Lavinia Elena NICULICEA: Urare…

Vă urez un sincer ,,La mulți ani”

și tot ce nu se cumpără cu bani:

fericire, pace, iubire, sănătate,

să aveți linişte în zilele zbuciumate!

Speranţa să vă îmbrăţişeze în momentul greu,

să aveți încredere de vă năpădesc ale îndoielilor buruieni,

să puteți să smulgeți o clipă de credinţă din amintirile de ieri;

curajul de a vă păstra spiritul tare şi de a fi voi înșivă mereu.

Vă doresc un soare strălucit să vă menţină voia bună

să vă puteți întâlni cu bucuria de mai multe ori pe lună.

Atunci veți şti că voi cu adevărat iubiți,

dar mai presus de toate, veți şti că Acum trăiți.

Să vedeți durerea ca pe-un bulgăre de nea

ce se topeşte la atingerea vorbei de catifea.

Să aşezați pe talerul universului ale voastre rugaciuni

cântărindu-vă credinţa, El să vă răspundă prin flori şi minuni.

Să vedeți frumusețea în lucrurile simple,

Să vi se lipească o stea de neobositele tâmple.

Să vă regăsiți în ochii celui drag,

să fiți iubiți și să iubiți, lăsând urme de neșters pe al lui 2021 prag.

 

Autor: Lavinia Elena NICULICEA, 1.01.2021

Germain DROOGENBROODT: Traversare

Pictură de Ho Huai-shuo, Taiwan

***


Traversare

 

Iarna își așterne frigul
biciuind crivăț și piatră
și decembrie înghețat
se strecoară printre ramuri

 

luna palidă, albită
agățată în zidul nopții
pare oglinda unui timp
licărind din ochi sleiți
de argint abandonat
printre aștri:

 

creițari de dat arvună
pentru o trecere de an.

Germain Droogenbroodt

Traducere: Gabriela Căluțiu Sonnenberg

Vasile LUCA: Nu mai are cini` colinde

NU MAI ARE CINI` COLINDE

 

Zi în răsărit lumină peste munți de piatră sură

Unde brazi-n legănare poleiți în alba bură

Își așteaptă în smerenie vremi ce-aduc cu ele odată

Fulgi de nea în jocul magic înălbind pădurea toată

 

Într-o liniște împietrită n-auzi glas de astă vară

Ciripit de cânt de păsări, fie-un croncănit de cioară

Sub omătul cât și omul și-a aflat dulcea odihnă

Verdele ce-o să mijească purtând sevi din rădăcină

 

Spre dorita primăvară în mijiri de flori de gheață

Stau sub ram cum liliecii țurțuri agățați pe-o ață

Până atunci pe văi spuzite de păișul care cântă

Printre ierburi dezbrăcate trece vântul ce cuvântă

 

Cu a lui arcuș sihastru mângâind vioara vremii

Din copita lor mugită boncănesc în codrii cerbii

Răscolind cărări frunzării de vreo haită de jivine

Luând urma cea mistreață lupi ce calea le-o aține

 

Sunt  flămânzi nevoie mare nu  iau urma pe la stâni

Să mai prindă un miel răzleț fugăriți n-lătrat de  câini

Se feresc să dea cu ochii de vreun vânător la pândă

Ce i-ar prinde în cătare zădărind  zorită fugă

 

Iacă un urs greoi în mers-ui ridicat în două labe

Rezemat de parcă-n șagă s-ar cinsti cu două halbe

Iar în sat ca și-n pădure nu auzi cum altădată

Jocul glasuri de copii vremea aceea colindată

 

Să vestească veste mare mare  că la Viflaim Maria

A adus pe lume pruncul cum ne spune prorocia

Dai de uși în-ferecate străzi pustii în toată țara

Este-o lume covidită ce-i simțim cu toți povara

 

Cum ar zice-un șugubăț ”foaie verde de ciment”

