Mugurel PUȘCAȘ: Septembrie

SEPTEMBRIE 

 

Peste oraş se-aşează prima brumă,
Anii trecuţi îmi răscolesc prin oase,
Oraşul pare năclăit cu humă
De ploile prodige, reci şi joase.

Din zori de ziuă supărat e cerul,
Împovărându-mi inima şi gândul,
Mă simt bătrân şi coroziv ca fierul,
Stă voioșia, aşteptându-şi rândul.

E prima brumă, uit uşor de ploaie,
Pădurea arămie-n strai de nuntă,
Alină ale timpului şuvoaie,
Spre vârsta glacială şi căruntă.

Din elegia toamnei ce înfige
Veștede ace, mohorâte gânduri,
Alean de plumb în suflet se prelinge…
( E cazul să închei aceste rânduri ).

———————————

Mugurel PUȘCAȘ

Reghin

Vasile Dan MARCHIȘ: Poeme

 

STATORNICIE

 

Mai neobișnuită ca oricând

muza m-a abordat astfel :

”Azi plec în concediu unde n-am fost niciodată”

Am rămas uluit întrebându-mă:

”În ce loc de pe pământ n-a putut ajunge până astăzi muza ?”

Știind parcă ce vreau să spun ,muza a continuat:

”Mă duc în satul tău natal-Asuaju de Sus,

unde ai crescut și ți-ai petrecut unele perioade din viață.

Doar am trecut o dată pe acolo și chiar îmi place,

După cum ai spus și tu că e frumos…!

Dacă în timp voi putea confirma acest lucru,

am să rămân acolo pentru totdeauna”

Am întrebat-o surprins:

”Unde sau la cine vei sta tu acolo?”

Muza m-a copleșit cu răspunsul:

”Păi, n-ai spus tu că ai o casă în satul acela…?”

”Bine, bine, am continuat eu,

dar casa este acolo, iar eu locuiesc aici…

Și după ce am scris 5 volume de versuri datorită ție,

acum mă lași baltă !

În final muza mi-a răspuns :

”Ba din contră,dacă voi sta în casa ta,

fie aceasta ori unde

și indiferent de situație

vei avea întotdeauna la cine veni

și pentru cine ieși în lume

 

 

FENOMEN BIZAR

 

Fără atribuții viabile și fără complimente
ca la un examen de corigență ratat
vântul troienind zăpezile,
tot mutându-le dintr-un loc în altul
ca un școlar nepregătit,bilele abacului,
la întâmplare,
una la stânga ,
două la dreapta,
neștiind nici în acest fel să socotească…
Acum vântul s-a oprit
din necunoștință de cauză
de parcă
momentan a uitat cum să spulbere zăpada…
Dar cum s-o spulbere…?
Fulg cu fulg…?
De unde atâta timp pentru
un fenomen bizar ca acesta
în capul primăverii …?
La kilogram…?
Cu ce matematică știe ,
e în plopul acela troienit prin pornirile sale sarcastice….!
La ochi…?
Nici vorbă,dacă în goana sa haotică
dă orbește în toate zidurile…?
Să ia zăpada la grămadă…?
Da așa poate…!
Ca hoții…!
Chiar mai rău,ca tâlharii,
suflându-ți chiar și pălăria de pe cap…!
Vântul s-a pornit iar pe străzi bezmetic
ca un uituc,
nu-și aduce probabil aminte
prin ce cotloane și-a troienit zăpezile…
Acum spulberând o grămadă mare de zăpadă
pe toate străzile
nu știe,nici nu vede unde să o ducă….
Sau consideră că o va putea reașeza
fulg cu fulg,
Continue reading „Vasile Dan MARCHIȘ: Poeme”

Lia RUSE: O toamnă intră în poveste

O TOAMNĂ INTRĂ ÎN POVESTE

 

O toamnă caldă intră în poveste…

S-au risipit culorile astrale

Pictate-n dor, visare și-nălțare.

Așteptarea coboară dintr-o veste!

E vremea cu murmurândă boare,

Pe unde dorul poartă pe oricine.

Sub diafane scăpărări de soare

Ziua ruginește lângă mine.

Tăcerile de toamnă își vorbesc

Din ochii care se extaziază

Și-n alfabet de soare se citesc

Basme cu frunze ce se furișează.

Prin gesturi dulci trudesc să se strecoare

Cuvinte de infinit promis,

În clipe cu luciri de sărbătoare

Că sunt și-umbre care se cheamă vis.

