M-ai întrebat, de poţi cu mine să rămâi…
Că m-aşteptai de-o viaţă, părea zadarnic…
M-ai visat, că ţi-aş fi dragostea dintâi,
C-ai vrea să mă veghezi in somn, la căpătâi,
Că n-ai simţit vreodată, ceva aşa năvalnic…

Şi te-am simţit ca fluviu să treci prin mine,
Desţelenindu-mi sentimente-ngropate şi voinţă…
Mi-ai luat cei mai frumoşi din ani cu tine,
Ne-am iubit şi ne-am avut, la rău şi bine,
C-o dragoste nebună, de la extaz la suferinţă…

Am împletit din serile de-amor mănunchi,
Timpul despletindu-l în şuviţele de clipe,
Ce le-am trăit, adânc pătrunse în rărunchi…
Azi… o altă toamnă, mă pleacă în genunchi,
Plângându-mi cu frunzele de tei pe-aripe…

Acum, pari străin, parcă te văd de prima oară…
Ce n-aş da să mai simt gustu-acela de nectar…
Toamna, sălăşluind în noi, începe să mă doară,
Că iubirea ce ne-a dat, o lasă-ncet să moară
Sub frunze, de veste nici n-am prins măcar…

Te văd cum pleci, te-aş striga să-mi vii-napoi,
Să te mai simt o dată, o clipă încă aproape…
E trist-aleea noastră, plâng şi teii după noi,
C-am rupt şiragul clipelor trăite de-amândoi
Şi frunzele s-aştern, iubirea să ne-o-ngroape…

M-ai găsit cam… fără vlagă,
Cam… cu gânduri-ntunecate…
Cu nimic mai… în „desagă”
Şi cu mâini încătuşate!

Obosită, făr-odihnă,
Tot oftând plin’ de năduf,
Trupu-mi fără pic de tihnă,
Sufletul în zbor, ca puf,

Din cel suflat din păpădie,
Gonit în lume, având o rugă…
Să-l lase vântul cum adie,
S-aştepte pe o buturugă,

Că doar, veni-vor şi-alte veri,
Pe cele-mi resemnate,
Le voi preface-n primăveri,
Pe toatele-adunate

Şi le voi spune bun venit,
Pe zilele-mi cernite,
Pe sufletul ca prigonit,
De gândurile-mi priponite!

Chiar, toamne de-or veni, să-mi vie…
Le-oi trece toate peste ierni,
Ca Primăveri mereu să-mi fie
Pe anii, cât mai lungi… eterni!

————————————

Anna-Nora ROTARU

Atena, Grecia

Septembrie 2019