Umblă-n limbă a doru-lelii cei ce  stau în Parlament

S-amăgească prin minciună că vor face și vor drege

Cum  le-ai pus ștampila-n frunte  numai dracu îi înțelege

 

După care  nu le pasă ce-au promis  au și uitat

Să-și îndestuleze mațul nu au timp de cel sărac

Iară bietul om românul  cu necazuri până- grindă

N-are cine să îl ajute ziua bună s-o mai prindă

 

Și așa vor trece anii ca și ei  ne-om duce toți

Ne-amăgim că vine-o vreme și-om scăpa de-atâția hoți

Din păcate sunt doar vise altceva nimic mai mult

Ne rărim ca-așa ni-e datul viața-i doar bun trecut

 

Poate odat` copiii noștri vor veni din lumea largă

Să își plângă în case goale lacrima în dor de mamă

Și-or vedea că nu e modru să tot fugi din țara ta

Pâinea vieții să ți-o cauți, c-alții s-aibă ce fura

 

Mulți ne risipesc avutul n-are cine să-i oprească

Parcă nu am fi ROMÂNI într-o țară românească

Nu mai are cini` colinde de crăciun pe la  ferești

De te-n-trebi  frate ROMÂNE ce ai fost și-acum ce ești?

–––––––––-

Vasile LUCA

Decembrie 2020                                                                         

Al. Florin ȚENE: Urmele veacurilor spre Anul Nou

Urmele veacurilor spre Anul Nou

 

                                                Croncăne veacurile prin ziduri coşcovite,

                                                  Străzile s-au aruncat într-un cavou

                                                  Să-şi spele uitarea încărcată de zile pătimite

                                                  Crăpate de atâta mers spre Anul Nou.

 

După ce Dumnezeu a sfinţit lucrarea Lui

Cuvântul în timp a căpătat elan

A ochilor ce dau de ştire în ziua nimănui

Spre a înţelege întruchiparea în Noul An.

 

                  Pescăruşii aduc în cioc un spic de soare

                  Şi marea urcă până  în tablou.

                  Eu îmi caut aleasa rătăcind pe cărare

                   iubirea ce intră în Anul Nou.

 

In această zi Dumnezeu a împărțit bucăţi din El,

Poeme să le-nţelegem într-un ceas uman,

Ajutorul pătrunderii în măduva timpului rebel,

A leoaicei cu ochii verzi eliberată de Noul An..

 

                  Femeia în alb a trecut nevăzută

                  Şi marea o urmăreşte la rondou,

                  Mă doare amintirea în clipa absolută

                  Navigând pe cer spre Anul Nou.

 

O mie de ani într-o singură zi

Proclamă un ceas contemporan,

In duminica de suflet te-aştept să vii

Poemul să-l citeşti în Noul An.

 

                  Croncăne veacurile în burg fără temei

                  Pe marginea mării odihnită sub chilă,

                  Gândul se face crin pe pulpe de femei

                  În corabia legănată de veacuri şi umilă

                  În faţa orizontului albastru în ritm de bolerou

                  Când intrăm cu toții în Anul Nou.

 

Prilej universal de a ne cunoaşte,

De a întoarce cuvântul înapoi,

Cum mielul  intră în oaie de frică spontan

Și tăcerea se răscolește în sufletul din noi

Aşa cum va fi bucuria în Noul An.

 

                  Catargul are frați ciopliți în chilă

                  el zăcând aruncat pe un platou

                  își aduce aminte c-a fost arbore tăiat fără milă

Acum în prag de Anul Nou.

—————————–

Al.Florin ŢENE

Cluj-Napoca

Cristina HOROTAN: Anul fără nume (poeme)

LEACUL LUI DUMNEZEU



Trimis-a Dumnezeu pe pământ, un răvaș
În care ne întreabă: „De ce atâta ură?”
Și cum se face oare, că în al Lui lăcaș
Vin atât de mulți oameni, numai de umplutură?

