Camelia CRISTEA: Nopţi de toamnă

Nopţi de toamnă

Toamna a jerfit altarul
Pomilor cu frunză deasă
Într-o lacrimă de ploaie
A promis că o să iasă

Urcă dealul pân’ la strungă
Şi doineşte iar cu foc,
Dintr-un fluier curge seara
Şi un fir de busuioc.

Vântul trece fără milă
Când e liniştea mai plină
Şi zburleşte iarbă arsă
Ce din somn a fost întoarsă,

Ceru-şi pune stele-n păr
Şi o lună la ureche
E regal de poezie,
Chiar acum la Curtea Veche…

Dintr-o liră fermecată
Se desprind mereu acorduri,
Note ample de iubire
Scriu temeinic iar pe corduri

Harfele sunt mângâiate,
Doar de mâinile curate
Şi oftează când vibrează
Lumea pare toată trează…

Toamna a umplut decorul
Furios se plimbă norul,
În trăsura lui de foc
Prinde cerul de mijloc.

Domnele puţin fricoase
Au cerut altă regie,
Doar cu flori şi poezie
Pentru nopţi de feerie…

—————————–

Camelia CRISTEA

București

Nastasica POPA: Pe deasupra morii

Îngenuncheată sunt în fața sorții
Cu aripi frânte, mai strâng la piept un gol
Și plec cu gândul, doar el fiindu-mi sol
Pălit de doruri, spre marginea morții.

Sinistru tărâm… pe cap port năframă!
Sub petic de cer miroase a ploaie…
Praful și fumul mă-ngroapă-n noroaie.
Mă trezesc…e vis, trăiam doar o dramă.

Îmi bate în geam cu stropii de ceară
Izul tomnatic, culori arămite,
Putred anotimp, nimic nu promite
Din zorii de zi pân’se face seară.

Prinsă ca-n năvod, viața pare-o carte,
Copaci dezgoliți… lepădându-și frunza,
Pământului brun țese iarăși pânza
Cămașă-i va fi peste an… s-o poarte!

Se rotesc în cerc, bezmetici, cocorii
Aripile-n zbor tulbură tot cerul,
Ele-adună nori… sufocând eterul,
Înspre zări se pierd… Pe deasupra morii.

——————————-

Nastasica POPA

Victor COBZAC: Un loc pentru voi

UN LOC ŞI PENTRU VOI

Dacă n-aş avea umbrelă,
Şi de sus… ar curge ploi,
Aş lăsa deschisă… uşa,
Şi ferestrele…amândouă,
Am un loc… şi pentru voi.

Cât de strâmt n-ar fi în suflet,
La o ceaşcă… de-aventură,
Mai intraţi…, nu fiţi modeşti,
Un cuvânt …de-aveţi de spus,
Nu-l lăsaţi s-adoarmă-n gură.

Daţii voie… să se… plimbe,
Să mai plângă, să mai cânte,
Adevăr… născut în chinuri
Lumea face rând… să-l guste,
Chiar şi mic, cât un grăunte.

——————————————

Victor COBZAC (VicCo)

Chișinău, Basarabia

Silvia BODEA SĂLĂJAN: Acasă

ACASĂ

pe prispa casei ceasul s-a oprit
și lacătul la poartă atârnă greu
în curte iarba a crescut cât gardul

dintr-o icoană plânge Dumnezeu

și tace totul amorțit de vreme
numai pustiul nu-i în risipire
cireșii au uitat să înflorească
și totul pare dincolo de fire

aștept ecoul unui timp în care
pe prispă râsul lumina o lume
dar nu-i decât tăcere și tăcere
tristețea vremii ce mereu apune

———————————

Silvia BODEA SĂLĂJAN

Florin-Cezar CĂLIN: Sonata cuvântului pe întuneric…

Sonata cuvântului pe întuneric…

Vântul gândului de seară a născut întâi cuvântul,

… apoi l-a învățat să scrie … sunete pe întuneric.

”- Iată că și azi ecoul dânsului ne este cântul!”,

ce se-aude în neant sau chiar spațiul atmosferic.

Îl aud în somn, pe stradă și în pulsul mut al cărnii,

(când poftesc vreo desfătare sau doresc puțin noroc).

… în izbeliștea de-o viață și în gustul resemnării,

peste tot sau peste toate ce și-au împlinit soroc.

”- De ce tac slovele scrise între noi și n-au putere!”,

… să întoarcă iar la viață zborul unei păsări moarte?…

”- Cum să folosesc cuvântul ce mă-ndeamnă la tăcere!”,

(când acesta stăruiește … să îl folosim și-n șoapte?).

Noi greșim când cerem voie să dăm viață slovelor,

(care sunt neputincioase în pământul sterp al sorții).

”- Ai văzut câtă putere pune-n taina … vorbelor?!”,

lovind chiar și-n întuneric … în neantul gol al morții.

Îl încerc eu cu rumoarea, rugilor … și cu răbdarea,

(viselor … încredințat că acestea-s o virtute!).

