EU ÎNSĂMI
Eu însămi
sunt stâncă încinsă,
zvârlită în Cosmos
de forţa solară.
Şi vin cu un elan
diabolic
să străpung zarea
şi lumina crepusculară.
Străbat fanta dintre
cele două timpuri
din faţa mea.
Tu, iartă…
—————————–
Flori GOMBOȘ
Octombrie 2019
PERPETUUM MOBILE
Simt, uneori, că sunt pribeag prin mine,
Drumeţ pierdut, intrus rătăcitor,
Orbecăind în ceaţă prin destine,
Bătând la porţi închise, visător.
Simt, uneori, că eşti aşa departe…
Mă amăgesc și mă răsfăț că-mi eşti
Suflet-pereche, dulce jumătate,
Iubindu-ne în raiuri pământești.
Din orizonturi vagi, autumnale,
Revii, suav, pe vechile poteci,
La mine-n gând e iarăși sărbătoare,
Dar tu sosești ca mai apoi să pleci.
Simt, uneori, că frunzele în toamnă,
N-au fost nicicând văratice-n livezi,
Un veșnic arămiu, iubită doamnă,
Plutește trist, mereu, în ochii-ţi verzi.
Patima-i grea, anevoios e drumul,
În inimi arde viu un foc ceresc…
Văpaia e iubire ! Însă fumul ?
Himeră gri în freamătul lumesc.
Să nu lăsăm ca clipele perene,
Se plece-n van, întrebătoare-n noi,
Prin elegia vremii ce își cerne,
Păreri de rău spre timpuri de apoi.
Pe melopeea toamnei, fascinantă,
Valsăm dual, împătimiţi sau tern,
Iubirea absolută ne așteaptă
Într-un perpetuum mobile… Etern.
———————————
Mugurel PUȘCAȘ
Reghin
15 octombrie 2019
Mândra mea cu ochi de vară și cu părul de mușcată
Am văzut trecând aseară cum sta altu-n pasul tău
Mă rugam la Cer să-mi cadă să mă vadă Dumnezeu
Trupul meu, flamând că varga vrea să-mi fii îmbrățișată.
M-am rugat la vânt să-ți cânte seara, doine de iubire
La pădure să-ți descânte doar te scoate din păcat
Stâlpul porții, proptit bine, până când sunt eu plecat
Iar o umbră, grea și ștearsă să-ți rămână amintire.
Mândra mea din sânul toamnei și sărut de mere coapte
Și cu trupul ars, țărână, cum e vara, roditor,
Te-ai înmiresmat în vine și te trec din dor, în dor
Simt cum urlă lupii-n mine când te vad cu altu-n noapte.
Mândra mea icoana serii cum e vara nesfințită
Te-ai mutat la mine-n suflet și te-ai împletit prin gând
Te prefaci în așteptare și mă-ntreb doar până când ?
Să nu rămâi fată-n prispă, tristă ori dezamăgită !
Mândra mea dedată nopții ce duci glas de randunele
Hai, dezmiardă-te prin mine cum făceai și-n alte nopți
Și cu mine, și cu altul, știi prea bine că nu poți,
Să fugim in lumea largă să ne-ascundem după stele.
Mândra mea duci marea-n valuri pe nisipul cel mai crud
Ia clepsidra de la Soare, niciun fir să nu măsoare,
Să ne dăm în bobii mării, ori s-o facem ursitoare
Luna, să țină lămpașul dintr-o noapte neagră, nud.
Iar cuprinși de-nfiorare strop, cu strop, să mă pătrunzi,
Bucuria ne sporească peste ochiu-nlăcrimat,
Să ne spumege păcatul și tot Cerul dezlegat
Iar în ochii tăi de mură ploaie de steluțe verzi.
Zorii de ne-ar prinde-n brațe peste zile mai senine
Seara să ne plămădească din descântul cel mai fin
Anii să se bălăcească, ei s-or duce, ei revin,
Eu, cu tine dimpreună, bucuria-n timp ne-aline.
Și-ntr-un gând cuprins pe pace să cuprindem taina nopții
Când îl văd pe altu-n poartă de prin mine rup fiori
Lasă vântul să-ți doinească, eu, din mine-i fac viori
Ori țâțână la poiată…. ori zăvorul… altei porți !
———————————
Emilia (Emma ) POENARIU SERAFIN
Octombrie 2019
Tristețe
Aș vrea să dezbrac toamna de tristețe,
S-o mângâi cu-ale sufletului raze,
Un fel de dragoste-mpletită cu tandrețe,
Un dor îngemănat în ale ei oaze.
Mă-nghite un noian de simțăminte
Și parc-aș vrea să-mi dojenesc destinul,
Se-neacă lacrima-n tăceri dintre cuvinte,
Pe când retina să-nfloreasc-ar vrea seninul…
Sufletu-și scutură povara-ngreunată,
Dorințe-aruncă, rămânând în goliciune,
Singurătatea își făcu culcuș pe dată,
Din vise focul preschimbându-se-n tăciune.
Sunt mică, sunt prea mică-aici sub soare,
O frunză smulsă, colo-n zarea-nvolburată,
Sunt poate-un strop din dorul care doare,
Un strigăt mut dintr-o privire disperată.