Și unde-și are locul a vieții mare carte,
Biblia și Scriptura, psalmii și rugăciunea?
Când noi, cităm cu patos din scrierile sacre,
Însă purtăm în inimi, nimic; doar goliciunea?

Ne naștem fiecare din mamă și din tată.
Și respirăm cu viață, același aer, toți.
Și bem aceeași apă, ce din pământ ni-i dată,
Însă unul cu altul, suntem niște netoți.

EL „fraților” ne zice, în cântările sale,
Și cum „unii pe alții” mereu „să ne iubim”,
Iar pentru noi se pare, că-s doar cuvinte goale,
Ce le spunem din gură, însă nu le simțim.

EL ne-a lăsat pământul și aerul și apa
Plante și animale, să ne putem hrăni,
Ne-a mai lăsat și minte, să ne conducem soarta,
Cu suflet ne-a-nzestrat, să ne putem iubi.

În vreme de restriște, EL a trimis potopul
Și s-a căit…caci omul, pe care-l zămisli
Era doar răutate….și-a gândit epilogul:
O mare-nvolburată, să-nece tot ce va găsi.

Se caută savantul care poate-o să poată
Să formuleze sincer, răspunsul așteptat.
Și-acela ști-va poate, că ura-i doar o boală
De care-ntreg pământul e astăzi infectat.

Ca-n orice pandemie, așteptăm vindecare,
Privind în continuare mult dincolo de noi;
Și numai Dumnezeu răspunde la-ntrebare:
„Oameni, iubiți-vă! Căci leacul sunteți voi!”

 

 

ZILE

Sunt zile cu paralizie
În care gândurile-mi fug
Cu o reală frenezie
Și nu apuc să le ajung.

Și se succed cu o viteză
De supersonic în vazduh
Într-o imensă antiteză
Cu-al penei mele pașnic duh.

Cu miile vin din neant
Și se așează nicăieri
Luând forma unui atlant
Iar lui versuri, nu poți să-i ceri.

Se duc poate la Dumnezeu
Și îi cer binecuvântarea
Să se întoarcă unde eu
Trimit prin rugăciuni, chemarea.

Și-a doua zi se-ntorc spășite,
Și se dispun în versuri calde
Mai calme și mai liniștite
Desenând cerului arcade.

Iar pana blândă le iubește
Scriindu-le cu măiestrie
Și conturează o poveste
Ce dăinui-va în vecie.

Nu pentru cei ce cu furie
Aruncă violent cuvinte;
Ci pentru-ai mei copii, ce vie,
Mă pot păstra mereu în minte.

 

 

ANUL FĂRĂ NUME

Anul acesta infernal, lipsit de orice eleganță
A început monumental, cu așezarea în balanță
A celor mai crunte coșmaruri, care-au bântuit omenirea
Cu boală și triste finaluri, cu renunțarea…cu amintirea.

Anul acesta fără noimă,  a urmărit să ne arate
Că nu putem trăi la normă și că suntem plini de păcate.
Că nu suntem stăpânii lumii, că nici pe noi nu ne avem
Că noi, nerecunoscatorii, suntem al Terrei viu edem.

Anul acesta blestemat, a aruncat pe noi o stigmă
A unui trup ce-i condamnat,  la boala care ne indignă.
Raționate au fost toate, și aerul și libertatea
Și nici acum n-am acceptat,  ce șubredă ni-i sănătatea.

Anul acesta caraghios, a insistat să pună-n scenă,
Scenarii scrise-atât de prost, scenarii de telenovelă.
Povești absurde cu goblini, într-o regizare mizeră,
Cu public veșnic ahtiat, de fantezii de litieră.

Anul acesta belicos, ne-a arătat cu nonșalanță
Cum cel în care am crezut, ne-a înjunghiat cu prestanță
Și urmărindu-și interesul, ne-a „iubit” cu-atâta constanță
Iar la final, ca pe o boală,  ne-a pus la oarece distanță.

Anul acesta negreșit,  este speranța noastră vie,
Că-n viitor vom fi pornit spre altfel de filozofie:
A dragostei pentru aproape, pentru natură, pentru sine,
Iar lecția Pământului, prea drept și prea legitim vine.

