Alerg să șterg pe frunte dimineți
De poezia oglindită-n rouă,
Tu nu mai știi de unde să mă-nveți,
Sunt doar un vers cu ritmul rupt în două.
E grea gutuia aprigelor veri,
Colindul ei mă mistuie-n travaliu,
Tu nu mai știi de unde să mă ceri,
Însă acesta-i ultimul detaliu.
În loc de struguri, viile au corbi
Ce-n lipsa ploii macină ciorchinii,
Tu nu mai știi de unde să mă sorbi,
Căci nu sunt must, sunt lacrima luminii.
Măceșii mi-au cusut veșmânt din țepi,
Să nu m-atingă păsări răpitoare,
Tu nu mai știi de unde să mă-ncepi,
M-am destrămat între Pământ și Soare.
Îmi legăn umbra în scrânciob de tei
Și-n flori de lut îmi vărs tăcerea sfântă,
Tu nu mai știi de unde să mă iei,
M-am risipit în fluturi care cântă.
Mai stau un veac în lanul de nebuni
Și dacă nu mă-ntorc, poate-i mai bine
Să nu mai știi de unde să m-aduni
Și nici de unde să te-aduni pe tine.
—————————-
Mihaela BORZEA
Septembrie 2019