Întâlnirea
Jocuri de linii, de umbre, de lumini, clare,
fără egal, plutesc pe-obraz,
se întrevăd prin lazuritul din priviri.
Regină devine, pentru o zi, în frumuseţea
colorată în nuanţe aurii, melancolice
– culori cum n-ai mai văzut -,
împrăştiate, ca un abur,
pe pânza care-ţi captează inima!
Cuvintele urcă, în acelaşi timp cu ea, spre cer.
Mii de vise, cu ochii deschişi
pentru poveşti de fericire!
Mii de vise, frumoasă reverie, două fugi spre-acelaşi punct!
Farmec şi fermecător! Ai nevoie de timp
pentru-a asculta, a observa,
a contempla
şi a iubi o lume mai bună,
pribegi trecători prin viaţă, ca nişte inimi!
La intervale regulate, totu-i simbol,
traversează spaţiul încântător.
În spate, pădurea de copaci mângâie peisajul paradisiac.
O paletă de culori întrepătrunse subliniază
o clipă nostalgică
de adaptare la un alt ritm!
O mână s-a relaxat, în timp ce cealaltă
a susţinut
un cap cu bucle de-abanos.
În intenţie, o minune, o bucurie divină!
Cu vârful degetelor abia-i atingi braţele,
acoperite de voaluri diafane de un mov vrăjitor.
Ochii ei sinceri, visători, cu privirea-ntr-o parte,
de o delicată candoare!
Iubirea care rămâne!
O prinţesă de ieri şi de azi!
Ah, soarta mea!
Tu cine eşti? De ce aşa un dor? întrebi.
Credinţă şi mister! Ardentă apropiere!
În imagine, un întreg univers – picături în mişcare,
potirul cu mir, un portret,
o pictură discretă, realistă-n splendoare!
Privind-o în adâncuri – o tainică durere,
istovitoare sete, nelinişti înfloresc.
Povestea călătoare
emană parfum suav de floare.
Sub perna ta, aievea, un zâmbet ai ascuns.
Rătăcit, confuz, nu poţi să-nţelegi,
dar, crezi sau nu,
primăvara
este fără frică, mereu inocentă!
Clipa de taină
Rătăcitori. Intersecţii sinaptice.
Prin miracolele întâmplate, într-o nesfârşită căutare,
acolo, la începutul cuvintelor, în adâncimea lor,
din prezentul rostuit o lumină strălucitoare
străbate cerul, ţărmurile se ridică,
volute ritmice, înalte şi limpezi,
se estompează,
asemeni stropilor de apă.
Orele bogate, fragile, se întorc de unde au plecat,
cu bucurii şi lacrimi, cu arşiţa şi amarul durerii,
cu zâmbetul pe buze şi dorul etern.
Clipele nemărginite sunt trăite intens,
fără timp, fără spaţiu,
se înalţă şi zboară ca un fulg.
În adâncimea lor, cotropitoare simţiri,
cuvinte moi, dulci, întrepătrunderi.
La marginea inimii respiră cuvinte nespuse.
Nesecată fântână cu apă vie!
Amar şi dulce, convieţuind atât de strâns înlănţuite.
Plutind prin faldurile dorinţei, aripi îţi cresc,
fremătând la gândul unei îmbrăţişări.
Năvalnică, suverană, caldă, iubirea
înlătură barierele, creşte totul,
se scaldă în priviri, şterge lacrima,
mângâie cerul, cuprinde abisul.
Vindecătoare vibraţii, vârtej de trăiri!
Timpul se dilată sau fuge uimitor,
ziua nu mai trece firesc, în linie dreaptă,
topeşte totul în jur.
A înţelege, a ierta…
Iubirea e cheia, e sărbătoarea vieţii,
miraculoasă lumină, azimă de simţire.
În zbor, cu aripi de porumbel,
o rugăciune a inimii, a inimii de copil.
Într-o pace lăuntrică, o împărtăşire prin abandon,
o sfântă bucurie a prezenţei de sine,
o taină, o taină a iubirii.