Anul acesta lasă-n noi, proeminente, adânci urme,
Și orgoliul nostru de „zeu” se risipește-n marea lume.
Înțelegând într-un final, de ce a trebuit să-ndure
Calvarul fără de egal, adus de anul fără nume.

 

 

RAȚIUNE / SIMȚIRE

De l’a’nceputul cel dintâi
Și rațiunea și simțirea
Se luptă fără căpătâi,
Care să prindă nemurirea?

Și-n fiecare zi, în noi
Se dau războaie sângeroase
Cu arme dure,  vechi sau noi
Din teacă, pentru luptă scoase.

Și toată viața noastră, tristă
Sau veselă,  sau cum va fi
Nu își dau rând să contrazică
Ideea spusă mai întâi.

Când rațiunea,  calculată-i
În orice zice și-n ce face,
Simțirea e o sclavă blândă
Ce sufletulu-i face pace.

Când rațiunea strigă tare
Din toți rărunchii, s-o auzi,
Simțirea, mută se preface
De parcă-i numai pentru surzi.

Când rațiunea folosește
Cuvinte mai iuți sau mai blânde,
Simțirea suflet irosește
Pentru ideile flămânde.

Și ani din viață ne-ntrebăm
Cui oare sa îi dăm crezare?
Celei dintâi,  care-i taifun?
Sau celei ce-i apus de soare?

Ne putem întreba oricât,
Răspunsul este numai unul:
Nu este-un absolut acut
Care să definească omul.

Ar fi prea trist să se perinde
Prin lume, cei lipsiți de suflet,
Și-ncurajați de rațiune
Să nimicească tot, cu zâmbet.

Caci rațiunea și simțirea
Sunt ale noastre yin și yang
Scrise genetic în omenirea
Ce s-a născut după Big Bang.

 

 

CUVÂNTUL

De multe ori, tăcerea e de aur,
De și mai multe ori, cuvintele sunt plumb.
Dar cum să-ți refuzi tu, să dai dintr-un tezaur
De plumburi care-apasă, nervul tău de grumb?

Cum să-mi cinstești adesea, fărâma de onoare
Pe care-n lupte grele, am cutezat s-o apăr
Când întreg val-vartejul, avea să îmi omoare
Încrederea și cinstea, schimbate într-un jneapăr?

Cuvintele-ți robuste, lipsite de finețe
S-au adunat în mine, și-au construit un zid
Și poate că atunci, crezut-ai că-i justețe
Să-mi transformi paradisul, într-un deșert arid.

Știai că licuriciul, o insectă banală
Chiar insignifiantă în luminoasa zi,
Devine-n intuneric o forță colosală
Ce poate să-ți transforme noaptea neagră în zi?

De-l calci în miezul zilei și îi curmi existența
Tu însuți îți asiguri un tenebros etern
Deși în miezul nopții-i vei căuta prezența
Dar el ucis va fi fost, iar tu..într-un infern.

Știai că e mai bine să invocăm tăcerea
Atunci când curg în minte cuvinte dureroase,
Și că indiscutabil, când ele sunt ca fierea
Le înfrânăm din fașă, să nu fie hidoase?

Reține că în lume, întâi a fost Cuvântul
Și nu uita că are puterea magistrală
De a dezintegra, fără nici o sfială
Ca un potop….și omul… și pământul.

 

 

JUDECĂTORI

Sunteți marii judecatori
Ai altora, dar nu ai voștri
Și judecați adeseori
Ca niște dumnezei iluștri.

Sunteți atât de îngâmfați
Și nu gândiți când se impune.
De sunt prieteni sau sunt frați
Îi ponegriți mai cu asprime.

Și când în vremurile grele,
Ți-au fost și mama, dar și tata
Ați uneltit trădări obscene
Încă o dată și-ncă-o dată.

