urme încăpățânate
de aduceri-aminte
nu-mi dau pace.
insistă
amenințător,
să-mi creeze
imagini ale viitorului
confecționate
din bucățile terne
ale unui trecut
ce-l credeam
alunecat
în uitare.
în mine
sfredeleşte
furtuna…
—————————-
Doina BĂDILĂ
9 noiembrie 2019
(imagine, lucrare de Liliana Kaltakis)
Locul luminii
Bănuiesc că locul luminii se află
intre degetele potcoavelor
mânjilor ce nu s-au născut din iepe,
e o fugă copil peste odihna nevăzutului
are și coadă
coada-i ochiul lui Dumnezeu acoperit
de geana afroditelor ce etern
iși caută raiul,
și dacă ai putea să o prinzi cu mâna
ar fi sân cu sfârc de lapte
indoielnică plăcere fără fund,
locul ei materna placentă a stelelor
ce cad născând,
lumina nu doare, n-are gust și nu culoare
e așa un dor de dus…
locul luminii e acolo unde-ai stat
și pământu-i încă cald,
intre fluture și-omidă între toamnă
și restul lumii
unde umbra se înrudește cu nepoții merelor
ce nu mai cad,
unde Adam se înnoiește în călcâiul
de femeie, unde coasta îți vorbește despre
tine făr’de tine
luminii îi stă bine la ureche de arac,
locul ei colț de prigoană după mame
fără prunc, singuratică maree
peste maluri care plâng,
clipă-n ceas nevăzătoare, veac ucis în
margini strâmbe îmbrăcate
in gropari,
arlechin cu râsul dulce sub un clopot
de Monarh, vaietul din nopți cu strună
incantate de nesomnul înrudirii
cu-mpietrirea trasă-n ape de morari,
in tot locu-i locul ei
luminarea-i rost de vină,
de te-ai naște în splendori botezând
icoane-n zarzări, la picioare de-ai avea
infinitul strâns la umbră,
cerul prins în buzunar și în norduri loc
să spânzuri demoni lungi de avatar,
locul ei, lumină blândă
e acolo unde straiul cărnii se preface-n
abur molcom, eventual într-o potcoavă
prinsă-n brâu de mercenari.
Asterisc
bolnăvicioasă umbra tăcerii se așează
pe pat lângă respirația pledului
ce învoiește trupul de absența în
nevăzuturi imaginare,
e frig în pauza de somn
prea toamnă în visuri ce se fac
veioze de noapte,
la căpătâiul meu totuși mai ard
felinare cu molii de sezon,
pun arătătorul
pe inelarul tău rămas distant în aerul
cununat cu o îmbrățișare,
mistui în mine un braț ce nu l-am avut
afară și din el ies potrivnice apucături
de aripi în tandem,
sonorul unui zbor deodată înclină
zeci de arătătoare, inelarul rămâne
la zero și-un sfert,
poate și-n tăceri e rost de turlă
de biserică,
trag cu ochiul după un cuvânt nerostit
cineva îmi suflă să pun un asterisc
inainte și după următoarea umbră
ce se va așeza pe pământul aruncat
pe mine…de un gropar
cu numele meu.
O ploaie cu îngeri…
O ploaie cu îngeri mai picură azi
din potopul ce-a fost ieri doar osândă,
noi doi și-o lumină ne leagă pe străzi
in ceruri cu margini aprinse în beznă,
Dospesc umerii tăi aripa pâinii trupești
sandala gleznei e-n vrajă de fugă,
mi-e foame de tine, mă pierd în povești
cu zborul din tine prin nimburi cu glugă,
Un reazem cu sfeșnic e plin ochiul trist
din fiecare ciutură plină cu apă de rouă,
fac ierbii călcate de tine un mugure lins
de noaptea cadrării în lumea Cea Nouă,
MEDITAŢIE EXTREMĂ
Când credeam că inima este cea care
îmi bate mai energic decât în alte zile,
de fapt îmi bătea la uşa sufletului,muza,
motivând că
pe perioada în care mi-a lipsit,
a fost la Dumnezeu
pentru a prezenta scrierile mele pentru care
s-a temut că Tatăl Ceresc
va da cu ea şi cu mine de pământ deoarece
am scris lucruri ireale
nu exact cum s-a făcut cerul şi pământul
cu tot ce-i pe el,
dar Dumnezeu a motivat în fond
şi la urma urmei cum că
dacă nu sunt astrolog nici istoric
sau geograf
ori cercetător din alte domenii,ci scriitor,
am motiv scuzabil
să scriu basme chiar şi despre el…
———————–
VASILE DAN MARCHIȘ
9 noiembrie 2019
MISIVĂ DE IUBIRE
Am primit, iubite,-n noaptea asta
O misivă într-un strop de rouă,
Mii de stele-mi luminau fereastra,
Luna-și împletea cununa nouă.