Aşteptarea…
Aşteptarea
e atunci când ai auzit că-n piept îţi arde dorinţa de tine,
hai, smulge durerea din floarea tăcerii, durerea care-i umbreşte ochii,
te uiti în jur şi vezi cum braţele cuprind doar neantul,
un vis, o lume spectrală în care te pierzi în apa vie a iubirii,
chiar dacă pământul de sub tălpile noastre se mişcă,
asemeni nisipurilor mişcătoare,
în aer dispari dacă nu te simt lângă mine,
un vis inspirat din repetare,
face parte din tine,
înăuntru îl simţi, renăscându-te.
Da, iubitule!
Ţine-mă, să nu-mi dai drumul!
Dincolo de marginile lumii se revarsă speranţele ei.
Noi suntem viaţa, noi suntem apa vie
cu tainele luminii
în aventura cunoaşterii,
lutul facerii, fericit în roua iubirii!
Îți cade-n gând a lacrimă
În inima pădurii, taina devine sângele verde din adâncuri,
ca niște îngeri, fire de aur se mișcă prin ea.
În taina nopții, ineditul gândurilor
recidivează
să ușureze povara celor plecați.
Iubești prima atingere cu brațele ei invizibile.
Tentativă. Palpitant. Interzis.
Cuvântul e trăirea. Îți cade-n gând a lacrimă.
Îți cade pe trup și te-nfiori. Îi cazi pe trup și o-nconjori.
Îi cazi pe trup a patimă.
În fâșii te rupi pe la răscruci de viață.
Ca o sirenă, inima îți cântă,
te provoacă,
te răscolește, te scufundă.
Mâinile se sprijină de cuvinte,
inima de inimă, sufletul de suflet.
Din cioburi, curcubeu te-ai face pe trupul ei.
Stele pe cer, lacrimi în ocean.
A liniște îți este.
Crește, adie și iarași crește.
Și lumină, și pasiune, și fior.
Când fiecare pleacă de unde a venit,
în neant, din neant,
există, oare, în tine o parte numită “Tu”?
Într-un timp care nu se mai conjugă,
dintr-un ocean de verbe, un suras, o atingere,
fiorul este aici încă o dată
și inima entuziasmată sare înăuntru
pe măsură ce ritmul curge în ape turbionare.
Gata să se avânte, căderea
va fi mult mai adâncă în nostalgia iubirii.
Într-o zi firul se rupe a neliniște. Inima se sfărâmă.
Îi mulțumești c-a existat ca o stea.
Însingurați, înfrigurați,
ne pierdem pașii
în speranța și așteptarea regăsirii.
Prin fața ochilor, fiecare iubire își are răstignirea,
moartea și renașterea ei.
Din vise țâșnesti să înțelegi simplitatea.
Atunci când sosește momentul,
primăvara îți deschide ferestrele,
legând copacii de cer.
În solitudine, pacea înflorește pentru inima rănită,
iar mai târziu, lumina îți stinge durerea
să-ți dezvăluie
zorii calzi ai unei noi zile.
Dincolo de cearșaful norilor respiri lumina neatinsă.
La brațele nimănui, nicio deliberare
fără așteptare pentru răscumpărare,
niciun apel în ultimul minut,
acest gând pașnic
de a ajunge într-o țară ciudată
îți trimite un vis de a alerga fără capăt, fără direcție.
Un ultim sărut îți scutură fibra sufletului
de toată frica
și praful întrebărilor.
Mergi mai departe, înăuntrul tău.
În adieri ritmice guști bucuria luminii,
picătura rămâne posibilă în amintiri.
În chipul contopirii asculți o frumoasă baladă,
în urmă respiră pașii tangoului
pe o pânză nemărginită.
Un alb catifelat cu pași mărunți.
Într-un abis întrebător lași buzele să cutreiere.
O picătură de rouă reflectată în cer, un centru al culorilor,
tăcut refugiu al frunzelor adormite…
Congruența amintirilor
Pe drumul tău te lovești de aceiași pereți, uneori fluizi, uneori volatili.
Alergi printre anii trecuți din care răsar laolaltă vagi semne.
Firul de lână al ghemului găsit te conduce
spre o poveste nouă,
fascinantă, străină de tine.
Rupi plasa de gânduri nerăbdătoare,
ce te-nconjoară misterios, gonind spre nicăieri,
dincolo de spirala asta mișcătoare.
Limbile ceasului se dau înapoi.
Pătrunzi în peisajul imens al tăcerii tale,
dinainte de timp.