…………………………………..

Priviri suave, farmec de toamnă

Ce strecoară-n suflet necunoscutul,

Frisoane de iubire,-n sărutul

Încremenit într-un suflet de doamnă…

————————————-

Lia RUSE

Laval-Montreal, Canada

26 septembrie 2019

Ileana VLĂDUȘEL: Ai iubit vreodată așa?

Ai iubit vreodată așa?

 

Ai iubit vreodată, așa…plângând

cu inima în palme, așteptând

fragila picătură a mângâierii

peste deșertul întins al așteptării?

 

Și tremurând ca pasărea rănită

în piept și  șchiopătând, să mai vrei încă

să alergi cu pași însângerați prin noapte

spre cel sau cea  ce te-a rănit de moarte?

 

Ai deșirat vreodată dimineața

Atât cât să mai stea o clipă noaptea,

Peste durere ai așternut chemare

Ecoul dintr-o sărutare?

 

Ai așteptat pe țărmuri fără ape

mareea, noaptea, în singurătate

să-ți readucă, chiar și pentr-o clipă

leacul iubirii, în inima rănită?

 

Și totuși tu să vrei în continuare

Blestemul care vindecă și doare

și să nu fie leac decât tot boala

ce îi aprinde veșniciei smoala?

 

Ai fost îndrăgostit până ce iadul

Îți întindea al nebuniei,  pragul,

Ai râs călcând pe cioburile sparte

Din trupul tău cel condamnat la moarte?

 

Ei bine, eu am fost și azi, rănită,

Declar că tot mai sunt îndrăgostită!

Încă mai țin aprins pe scrinul nopții

În ramă înlăcrimată, chipul sorții

 

Care m-a prins, m-a rupt și m-a legat

Cu lanțul dragostei de pat și-am ars

Și din cenușă am renăscut din nou

Doar să mai ard puțin la pieptul său!

——————————-

Ileana VLĂDUȘEL

26 septembrie 2019

 

 

Florin-Cezar CĂLIN: Secretul nemuririi timpului…

Secretul nemuririi timpului…

 

– Vrei ca să cunoști secretul, nemuririi timpului?,

… sau să-i faci o poză clară … iernii care va veni.

”- Ieși din închisoarea vieții, chiar și a pământului!”,

… și-ai să afli de ce zboară … dar tu nu îl poți urni.

 

Din tot gerul existent … în desișul gurii tale,

… să-mi faci vetre de ninsori, în zăpezi claustrofobe.

(un coșmar pentru voiajul, pubertăților carnale),

– Ce-a acoperit de frică … vise rătăcite-n vorbe!.

 

… apoi să-mi dejoci curajul … hirotonisirii foamei,

– Scoțând toți actorii dânsei, din morale incomplete!.

(iar de-o să mă prindă roua … în inciziile dramei),

… să-mi aduci buchet de țurțuri, aranjat ca spic în plete.

 

Anotimpuri ireale, cântăresc de-acum secunde,

… îmbrăcând destinul tău … în minutul nerăbdării.

– Ca apoi să ne înghețe, clipa orelor flămânde!,

… în ambuteiaj de zile … destinate procreării.

 

Nu mi-e frică de-ntuneric, de îngheț sau de visare,

– Fiindcă iarna colectivă … ne adoră închinarea!.

… și ne iartă decăderea … preschimbată în uitare,

– Pusă-n ochi orbiți de noapte, așteptându-și hibernarea!.

 

”- El, secretul timpului, șade-n noi, în fiecare!”,

… dar și nemurirea sa … vremea dânsului ocupă.

– Măsurând în anotimpuri, tumultoasa întrebare!,

… de ce fuge-așa de iute … când viața-i așa de scurtă.

 

– Vrei să știi totuși secretul … nemuririi timpului?,

… ieși din închisoarea vieții … și-l întreabă de ce zboară.

—————————————

Florin-Cezar CĂLIN

Simion Felix MARȚIAN: Lumina din Cuvânt (poeme)

Anotimpuri

 

S-a auzit ceva, ca un oftat,

O cută pe cortina de tăcere,

Era tristețea frunzei în cădere,

Cu straiul ei de ruginiu pătat.

 

Deja e toamnă?- m-am trezit țipând,

Lăsați decorul vechi expus vederii,

Mai am de scris la poezia verii!

