Gândurile-mi plutesc, ca valurile de nori,
Unii-s mai pufoşi şi-alţi grei şi cenuşii…
Îmi cântă-n cor zefirii, cu glasuri de viori,
Adagio, de bun rămas, că n-o să-mi vii…

Ne-am iubit mult, dar ne-am pierdut prin ani…
Ne-am secat de sevă şi încet ne-am supt…
Ca frunze spulberate, pe-aleea de castani,
Cu firul iubirii noastre, destrămat şi rupt…

Şi e septembrie iar, mă strigă flori de crin,
Răsărite-n mine, din lacrimile de iubire…
Din corole-mi picură, cu sânge şi venin,
Înroşind azi frunzele, purtate în neştire…

În poartă-mi bate Toamna, venită pe alee…
În dar mi-aduce ploi şi-n plete albă spumă…
Cu degetul mi-arată, acea Cale Lactee,
Dându-mi braţ de frunze şi un pumn de humă…

Acolo, la uşa minţii-mi bat gânduri, se perindă,
Că vor să îmi trezească şiraguri de-amintiri…
O undiţa în timp arunc, sperând să prindă,
Cuvinte, fraze, trăiri dulci de-atunci, simţiri !

Mai vreau să colind prin bălţi şi prin hârtoape,
Fluierând vreo doină, să cobor pe ulicioară…
Părinţii să-mi revăd, să-i simt iarăşi aproape,
Destinul să-l împiedic, să nu-i las să moară !

Mai vreau să-mi văd prietenii, ce-am iubit,
Strigandu-i, să ne fugărim şi să ne prindem…
Să revăd castelele din lut, ce-mpreună am zidit,
Şi-n felinare din dovleci, lumânări s-aprindem !

Mi-e dor şi de-ntinsele lanuri, aurii, de grâu,
De sperietorile, s-alunge poate câte-o cioară…
De scăldat, cu râsete voioase, în volburos pârâu,
D-expediţii pe coclauri, când căutam comoară !

Mă mistuie dor nebun şi mă cuprinde-o teamă,
Că-n grădina sufletului cu miresmele de crini,
Mi-au trecut grămadă anii, nebăgând de seama,
Că-n copilăria-mi verde, au răsărit ciulini !

De nucul nostru, atârnă frânghia din scrânciob,
Dovadă, că-n goană ne-au trecut anii haini…
Îmi oglindesc, azi, vestejita-mi privire-ntr-un ciob
Şi-mi văd cununa de roze, că-i uscată şi cu spini…