Când ei sunt una cu pământul
Și să trăiască nu mai vor,
Ar trebui să spui cuvântul
Care să-i țină-n lumea lor.

Dar furibunda ta trufie,
Profunda mediocritate,
Face ca nimic să nu fie
Măcar aproape de dreptate.

De judecat, oricine poate
De la cel mic pân’ la cel mare
Și se transformă în timp, toate
Într-un compendiu de trădare.

Sunteți marii judecători
Ai unei lumi ce-n adormire
Permite marilor orori
Să saboteze-ntreaga fire.

 

 

OAMENI DE ONOARE

Am întâlnit în anii vieții
Atâția oameni pe cărare
Însă dintre aceștia, doar…
Puțini sunt cei ce au onoare.

Am cunoscut atâtea fețe
Mai triste sau mai zâmbitoare
Și sufletu-a-nceput să-nvețe
Că doar puține-s de onoare.

Am ascultat atâtea glasuri
Mai stinse, mai răsunătoare
Dar la refrenul unor versuri
Puține-au sunat cu onoare.

Am strâns cu drag atâtea mâini
Mai fine sau mai protectoare
Și multe mi-au lăsat ruini
Fiindcă puține-s de onoare.

M-am uitat în atâția ochi
Cu priviri blânde, iscoditoare
Dar din așa multe perechi,
Puține-au arătat onoare.

Am iubit oameni, cu avânt
În orice fel de-mprejurare
Am înțeles că-i doar cuvânt
Să poți să spui că ai onoare.

Și după ani, m-am regăsit
Printre nisipuri mișcătoare
Și mulți din cei ce i-am iubit
Mi-au arătat că n-au onoare.

***
Am învățat într-un târziu,
Că nu toți cei ce-ți dau târcoale
Și-arată-un suflet străveziu,
Sunt aurore boreale…
Însă ciudat, când e prea greu
Și-mi pare că nu am scăpare,
Trimiși numai de Dumnezeu
Apar în cruntul apogeu,
Ce-i ce îmi sunt raze de soare:
Adevărații oameni de onoare.

 

Continue reading „Cristina HOROTAN: Anul fără nume (poeme)”

Stelian PLATON: Însingurare (poeme)

PIERDUT DESTINUL

 

E barca răstignită sau stânca avariată

Pe reci sclipiri de valuri cu nori vineții în cap?

La orizont căzută lumina plagiată

E trist îngenuncheată de flămândul vânt satrap.

 

Dar ninge în vara asta cu litere de scrum

Și stau poeme închise pe negrele poteci,

Răzbate numai ruga prea adâncilor părinți

A căror ramuri suntem ofiliți și intrinseci.

 

În carne adânc sculptate neplânse îndeajuns

Stau răni mustind în soare și în voie ruginesc,

Plutește epava barcă prin Univers disjuns

Unde Dumnezeu tot pierde destinul românesc.

 

 

PLOILE DE ALTĂ DATĂ

 

E primăvară a șaptezeci și una oară

Și iar trage cu tunul bunul nostru sfânt Ilie,

Noianul gândurilor mele se înfioară

Și-așteaptă ploile uitate prin copilărie,

 

Când apele alergau șirag, zuruind prin șanț,

Iar noi copii zburdând prin ele cu picioare goale,

Lansam vapoare, corvete și alte nave-n lanț,

Cu strigăte subțiri se-aprindea viața-n mahalale.

 

Toate-s amețitor de un viscol răvășite,

Sunt visele alungate și ascunse sub cuvânt,

Legenda-i condamnată și éra pe sfârșite

Și parcă viitorul se-ascunde de acest Pământ.

 

 

ÎN CASE CRESC TĂCERI

 

Părea că eram chiar cu toți acasă,

Punea bunica ceaunul pentru mămăligă,

Tacâmuri punea mama mea pe masă

Și-apoi sorbeam din ciorbă atenți să nu ne frigă.