… să-mi răspundă vehement și urgent la întebarea,

”- Pentru ce atâtea șoapte, uneori chiar neplăcute?”.

… totuși, nu știu cum se face, dar pe El nu-L vede nimeni,

nici în hăul mut al morții … nici pe malurile vieții.

… că-n placentele Genezei … puse-n graiul unor gemeni,

un cuvânt poate ucide chiar și roua dimineții.

”- Iată că și azi ecoul dânsului ne este cântul!”,

ce se-aude în neant sau chiar spațiul atmosferic.

vântul gândului de seară l-a născut întâi pe dânsul,

… apoi l-a învățat să scrie … sunete pe întuneric.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Simon JACK: Poetica toamnei (poeme)

Cu fiecare frunză care cade
un înger își ascute
aripa-n pământ,

se deschid obloane vechi în șoapte
și pomi de aer
respiră-n rotocoale
de cuvânt…

Nemărginiri stufoase
in zări alintă timpul ucenic,
un altul prin secunde grele trece
imbătrânind,

altare…de nimic,

ferecat, un cer cărunt
in zodii de prigoană
se scurge-n ploi cu arce arămii,
ce mult mă doare
rana ce se-ncheagă în scorburi închinate

la morții printre…vii!

Un timp de dăruire

Îți dărui un snop de frunze arămii
cu toată toamna mea și umbrele
din ele,
e-acolo toată vara, chiar clipele
pustii, sărutul ce nu ți l-am dat
și nopțile zvârlite printre insomnii
adulmecând din cele patru zări
parfumul tău,
rămas stingher prin stele,

un timp de dăruire
când suflete tânjesc un pic la
nemurire,
din tot ce-mi cade la pământ tu-mi ești
ofranda vie,
te-acopăr floare rară în cuvânt
in câmpuri albe din hârtie,
iți fac cocori din lutul mâinilor ce te
cuprind să-mi zbori prin ceruri calde,
din coapsa ta îmi dărui ploi
să inverzesc rotund din nou iubirilor
de taină,

e toamnă cât cuprinde
chiar și în patul tău unde-am lăsat
ingenuncheat un înger plin
de gânduri,
sunt prea departe să te strâng
in brațele-mi arzânde, atâta toamnă
ne hrănim în visuri și în treacăt
că ne boltim fără a ști în arbori goi
ce se răsfrâng cu amândoi pe ape
iubirilor ce se sfințesc în dogme
fără capăt,

iti dărui din privirea mea
toți irișii din șoapte cu alaiul grădinilor
din rai,
indiferent de toamnă, acolo tu îmi umbli
nudă în straiul lui Adam si-ti iei
nume de Evă, fiică de anotimpuri încălecate
pe inorogi și fuga echinocțiilor
zburdând pe șei de cai,
iti dărui toamna asta un rost
de începuturi, din tot ce cade la pământ
și hibernează-n amfore de gând voi face
primăvară nouă,
și-n tine nesfârșire, un roi etern de fluturi.

Continue reading „Simon JACK: Poetica toamnei (poeme)” →

Camelia CRISTEA: Poeme

Îndurătoare Maică

Îndurătoare Maică te chem în rugăciune
Să-Ți spun ce mă apasă, ce-i rău în astă lume
Aș vrea să tai necazul în două de se poate,
Iar grijile mărunte să le dau la o parte!

Când nopțile toride rânjesc în geamul meu
Îmi dai în paza un Înger, nimic nu este greu…
Și-aprinzi o lumânare cu inima de Mamă,
Iar frica și păcatul în fire se destramă…

Tu ești mereu de veghe și ne arăți și calea
Cu râvna-Ți cunoscută alungi însingurarea,
Când drumul rătăcim te-arăți îndurătoare
Și ai cu fiecare îndelungă răbdare!

Nu știm cum se cuvine să te slăvim Marie
Îți sărutam și pasul și lacrima ce-i vie,
În rugă te chemăm la vreme de nevoi
Să ne rămâi alături, să ne ferești de noi…

Culoare

Geana dimineții picură lumină
Calc pe ciob de noapte și adun puteri,
Înspre tine viață iarăși întind mâna
Vara obosită a rămas în ieri.

Și-am pornit spre toamnă numărând cocorii,
Pe un deal drumețul mere a scuturat
Printr-un strop de ploaie sărut iarăși norii,
Poate așa voi fi și eu mai curat…

După împăcare… adun crizanteme!
Fără de culoare unde ne-am opri?
Am mușca țărâna, verde să răsară!
N-ar mai fi durere și nici nostalgii.

Și ar curge sânge când apusul vine
Peste macii care eu ți i-am cules,
Fluturi mov scăldați într-un strop de soare
Crengi îmbrățișate… toamna a ales!

Continue reading „Camelia CRISTEA: Poeme” →

Anatol COVALI: Poeme

Dumnezeule Sfânt

Dumnezeule Sfânt
cum să-Ţi spun, cum să-Ţi cer
să mai laşi pe pământ
tristul meu efemer?

În genunchi Te implor
viaţa mea să n-o stingi,
să-mi permiţi să mai zbor
chiar şi-n lanţuri şi-n chingi.

