge la plimbare
Florile îi fac cu mâna,
Va lipsi cu săptămâna,
Iar eu, iar rămân cu Luna…

De ce să te primesc iubire?

Iubirea mi-a bătut la ușă
dar i-am strigat răstit să plece.
De ce să plâng cu ploi de toamnă
când gândurile îmi sunt încă răscolite
asemeni frunzelor din ramuri?
Parcă vioara geme-n strune
arcușul și el plânge-n note triste…
De ce să te primesc iubire?
de ce să cred in vorbe goale?
Mai bine plâng ca și vioara-n noapte;
Mai bine stau și număr gânduri
adunate ca-ntr-o carte…
Când stiloul geme de durere
de ce să tac?…de ce să sufăr?
Tu nu vezi că ploaia încă plânge
tu nu vezi că ochii mei sunt umezi…
De ce să te primesc iubire?
nu vezi că braţele-mi sunt încă goale
de-atâta dor și așteptare?
De ce să sufăr?…pentru cine?
poate-ai uitat când ţi-a fost bine
poate-ai uitat de mult de mine
de dragostea ce ne-a legat;
De ce să te primesc iubire?
când inima ta nu mai bate
măcar o secundă pentru mine…
Întoarce-te și caută-ţi casă
un alt lăcaș plin de iubire
azi ușa mea e ferecată în tăcere…
și poate îți va fi mai bine
(fără mine) Continue reading „Alina CRISTIAN: Poeme” →

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Șoapta nisipului

a fost odată o dâră de nisip
trăia retrasă în ochiul întredeschis al umanității
întunericul se rotea în jurul axei
ape adânci scurtau densitatea timpului
noapte se înecase în lumina ochilor
s-a stins apoi încet-încet în valul tăcut
eu n-am spus niciun cuvânt
doar am scrijelit pe țărm un poem
zilele se scurgeau anapoda pe umerii gârboviți
în clopotul gol al tăcerii
mâinile mi-au ieșit dintre nori
am deschis atunci zăvoarele cerului
să izgonesc întunericul
ziua cutreieram câmpiile
citind pe pietre rune străbune
mă odihneam în fânul proaspăt
privind lacrima ce șiroia în iarbă
pe bolta fără hotar
un înger, o veste
miezul nopții a plâns
sub tălpi am simțit paloarea și am țipat
a fost doar o șoaptă
se închidea o floare
adâncă ca un destin pierdut în ceața
am fost odată un om pe o dâră de nisip
născând foc de lumină în astre

———————————–

Viorel Birtu PÎRĂIANU

Constanța

19 iulie 2019

Tamara Tomiris GORINCIOI: Ultimul poem

Ultimul poem
(In memoriam Adrian Păunescu)

Vinovat de povara iubirii, trist ca un zeu,
A plecat la o întâlnire cu Dumnezeu.
Să-i spună poeme despre o ţară tristă,
Despre Dacia din vise şi starea egocentristă.

Din ceruri vocea poetului ca un tunet răzbate,
Dumnezeul nostru dă-ne putere şi dreptate.
Noi suntem frumoşi ca brazii cu-o istorie în piatră,
Dor mi-e de România, mai dă-mi viaţă încă odată.

Ridicaţi-vă fraţilor, vulturele din stemă e un semn,
Aici din ceruri declar Reunirea ca ultimul poem.
Chemaţi acasă Basarabia, refaceţi Dacia Mare,
Să fim o ţară intreagă, fără frontiere şi vame.

Şi, totuşi, există iubire şi o ţară milenară,
Iubiţi-vă fraţilor, de la aceeaşi sfântă mamă.
Mi-e dor de voi, de munţii cu zăpada în coarne.
Dă-mi încă o viaţă să-mi văd ţara unită, Doamne.

———————————-

Tamara Tomiris GORINCIOI

Chișinău, Republica Moldova

20 iulie 2019

Dunia PĂLĂNGEANU: Îngerul păcii

Să fie pace,
priviri cu lumină,
săbii căzute
sub lăstări de grădină,
frunze viori,
prunci gângurind,
la hotar de orașe
păsări sosind.

Să fie pace,
abur de pâine,
să fie „astăzi”
să fie „mâine”,
să piară norii
securea ascuțită
să râdă muma
azi ostenită.

Mă rog la îngeri
pace să fie,
și-n lanul de maci
doar apă vie!

Când poetul tace
Lui Adrian Păunescu

Când poetul tace-adulmecând pădurea
vifor stins de frunze , spiriduşi,infern,
cerul răsturnat înălțând securea
unui ceas de- amurguri , obosit şi tern.

Când sfioşi trec cerbii aburind pământul,
sub jarul copitei pulberea oftând,
crengi carbonizate spulberă cuvântul
răscolind cenuşa versului arzănd .

Când tace poetul sub a nopţii clisă,
cu un colţ de vaier perfid împlântat ,
zvon de aripi sună în cetatea ninsă,
dor prelung de cântec,tot mai departat.

Alergând prin viață

Prea repede trec minutele,orele,
ne grăbim,alergăm,ostenim,
copilăria pierdută palpită -fluture alb,
pe canavaua visului senin,
alergători febrili de cursă lungă
implorăm un îndepărtat final
al clipei cărunte ce bate la ușă
răsucindu-se ca un pumnal,
cu lama rece sfâșie drumul
și iarnă-i în hăul fântânii
în care tremură ochii cei tulburi
când zboară spre neguri lăstunii.

—————————————————–

Dunia PĂLĂNGEANU

Giurgiu

Iulie, 2019

Ilustrația Dana Sandu

Claudia BOTA: În nopțile cu lună plină

Caută-mă în lumină,

Unde este inegalabilul,

Vezi că nu suntem de duzină!