 

Trăiam poezia zilei – fără vers

În satul meu argumentat cu un profund temei,

Cu rostul palid, azi, pierdut în Univers

Apatic și derizoriu uitat de dumnezei.

 

Nu mai sunt vecini, nici câini nu mai latră,

Mai sunt câțiva bătrâni și biserica-i departe,

Liniștea e grea, liniștea-i de piatră,

Iar moartea grijulie la bătrâni se împarte.

 

În case cresc tăceri, umbre mor pe drum

Și nici măcar minciuna nu are vreun răspuns,

Speranțele-s moarte, licăresc postum,

Acasă-i pustiu și iarba cât mine a ajuns.

 

 

MĂ ÎNCEARCĂ FRIGUL                       

 

Mă-ncearcă frig albastru ca un lăsat al serii

În vrile pleacă anii, înspre vârsta siderală

Crispați ne-așezăm la sfânta Masă a Tăcerii

Și așteptăm iertarea cântată în Catedrală

 

Datoria morții o achită fiecare

În lacrimi epitaful semnează un destin înfrânt

Sufletul e cald și protestează ca atare

Când legea sfântă spune că noi suntem pământ

 

Suntem doar niște cruci uitate în așteptare

Purtăm păcatul lui Barabas în taina lui Iisus

Și spaima-ntunecoasă când blânda clipă moare

Iar liniștea-mplinirii e-n țintirimul alb de sus

 

 

ODISEEA PEȘTIȘORULUI

 

Însingurarea ta crispată, pare sfântă,

Plăpând te-ascunzi de frații tăi antropofagi,

Tu ești vânatul mic și asta te frământă

Și-n fundul te pahar te-afunzi când te retragi.

 

În roșia mantie simți fiori de moarte,

Codița unduie-n mistice melancolii,

Oceanul din pahar mai poate să te poarte

Dincolo de moarte spre alte galaxii.

 

Tu simți că spațiul tău nu este o chilie,

Ba-i chiar mulat și-adânc pentru prezența ta,

Tu mergi chiar și la marginea de sus solíe

S-arăți că Universul se poate traversa.

 

Ursit ești să ai o însingurare sfântă,

Să luneci pe-ascunsa apelor alee,

Adăpost să-ți fie gândul ce te avântă

Să-ți săvârșești ne-ngrădita odisee.

 

 

OGLINZI ÎN CARE AM RĂMAS

 

De brațu-i diafan prinsesem Luna plină

Și-am revenit din deznădejdi ce nu le-nțelegeam,

Băusem din raza ei atâta lumină

Că-n ceața îndepărtării adânci te distingeam.

 

Destul ne-am risipit prin viscolul de fapte

Completând sfidător și rece în grila sorții,

Absurd ne-au surghiunit cuvintele necoapte

Și au rămas așteptări uscate-n fața porții.

 

Adânc săpată-n  amintiri iubirea noastră

O blândă floare, uitată-n soare fără apă,

Încet petală cu petală lângă glastră,

Geloasă bezna îi stinge fiecare pleoapă.

 

Zac visele sub viscol de zăpadă neagră,

Stă umbra rezemată de pereți înstrăinați,

Regină-i frumusețea ta rămasă-ntreagă

În oglinzile-n care am rămas împreunați.

 

 

ORAȘUL SCHIT

 

Nopți lungi veneau la Turnu Măgurele

Și parcă ne-nchideau în ruginitul var,

Lângă parc tunul cu afeturi grele

Veghind biserica, întunecat pândar.

 

Doar becuri obosite mai cutează

A desena cu raze, palide stafii,

Apoi prin tăceri le îndepărtează

De internatul școlii unde dorm copii.

 

Destinul diafan intră blând în ceas

Clipe viitoare aruncă lor în zbor,

Se-adună îngerii la iconostas

Și calea jalonează pentru pasul lor.

 

Prea tineri suntem și somnul nu-nvinge

În gară, mai aud greu tren cum a oftat,

Bonom un paznic lumina ne stinge

Și-orașul nostru într-un schit s-a transformat

 

E noapte. Orașul-schit face popas.