Dar frunzele cădeau pe rând, pe rând…

 

Prin noi curg clipe, ore, zile, ani,

Dar ne-mplinim în anotimpuri rostul,

Plătindu-i vieții, prin ce facem, costul,

Tot noi fiindu-i, însă, artizani.

 

Trăim cu viză de flotant aici,

Privind spre veșnicia ce ne-așteaptă,

Dar fiecare anotimp e-o treaptă

Urcată cu-mpliniri, mai mari, mai mici…

 

Știind că viața-i doar un episod

Ce se consumă-n scrijelirea gliei,

Privind spre anotimpul veșniciei

S-avem aici, în toamna vieții, rod!

 

Neunkirchen, 26 august 2019

 

 

Orizont marin

 

Cu hohot de nelinişti se zvârcoleşte marea

Şi zbuciumul ei tainic se sparge-n albatroşi,

Îi simt în valuri pulsul şi-n orizont chemarea

Spre ţărmuri de odihnă cu zorii luminoşi.

 

Mă-mbrac cu valul rece şi alge-mi pun pe tâmple,

Dorind ca spre limanuri cu râvnă să înot,

Dar neştiind că drama urma-va să se-ntâmple:

Ah, orizontul fuge şi simt că nu mai pot!

 

Abisul greu mă soarbe înfăşurat în spaime

Iar bolta plumburie apasă greu şi ea,

Şi-n sufletu-mi, speranţa mai poate să îngaime:

Dar unde-i orizontul? Unde e ţinta mea?

 

Când disperarea-ncearcă din mine să se-adape

Şi punctele de sprijin se clatină pe rând,

Îmi amintesc deodată că pot umbla pe ape

Şi pune frâu la valuri, numai aşa: crezând!

 

Se-aprinde orizontul când soarele apare

Şi iarăşi siguranţa pluteşte-n jurul meu,

E-acolo şi limanul, doar la un pas…mai mare,

Un pas pe care-l face cu mine Dumnezeu!

 

Eforie Nord, 24 iulie 2018

 

 

Preludiu autumnal

 

A mai trecut un anotimp prin noi,

Cutreierând prin nevăzute breşe,

Şi dacă ieri ne-mbujorau cireşe,

Ne şiroiesc acum în suflet ploi.

 

Ne-au triluit amiezi cu ciocârlii

Pe săgetări de rândunici măiestre,

Şi-acum ne dor albastrele ferestre

Prin care fug cocorii cenuşii.

 

Şi calendarul fâlfâie zbârlit

În aşteptarea argintatei brume,

Şi-n întomnarea coborând pe lume

Mă simt aşa, deodată, stingherit.

 

Însă mă scutur de acest tablou

Ce mă îndeamnă la melancolie,

Şi-mi zic, vibrând, că toamna-i bogăţie,

Cu-nţelepciune bonus, sau…cadou.

 

Şi,-nseninat în universul meu,

Îngenunchez pe frunze, strigând: Doamne,

Dă-mi bucuria iminentei toamne

Ca dar divin, căci Tu eşti Dumnezeu!

 

Vulcan, 29 august  2018

 

 

Sonet desfrunzit

 

Sucombă clorofila-n foșnet trist

Și-n frunza toamnei aurul se-aprinde,

Când vântul viu de ramuri o desprinde,

Și cerul o-nfășoară-n ametist.

 

Continue reading „Simion Felix MARȚIAN: Lumina din Cuvânt (poeme)”

Irina Lucia MIHALCA: Intersecţii lirice

Întâlnirea

 

Jocuri de linii, de umbre, de lumini, clare,

fără egal, plutesc pe-obraz,

se întrevăd prin lazuritul din priviri.

Regină devine, pentru o zi, în frumuseţea

colorată în nuanţe aurii, melancolice

– culori cum n-ai mai văzut -,

împrăştiate, ca un abur,

pe pânza care-ţi captează inima!

 

Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, spre cer.

Mii de vise, cu ochii deschişi

pentru poveşti de fericire!

Mii de vise, frumoasă reverie, două fugi spre-acelaşi punct!

 

Farmec şi fermecător! Ai nevoie de timp

pentru-a asculta, a observa,

a contempla

şi a iubi o lume mai bună,

pribegi trecători prin viaţă, ca nişte inimi!

La intervale regulate, totu-i simbol,

traversează spaţiul încântător.

În spate, pădurea de copaci mângâie peisajul paradisiac.