——————————————-
Ala MUNTEAN
Republica Moldova
16 octombrie 2019
mai pun de rugă
mai mult decât soarele la amiază
încălzești și topești inima rece ca piatra
te scufunzi după noi
ticăie-n șoapte somnul dulce
la nunta morții îmbătrânite
ceasul e o față de demon
un ochi în moaca de oțel
solicită vedere în orizontul cenușiu
prind de mână
un înger atunci când sună
grăbit mă trezesc la un pas de rugăciunea
plecată spre scara lui iacob
o trag de umeri mă lupt disperat
o țin de picioare mă zbat nu mă las
se moare în viață mai bine
decât capul ascuns al unui călău
dezvrăjită din mine
o rugă ce știu
cuibărit lângă piept
îi stau în rostire
primul cui am cercat
ehei… coboară un înger
mai ai de urcat
————————–——————
Gavril Iosif SINAI
Octombrie 2019
De ce-ai plecat?
Ce gol și trist e fără tine, nici aerul,
sau vântul nu umple locul tău,
Mi-e greu să îţi privesc fotografia,
uitată într-o ramă pe dulap…
Privesc pe geamul din bucătărie,
la multele culori de flori,
Mi-e dor de chipul tău ales de mine,
să-l port în fiinţa mea ca un cadou…
Miresmele din părul tău se scurg,
ca ploaia într-o mare de cristal
Te caut prin locuri de nimeni ştiute,
Prin lucru, haine, şi- amintiri…
Îmi vin în minte multe prostioare
ce le făceam, atunci când ne iubeam
Şi niciodată nu credeam că-n viată
Mă părăseşti fără să-mi spui ceva…
Şi mă întreb aşa ca pentru mine,
De ce atunci când plânge ploaia
si lacrimile curg la fel,
Nu pot să şterg cu palma amintirea,
Ce-mi curge ca o lacrimă din cer?…
———————————–
Miriam Nadia DĂBĂU
(Miriam Miriam)
Paris, Franța
16 octombrie 2019
Plâng cu ochii tăi, dacă mă asculți ?
Amintiri foșnesc sub pași tăcuți ,
Soarele-i de-o suliță pe cer ,
Plâng cu ochii tăi dacă mă asculți
Până’ or să ne doară iernile din ger .
Ca o rugă-n șoaptă, te trăiesc în piept,
Ca o lacrimă uitată într-un ochi nătâng …
Mă mai dori a rană și-ncă te aștept ,
Plâng cu ochii tăi când te dor și plâng ?
Vara ce-ți visam ,s-a ascuns in frunză,
Verdele pădurii ,s-a stins fără rost ,
Toamna se târăște parcă e lehuză ,
Doar vară ți-eram… dacă ți-aș fi fost…
Amintiri mai dor… ți-ncolțesc uitări ,
Frunze mai foșnesc sub pașii tăcuți ,
Încă te mai caut prin tristeți din gări ,
Plâng cu ochii tăi dacă mă asculți ?
——————————–
Elena NEAGU
Octombrie 2019
POVESTE CU PARFUM DE TOAMNĂ
M-ai prins şireată toamnă
cu inima, fântână goală,
şuieră vântul aspru prelung,
iar înaltele octave a pustiu plâng
după sentimentul veşted, încă viu,
iubirea strivită, nemilos ruptă,
în zdrenţe de voal dispărută.
Martoră, o rază palidă tandru o atinge,
tocmai când flacăra ei aproape se stinge,
o mângâie suav, focu-i înteţeşte,
de iubiri apuse tainic îi vorbeşte,
de crizantema din geam, viu înflorită,
de a verdelui brad îndrăgostită…
Piţigoiul speriat, apare grijuliu,
se cuibăreşte şi-i ciripeşte hazliu,
dintre ramuri de stejar stacojiu.
Crizantema din fereastră zâmbeşte
si bucuria pe o aripă de rază iute soseşte.
––––––––––
Cornelia PRISĂCARU ZOTA
Iaşi,
16 octombrie 2019
Căutând secretul nemuririi
Alergăm cu tălpile fierbinți,
prin sufletele pline de angoase,
Simțind durerea cum pătrunde,
prin vene, prin carne și prin oase…
Durere, care vine din universul ,
ce-i lipsit, de lumina unor astre…
Ca tăcerea ce aduce intuneric,
în interiorul sufletelor noastre…
Când sufletele se despart, se rup,
lăsând în urmă, numai amintiri…
Iubirile dispar, din inimă și trup,
dar nu se vor uita, în noile trăiri !
Murim în noi, murim în fiecare clipă
și ne-ntrebăm, ce este nemurirea !?
Cum e, dacă există , unde o găsim
și dacă veșnic, ne oferă fericirea !
Atâta timp cât suntem încă vii,
vom căuta adânc, în sufletele noastre,
Poate vom afla, secretul nemuririi…
De nu, poate-l găsim, mai sus de astre !
——————————–
Vasile MIRCESCU
Rugă
ploua pe pământ
deschisesem o ușă în zid
uitând apoi să închid
cad, mă ridic
plâng cuiele-n rană
așez o cruce în prund
să mă spovedesc cerului
mă ascund în palme uitând să găsesc cuvântul rostit
Doamne, iartă-ne
plopule, scutură-te
cântule, plânge-ne
omule, vinde-ne și lasă-ne lacrima
ducă-te în pustiu, printre fulgere
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
17 octombrie 2019