Somnoroasă Dunărea curge pe-o rână,

Zgomotul de trudă este mai retras,

Iisus doarme acum cu copii de mână

 

 

PASTEL    

 

Un tânăr soare trandafiriu se răzbună

Topind al frigului amorțitor umed talaz,

Purta mici muguri verzi în fiecare mână

Și încântat se tolăni pe fragedul izlaz.

 

Îl legăna natura verde și firavă

Plămădind poeme noi și vise împreună,

Seninătatea apelor curgea suavă

Sub o ninsoare caldă a fulgilor de Lună.

 

Argint topit curgea din razele rebele,

Adâncul Univers freamătă de încântare,

În vid își plimbă coada agitate stele

Așchii răzvrătite, aripi de lumini din soare.

 

***

 

PAMFLET CU PORC

 

Sunt fermier la noi în sat

Un nou mi-am purcel cumpărat.

L-am răsfățat și l-am făcut mare

Și-acum are cinci picioare.

 

Zvonind apoi că e frumos

A dovedit că-i și faimos.

Veni-ntr-o zi un nuștiu care

Crezând că purceaua-i moare,

 

C-avea sub coadă o excrescență

Scarpinânduși-o cu insistență.

Purcelu’acum adolescent

Nu prea este indulgent,

Continue reading „Stelian PLATON: Însingurare (poeme)”

Cristian Petru BĂLAN: Cereri divine

CERERI DIVINE

 

Cu rime de flori albe, diafane,

Puse-n clepsidra vieții neîntoarsă,

Își scrie tinerețea-ale ei toane,

Iar când o-ntoarce,-i scrum de floare arsă…

 

Împărăția clipelor de vise

E-un zbor de fulger dintre-un nor și-o creastă.

Pustiul timpului e-un lanț de stări concise

Și-nving doar cei cu o credință vastă.

 

Dincolo de ispite necuprinse,

În spațiu-mpărătesc de veșnicie,

Sunt alte legi, de oameni neatinse;

Pot fi-nțelese prin cucernicie.

 

Iar eu la nimeni, la nimeni, niciodată,

N-am jinduit nimic – splendori sau altceva….

Dar azi lui Dumnezeu voi cere, ca răsplată,

Întâi iubirea Lui, apoi iubirea ta !

—————————–

Cristian Petru BĂLAN

Glen Ellyn City, SUA

30 decembrie 2020

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Restituire – Colo sus lângă izvor

Cântecul privighetorii

 

Colo sus lângă izvor,

Cântă pasărea cu dor,

Cu dor mare și cu jele,

Puii-i stau pe rămurele

Și-o întreabă de ce plânge,

De ce glasul i se frânge?

Pasărea cânta-n suspine,

Oamenii cred că de bine!

Ei nu văd că prin dumbravă,

Se usucă de otravă

Florile si viermii hranei!

Vara-mbracă haina toamnei;

Cât amar vedea sărmana,

Ochii-i picurau ca rana,

Ciocu-i larg, sfâșietor,

Spunea lumii al ei dor,

Colo sus lângă izvor!

*

Peste dealuri adumbrite,

Peste văi înțepenite,

Norii vineți toarnă bură,

Doar prin zare-o crestătură,

De fereastră pentru soare,

Lăsa razele-I ușoare,

Să dea lumii semn de viață,

Dar de-i zi ori dimineață,

N-ar ști nimeni să o spună,

Ori e-al nopții plină lună,

Stăpânind norii cei negrii.

Vântul își porni sirepii,

Ploaia picura pe fagi,

Simfonii cu note largi

Prinde codru să repete,

Pe ecouri portative le desplete,

Fulgere fac dirijarea de baghete.

 

*

 

Colo sus lângă izvor,

Cântă pasărea cu dor,

Puii-i stau pe rămurele,

Și-o întreabă-n lăcrimele”

“Ești, mămică, supărată

Pe furtuna-nvolburată?”