O paletă de culori întrepătrunse subliniază

o clipă nostalgică

de adaptare la un alt ritm!

O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă

a susţinut

un cap cu bucle de-abanos.

În intenţie, o minune, o bucurie divină!

Cu vârful degetelor abia-i atingi braţele,

acoperite de voaluri diafane de un mov vrăjitor.

Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-ntr-o parte,

de o delicată candoare!

Iubirea care rămâne!

O prinţesă de ieri şi de azi!

Ah, soarta mea!

Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.

Credinţă şi mister! Ardentă apropiere!

 

În imagine, un întreg univers – picături în mişcare,

potirul cu mir, un portret,

o pictură discretă, realistă-n splendoare!

Privind-o în adâncuri – o tainică durere,

istovitoare sete, nelinişti înfloresc.

Povestea călătoare

emană parfum suav de floare.

Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai ascuns.

 

Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi,

dar, crezi sau nu,

primăvara

este fără frică, mereu inocentă!

 

 

Clipa de taină

 

Rătăcitori. Intersecţii  sinaptice.

Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,

acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,

din prezentul rostuit o lumină strălucitoare

străbate cerul, ţărmurile se ridică,

volute ritmice, înalte şi limpezi,

se estompează,

asemeni stropilor de apă.

 

Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,

cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,

cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.

Clipele nemărginite sunt trăite intens,

fără timp, fără spaţiu,

se înalţă şi zboară ca un fulg.

 

În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,

cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.

La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.

Nesecată fântână cu apă vie!

 

Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.

Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,

fremătând la gândul unei îmbrăţişări.

Năvalnică, suverană, caldă, iubirea

înlătură barierele, creşte totul,

se scaldă în priviri, şterge lacrima,

mângâie cerul, cuprinde abisul.

 

Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!

Timpul se dilată sau fuge uimitor,

ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,

topeşte totul în jur.

 

A înţelege, a ierta…

Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,

miraculoasă lumină, azimă de simţire.

 

În zbor, cu aripi de porumbel,

o rugăciune a inimii, a inimii de copil.

Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,

o sfântă bucurie a prezenţei de sine,

o taină, o taină a iubirii.

 

 

Aşteptarea…

 

Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,

hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,

te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,

un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,

chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,

asemeni nisipurilor mişcătoare,

în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,

un vis inspirat din repetare,

face parte din tine,

înăuntru îl simţi, renăscându-te.

 

Da, iubitule!

Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!

Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.

Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie

cu tainele luminii

în aventura cunoaşterii,

lutul facerii, fericit în roua iubirii!

 

 

 Îți cade-n gând a lacrimă

 

În inima pădurii, taina devine sângele verde din adâncuri,

ca niște îngeri, fire de aur se mișcă prin ea.

În taina nopții, ineditul gândurilor

recidivează

să ușureze povara celor plecați.

Iubești prima atingere cu brațele ei invizibile.

Tentativă. Palpitant. Interzis.

 

Cuvântul e trăirea. Îți cade-n gând a lacrimă.

Îți cade pe trup și te-nfiori. Îi cazi pe trup și o-nconjori.

Îi cazi pe trup a patimă.

În fâșii te rupi pe la răscruci de viață.

Ca o sirenă, inima îți cântă,

te provoacă,

te răscolește, te scufundă.

Mâinile se sprijină de cuvinte,

inima de inimă, sufletul de suflet.

 

Din cioburi, curcubeu te-ai face pe trupul ei.

Stele pe cer, lacrimi în ocean.

A liniște îți este.

Crește, adie și iarași crește.

Și lumină, și pasiune, și fior.

Când fiecare pleacă de unde a venit,

în neant, din neant,

există, oare, în tine o parte numită “Tu”?

 

Într-un timp care nu se mai conjugă,

dintr-un ocean de verbe, un suras, o atingere,

fiorul este aici încă o dată

și inima entuziasmată sare înăuntru

pe măsură ce ritmul curge în ape turbionare.

Gata să se avânte, căderea

va fi mult mai adâncă în nostalgia iubirii.

 

Într-o zi firul se rupe a neliniște. Inima se sfărâmă.

Îi mulțumești c-a existat ca o stea.

Însingurați, înfrigurați,

ne pierdem pașii

în speranța și așteptarea regăsirii.

Prin fața ochilor, fiecare iubire își are răstignirea,

moartea și renașterea ei.

 

Din vise țâșnesti să înțelegi simplitatea.