Dincolo de materie, pășești, ca un ascet,
în liniștea aceea orbitoare.
În pustiul găsit întâmpini viitorul
în lumina ce are nevoie
de altcineva ca să se reflecte.
Treci de un gardian plictisit și de un indicator minuscul.
În contururi clare citești: “Numai timpul prezent există”.
Încotro alergi?
Claritatea aceasta a lucrurilor te uimește.
Timpul migrează în amintiri fragile din care
desprindem
resturi decupate, împrăștiate,
prăbușite în dezordine sau pierdute,
o imagine ce durează mai mult sau mai puțin,
fragmente estompate care gravitează,
lipindu-se de tot ce găsesc,
oprindu-se, la întâmplare,
asupra unui moment sau altul.
La colțul străzii te aștepta ea, senină și zâmbitoare.
Privind-o, bucăți din tine, ce nu credeai să existe,
te ardeau, te sfâșiau.
Ca o promisiune,
totul tânjea
a atingere, a împlinire, a iubire.
Flux și reflux
Un spațiu al liniștii e intact, soarele se ascunde în noapte,
o clipă magică e suspendată, încă, în așteptare,
cu picioarele goale m-am plimbat prin timp
și în palma grădinii
mi- a răsărit trandafirul dimineții.
În inima furtunii devastatoare ieși din tipare,
fericirea te surprinde, vorbim unii cu alții,
te joci cu roluri diferite, le inversezi,
te așezi și privești în perspectivă,
în timp ce visele
zboară în haos,
împrăștiate peste tot,
răspunsul se naște din adânc,
o șoaptă, o chemare
abia se-aude: “ liniștește-te,
toate au o intenție,
chiar dacă nu o vei cunoaște niciodată.”
Un vis de rouă te surprinde, din ochii tăi se întoarce,
lași lumea în urmă, gândurile s-au emis deja,
corpurile s-au mișcat deja, cuvintele s-au vorbit deja,
sunetele s-au auzit deja,
acest flux s-a produs deja,
dar te însoțește,
se răsucește până
se desprinde și ultima legătură.
O nouă cale
Anotimpul acesta ți-a înflorit inima până în sanctuarul rozariului,
totul vine și pleacă, totul se accelerează,
totul ar fi putut să fie acum un veac sau la fel de bine ieri,
pentru a învăța ai creat un labirint,
în timp te-ai complicat – aglomerări de gânduri, de stări,
de situații efemere au venit ca să plece,
crezi că lucrurile s-au blocat
în continente înghețate,
ca, în roua clipei,
să se deschidă mult mai larg,
crezi că totul e împlinit,
dar, imediat, aluneci pe-o pantă abruptă,
într-o spirală nemărginită călătorim prin viață,
din căușul palmelor, cu mătasea luminii
se descântă eternitatea,
cu zâmbet, cu lacrimă, cu naștere și moarte,
mister de bucurie, mister de durere, mister de slavă.
Din liturghia orelor respiri intens psalmii întristării,
în solitudine, aprinzi boabele de tămâie, deschizi ușa și îngerul intră,
din vitraliul unui vis coboară o fată îmbrăcată în soare,
îți zâmbește, te privește adânc,
îți sărută lacrima caldă și-ți mângâie delicat obrajii,
poveste regăsită, prin ochii și inima ei, o nouă cale faci,
cu ochii deschiși separarea se dizolvă,
în toate e femeia și bărbatul,
brațele voastre cuprind cerul și pământul,
înfășurat în aripi de dor
trăiești intens universul iubirii
și fericirea,
în octava transparenței
te aliniezi simplu și ușor
în culorile noi care se conturează.
Din hrisovul trecerii după-amiezii tale,
sângele cuvintelor palpită până la marginea vieții
în poezia unei noi dimineți,
este ceva ce nu poți
și nu vrei, încă, să definești,
simțire siderală, magnifică,
ca și universul
prin care ne preumblăm,
da, o iubești și atât, numai atât,
pururea și fără tăgadă, da, o iubești!
Simți ca veacurile se vor petrece,
dar iubirea voastră
va rămâne veșnică, din veac în veac.
Misterul de lumină era veriga lipsă,
picătura s-a întâlnit cu oceanul.
————————————
Irina Lucia MIHALCA
București