“Nu, odorurile mele,

Ploaia vine să vă spele,

Florile să înflorească,

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Restituire – Colo sus lângă izvor”

Vasile LUCA: Adumbriul dinspre noapte

Adumbriul dinspre noapte

 

Se-așterne lin în fulgi de nea

A iernii cerneri ce se vrea

Sărutul, albul dinspre toamne

Îmbracă a dealurilor coame

 

Și-n jocul vântului hoinar

În strălucire de cleștar

Mantia de-omăt răsfrânt

Acoperă întreg pământ

 

Rele bune pași grăbiți

Nu poți pe tine să te minți

Te-afunzi n-a iernilor covor

Îți ești al vieții călător

 

Zăpezile în noi ivite

Vor troienii printre cuvinte

Însemn tăcut atâtor ierni

Ce vin și trec pe-a clipei vremi

 

La fereastră ochii mei

În străluciri de zurgălăi

Așteaptă-n nopțile târzii

Din van trecut poate-ai să vi

 

În răvășiri de lună plină

Și-n auriul de lumină

Vederii pârtii  se deschid

Îmi sunt tăcerii labirint

 

Codru-n legănări sihastre

Purtând poverile dinaste

Blazonul dinspre nalt curat

Își lasă  ramul îneuat

 

Adumbriul dinspre noapte

Peste-al gândurilor șoapte

Îmbracă haina de zăpezi

În amplu alb peste livezi

 

Pe șeaua iernilor trecute

În viscolirile volute

Îmi port gândul c-a altădat`

Print-a  zăpezilor brocard

—————————-

Vasile LUCA

29 Decembrie 2020

 

Mircea Dorin ISTRATE: Ce vremi au fost…

ÎN  VREMEA  DE  POVESTE

 

Tu, moș bătrân cât veacul, în visul tău cel blând

Îmi tot momești iluzii să vie-n al tău gând,

Și învățat cu ele ți-e greu a te desparte

De cât te îndulciră trecutele păcate.

 

Când tinerel îmi fost-ai, jur-împrejuru-ți roată

Nu datu-ți-ai iubirea nicicând pe lumea toată,

Și-ai lăcrimat la inimi de tinere codane

În nopți câte pierdut-ai, din primăveri în toamne.

 

Ai fost înalt ca bradul și mândru ca un soare,

Cât fete-au fost pe lume, frumoase ca o floare,

Pute-ai s-alegi ce vrut-ai, dar tu, ca o albină

Luat-ai mierea lumii, din marea ta grădină.

 

Te-a legănat ca nimeni iubirea-n vraja ei,

Ai fost în Raiul lumii dorit la sânul ei,

Nevrând în gându-ți lacom să te oprești, să-ți pese

C-odată tot se gată  clipitele  alese.

*

Ce vremi au fost moșnege în vremea de demult,

Căt dor ți-a fost în suflet, iubire și tumult,

Dar au trecut mai toate, că totu-i trecător,

Dar  vremilor acelea, tu n-ai rămas dator.

**

Acum, te-ai dat de-oparte, că altu-n locul tău

E crai pe șapte sate, pe dealuri și pe-un tău,

Tu, moș bătrân de-acuma, când somnul te-ocolește

Te-ntorci în vremea ceea, ce fost-a de poveste.

 

Și-ți spui că tot nu fost-a  atâta cât ai vrut

Și cât  sub vraja clipei mai înc-ai fi putut,

Îmi lasă lumea asta și altora s-o-ncerce,

Tu du-te în visarea clipitei care trece.

 

28.12.2020

 

 

LEATUL  MEU

 

Ne-om duce înspre-a vieții iarnă

Cu toții cei din leatul meu,

Uita-vom de a vieții larmă,

De-a ei tumult, de ce-a fost greu,

 

De-nnevoiri, de bucurie

În scurte clipe de răgaz,

De tot ce-a fost nemernicie,

De cei ce n-au avut obraz,

Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Ce vremi au fost…”