Mai am încă enorm
de-mplinit în destin
până când am s-adorm
aşteptând să revin.

Spune-i morţii că nu-s
pregătit s-o primesc,
că mi-e dragă nespus
lumea-n care trăiesc.

Dă-mi putere să lupt
şi de-acum să înving
fiecare abrupt
şi-orice rău să-l resping.

Iar când crezi că-i de-ajuns
fă-mi un semn şi-am să vin,
să Te rog să fiu uns
spre-a începe-alt destin.

7 septembrie 2019

Rugăciune către Maica Domnului

Fecioară prea curată, Născătoare
de Dumnezeu, de-a pururi fericită
şi prea nevinovată mamă, care
de îngeri eşti în Ceruri preamărită,

Te roagă pentru sufletele noastre
şi nu lăsa ca viaţa să ne plângă,
atuncea când primejdii şi dezastre
vin peste ea şi-ncearcă să o frângă.

Mângâie dulce cu a Ta blândeţe
durerile ce vor să ne răpună
şi orice disperare sau tristeţe
se va topi în inima Ta bună.

Privirea-Ţi adorată să ne fie
lumina plină de splendori în care
să ne purificăm cu bucurie
primind prea sfânta-Ţi binecuvântare.

8 septembrie 2019

Continue reading „Anatol COVALI: Poeme” →

Corneliu NEAGU: Pomul vieții

POMUL VIEŢII

Privesc încrezător

spre lumea neştiută,

prin porţile deschise

de visul călător,

iar cugetu-mi aduce

dorinţa absolută

cu faruri de speranţă

aprinse-n viitor.

Nu am găsit minuni

pe căile umblate

dar le-am zărit în vis

pe drumurile noi,

cu mintea întărită

le-am încercat pe toate

fără-a privi vreodată

cu teamă înapoi.

Am adunat cu trudă

învăţătura dreaptă,

luciri nemărginite

destinului să-i dau,

am chibzuit temeinic

ca fiecare faptă

lumină să-mi aducă

pe locu-n care stau.

Discipolii cu har

m-au însoţit la greu

pe calea-ntrevăzută

în orizontul lor,

cu fapta şi cu gândul

i-am ocrotit mereu

ca zborul lor prin lume

să fie mai uşor.

Privind acum în urmă

la tot ce am lăsat

din gândurile mele,

din sufletu-nsorit,

prieteni dragi, aş spune

că pot fi împăcat,

că pomul vieţii mele

din nou a înflorit.

———————————————–

Corneliu NEAGU

București

7 septembrie 2019

Mircea Dorin ISTRATE: Nesfârșitul timp (poeme)

De-aș fi cea-n urmă frunză, ce cade dintr-un pom

În toamna care vine cu pași ca de felină,

Aș regreta amarnic, că sub zăpezi, în somn,

Voi trece-n veșnicie în iarna ce-o să vină.

Orice aș fi în lume, odată tot se gată

Că începutu-n sine îmi are-n el sfârșit,

Speranța-mi stă-n ideea, ce de acum mă-mbată,

Că timpul n-are moarte, că-i veșnic, infinit.

Greșit! Îmi spune-o voce ce-mi țiuie-n ureche,

Greșită judecată de minți neștiutoare,

Voi îmi trăiți clipita din timpuri nepereche,

Ce-n nesfârșit renaște, din ultima ce moare.

Acesta-i nesfârșitul, o moarte și-o-nviere

În fie-ce clipită ce-mi vine rând la rând,

Perpetuum viață-moarte și-apoi o re-nviere

E-n orișice secundă, pân’ nu se știe când.

De zilele milenii v-ar fi în viața voastră

Atunci poate simți-veți că timpu-i mărginit,

Că ați trăit secunda din el cu viața voastră

Și că a lui lungime voi poate i-ați simțit.

Așa, fără simțire viața vi se pare

Că-mi curge neoprită în timp fără sfârșit,

Ea-n trecerea clipitei, se termină, îmi moare

Și-n alta îmi renaște mereu, la infinit.

BATĂ-TE NEVOILE

Toamno, pentr-un strugure

Pe aripi de fluture,

Ai venit să ne- amăgești

Cu știutele-ți povești

Sus pe dealuri, n-ata urmă

Îmi lăsat-ai cuib de brumă

Iar în nucul din cea vie

Frunză galben-arămie.

Mi-ai pălit floarea-n grădină

Și îmi zici că nu ai vină?

Și-apoi nu tu, cine oare

Îmi gonește-n cer cocoare?

Dai la schimb un coș cu mere,

Ceva prune, ceva pere,

Grâu să am de pâine-n iarnă,

Brânză, ceapă pentru slană,

Prune dulci și parfumate

Și gutui ce-s îmbrumate

Și-un butoi cu vin-pelin,

Dar eu zic, că e puțin,

C-ai luat ce-a zi cu soare,

Lungă, caldă-mbietoare,

Lunca toată înflorită

Și pe-a mea, dulce iubită

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Nesfârșitul timp (poeme)” →