Atunci când sosește momentul,

primăvara îți deschide ferestrele,

legând copacii de cer.

În solitudine, pacea înflorește pentru inima rănită,

iar mai târziu, lumina îți stinge durerea

să-ți dezvăluie

zorii calzi ai unei noi zile.

Continue reading „Irina Lucia MIHALCA: Intersecţii lirice”

Florentina SAVU: Toamnă împărătească

Uite, astă-noapte toamna am visat,
Era îmbrăcată precum o prințesă,
Purta un mantou lung și colorat,
Căuta de zor chiar a mea adresă,

 

Avea pentru mine un dar nesperat,
O scrisoare dragă, un răspuns visat
Dintr-o vară dulce în care-am sperat
Să prind trenul vieții, tren accelerat!

 

Ea, maiestuoasă, mi-a întins misiva
Și-apoi a plecat în rădvanul său,
Mă rugam la zei, ba chiar și la Shiva,
În ea să nu fie vești triste, de rău…

Îmi doream din suflet iubirea s-o aflu
Chiar dacă acuma vara-mi se trecuse,
Chiar de toamna vieții-și adusese staffu’
Și privirea, și ea, mi se aburise…

Și-am aflat citind-o dintr-o răsuflare,
Că singurătatea-mi curând s-o sfârși,
Că veni-va mâine, răsărind din zare,
Acel ce în toamna-mi mult mă va iubi,

Pe rugina frunzei vor învia visuri,
În ninsoarea lor s-or naște culori,
În dansul nebun vor izvorî bisuri
Și sub tălpi flămânde se vor naște flori!

Nebunia mea atinsese culmi
Și parcă în piele nu-mi mai încăpeam,
Alergam aiurea pe-aleea cu ulmi
Și planuri nescrise în gând făuream…

Priveam peste zare cu ochi ca de vultur,
Așteptam cu dor vis să se-mplinească
Și nerăbdătoare dam tur după tur…
Toamna asta fi-va toamnă împărătească!

———————————–

Florentina SAVU

Septembrie 2019

Dan-Obogeanu Gheorghe: ,,Idilă’’ – Pamflet

Trei mătuşi cu nas de paie

Şi cu lăna ca de oaie

Umblă ziua prin popor

Cu trei sape şi-un topor.

Caută sa treacă drumul

La Tanase cel nebunul.

Ca să îl popească-n zori

Pân’ la sfinte sărbători!

Cică e sobor în sat

Că râmâne ne-nsurat.

Şi averea lui se duce

La ăl care-i face cruce!

Se cruciră cele babe,

Toate şubrede şi slabe,

Cum să-i împartă averea

Care să-i fie muierea…..

Una vrea boii din şură,

Alta vrea aur în gură.

Cea mai rea şi guralivă

Vrea să-i puna de colivă!

Şi grăbite merg la vale…

Popa le ieşi în cale

Cu tămâi şi un bici gros

Şi le cam luă la rost:

Spuse acatiste-n grabă.

Babele nu aveau treabă,

Când aprinse şi tămâia

Dracu’ îi fură… lămâia!

Şi rămase popa-n drum

Ca un tăciune cu scrum,

,,Fetele’’ cele nervoase

Îl cam jucară pe oase!

Fugi Tănase, fugi la dracu’

Că te ia baba cu sacu’

Şi te pune la iubit….

Sau dracul la raspopit!

——————————–——–

Dan-Obogeanu Gheorghe

24 septembrie  2019

Gavril Iosif SINAI: timp trecut

timp trecut

 

timpul împietrit în obiecte
un râs prădător
pe un raft
pe o masă
într-o cutie de carton
în oasele mele
ticăie
o materie banală
sfâșie din uitare clipe mucegăite
dureri de articulații
stau coloane înșiruite
istoria să nu moară
în forme abstracte
în arhitectura funerară
un epitaf lacrimogen
împrăștie manifestanții
trecuți la cele
pe cale de ignorat
noi uităm nu gândim

rostuiri în cerneală
apoftegmele părinților din pustie au fost
ca niciodată o umbră să nu poată muri
cât soarele sigilează timpul pe cer
firescul dintre sacru și profan

am închis cursul xeroxat
și am trecut strada la o cafea
un local străjuit de doi cerșetori
am dat un leu la fiecare
le-am comandat un ceai
apoi m-am așezat la masă
și am cerșit
trecutului
un mărunțiș
de-ar vrea

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

24 septembrie 2019