Cerul din noi atinge inepuizabilul.

Frământă pâinea să o împărțim acum,

Vezi, cuvintele nu sunt scrum,

Timpul nu stă și nu așteaptă,

Amprenta nu este o crustă moartă.

Topește sentimentele ce ne copleșesc,

Vreau ca prin tine să cresc!

Nu mă reține în nopți cu lună plină

Sunt într-o libertate deplină.

Lupii albi râd cu dinții moi

Stau lipiți și privesc la noi,

Luna albă e ghidul sorții,

Să înfruntăm pe rând vasul morții.

Tu ești lună plină și divină,

Ești a nopții tainică Regină,

Poartă-mi pașii fără teamă,

Ca sa trec a lumii vamă.

———————————

Claudia BOTA

Iulie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: Poeme

Privire…

Privesc prin ochii tăi pământul,
Rodind tăcerile cu ploi,
În zori răsare legământul
Cu ne-mpăcări și vechi și noi…

Și plouă, plouă, cerul singur
Cu flori de vișin peste câmp,
Răsare-n iarbă vers în mugur
Cu amintirea peste timp!

Privesc în ochii tăi suspinul,
Trecând ca vântul prin păduri,
Împrăștiind prin noapte chinul,
Singurătăți în uverturi…

Și plouă, plouă, cerul veșnic
Cu stele-n cupele cu vin,
Luminile-s aprinse-n sfeșnic…
Doar sufletul nu ți-e senin!
………………………………
Și plouă, plouă cer și mare
Cu infinitele lumini,
Sunt gânduri vii și călătoare….
Sau rândunele prin grădini!

Taină

Aș vrea să-ți spun că te iubesc
Dar nu mă lasă infinitul,
De cerul tău mă mărginesc…
De marea mea cu netrăitul!

Căci depărtări sunt mii de gânduri
Robite-n lanțuri de cunună,
Din cer doar norii vrei să-i scuturi
În marea mea cu flori de zâna!

Aș vrea să-mi spui că mă iubeșți
Să-ți fie drag tot infinitul,
Și cer și mare să unești…
Apus de sori cu răsăritul!

Și ploi de fluturi peste val
Să verși cu stele-n a mea mare,
Să-mi umpli inima la mal…
Și sufletul să mi-l faci soare !

Peste cărări să crească dorul
Să-mi umple zilele cu flori,
Și înflorind în zori amorul
Pe la apus te-oi face nori!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

Iulie 2019

Continue reading „Dan-Obogeanu Gheorghe: Poeme” →

Elena TUDOSA: Eu și umbra mea (poeme)

Pașii mei obosiți calcă agale pământul,
Umbra mea mă însoțește tăcută îndeaproape,
Sufletu-mi trist nu se împacă cu gândul,
De ce mi-a fost viața îngenunchiata de moarte?

Umblu pe drumul ei, fără de nici un sens,
Nu găsesc locul, cărare pentru a mă odihni,
Singurătate, mi-ai adus neliniște și-un gol imens,
Mă învelești în tristețe, mă rapui cu dor în fiece zi.

Rareori mă opresc, așteptând din cer o minune,
Însă dezamăgită, cad cuprinsă de gânduri,
Parcă aștept un tren de undeva și nu vine,
Dezorientată mă pierd… și în multe rânduri,

Neștiind încotro să pornesc, mă opresc suspinând,
Îmi privesc umbra tăcută, ce mă însoțește,
Mi-nec tot amarul între o lacrimă și un gând,
Ii șoptesc sufletului… Mergi înainte, pășește,

Viata este o luptă cu dureri ce nu știi când sfârșește,
Sufletu-mi trist, chiar de ar vrea să-mi spună ceva,
Tace, deși eu îl simt cum de dureri scanceste,
Dar pășesc înainte… calc agale pământul toată ziua,
Eu și umbra mea!

Urme de pași în viață

Din retina mea castanie, mi-au curs rânduri lacrimi o mie,
În sufletul meu catram, doar tristeți mereu respiram,
A inimii mele gingașe coarde, doar dureri știa să rabde,
Crunt mi-ai mai fost tu destine, fără de zile senine.

Ca un orb ce văzul și-a pierdut, drumul ce-aveam de făcut,
Rătăcind pe-ncurcate cărări, mă înecam în supărări,
Joc de șah îmi era deseori viața, ce îmi risipea speranța,
Pierzându-i câte-o partidă, ce-mi făcea soarta perfida.

Din puteri luptam cu jocul, ce îmi destrăma norocul,
Orice clipă ce-mi părea, de a-mi fi salvarea mea,
O zideam în gându-mi trist, mă sfortam ca să rezist,
Fiindcă știam că la greu, nimeni nu-i în jurul meu.

Ca orfanul nimănui, pe spinosul drum al destinului,
Îmi făceam curaj să merg, taina vieții să dezleg,
Prin-ntr-insa să pot răzbate, să găsesc răspuns la toate,
S-aflu-ntr-una rezolvare, la tot ceea ce mă doare.

Nu mi-a fost ușor deloc, când neînsoțita de noroc,
În mine-am mimat dureri, și-am luptat din răsputeri,
Din căderi m-am ridicat, cu versul m-am mângâiat,
Ele mi-au fost țel și scut, ca pasărea Pheonix am renăscut.

Am zburat cu aripile întinse, să-mplinesc a mele vise,
Totu-n urma mea am lăsat, ce viața mi-a-ngreunat,
Fiindcă mi-am dorit nespus, să zbor s-ajung cât mai sus,
Căci atunci ești demn pe lume, de-n viață faci pași, lași urme.

Continue reading „Elena TUDOSA: Eu și umbra mea (poeme)” →