În zare se vedea Calea Lactee,
Vis pictat pe-a cerului năframă,
Știi, iubite, sunt doar o femeie
Care bezna nopții o destramă…
Regăsesc în stropul cel de rouă,
Mir sfințit pe crestele de zile,
Însă plouă, plouă, plouă, plouă,
În sufletul unei (cândva!) copile…
Se ascunde luna-n Carul Mare,
Stelele clipesc nedumerite,
Câte nopți și zile-or trece oare
Ce misive-n rouă nasc, iubite?..
Azi deschid în visul meu fereastra
Vreau s-adun smaraldu-ți din privire
Stropi de rouă triști în noaptea asta
Îți scriau misive de iubire…
——————————————-
Ala MUNTEAN
Republica Moldova
9 noiembrie 2019
ÎNCĂ O FILĂ DIN POVESTE
La ceas de seară scriu o filă din poveste,
Și mă-ncălzesc cu pătura-ți de șoapte
Ce mă poartă prin împărățiile celeste
Iubito, tu ești marea prefăcută-n noapte.
Îți scriu povestea iubito, pe fila unui vis,
Mă arde ruginiul toamnei tutelare
În sânge pianul scrie ode în anticul zapis
Pe o lacrimă de înger la răsărit de soare.
Am să te iubesc ispito, ca-n povești,
Cu vise îmbrăcate-n straie nupțiale
Cu inorogi de foc și alegorice calești
Și heruvimi să îți aducă osanale.
Mă pierd de mine atunci când îți privesc,
Trupul ce parcă tremură a liră
Rog o lacrimă să îți șoptească întâiul TE IUBESC
Coroane din șirag de stele zeii ne-mpletiră.
Încă o filă din poveste iubito îți mai scriu,
În susur de vioară precum al tău alint
Lasă-mă în noaptea grea luceafăr să îți fiu
Lasă-mă nirvană inima să-ți simt.
—————————–————————
Cristian Gabriel VULPOIU
9 noiembrie 2019
Și dacă astăzi încă simt o lacrimă pe geană,
Cauza îmi este, dorind să-mi fii aproape Mamă,
În astă toamnă de mister când plâng pe luncă plopii,
Iar de aici, dintr-un ungher dorindu-te îți caut ochii,
Privind tabloul prăfuit ce parcă îmi vorbește,
De toate câte-ai suferit, de tot ce-a fost și este.
Și dacă astăzi pot rosti o vorbă de iubire,
Prin naștere mi-ai dăruit acea strălucire,
De infinit și stele zeci ce-mi luminează calea,
Când rătăcită pe poteci îți caut îmbrățișarea.
Dar te-ai trecut precum un vis pierzându-te în noapte,
Lăsându-mi tot ce ai promis la margine de ape.
Dacă astăzi sunt prezent, datoare îți sunt ție
Și depun tainic, pertinent o lacrimă târzie,
Pe acest pământ flămând unde îți duci somul,
Rugând tăcută și discret să te aibă în pază Domnul.
Și dacă astăzi nu sunt eu,
Nimeni nu-i vinovat!
Vinovat e dorul tău
Ce-n suflet l-am păstrat!
Cu Eminescu
Mă pierd în lumea fără nume,
Nimic folositor nu-mi este
Dar te citesc și-mi pare bine,
Că-mi ești Luceafăr din poveste.
Și cât n-aș vrea să-ți spun în taină
Când serile coboară încet
Să vii, să vii fără de teamă,
Poetul meu cu un sonet!
Și-mi plâng toți teii zbuciumați
De vântul care prea năvalnic
Bate într-un și înnamorați
Îndrăgostiții trec zburdalnic.
Popas lângă un lac făcui
Privind la plopii părăsiți,
Că nu îi dat așa, orișicui
Iubind să vrea mii de dorinți!
Încet o undă întretaie
Calea lepedei divine
Care plutind, vrea o văpaie
Din lună să poată cuprinde.
Doar salcia mă înțelege
Și poate un cocor pribeag
Că, dragostea e acea lege,
Scrisă de cel care ți-e drag.
E un păcat dorința aspră
De a iubi un Zburător?
Întreb și întrebarea-i castă
Când visul e nemuritor.
Pierzându-mă
Mă descompun în alge și fluturi
În gânduri și triste sărutări,
Iar lupii la pândă privesc
Să poată ataca dacă greșesc.
Ce tulburi sunt norii!
Ce trist e cuvântul
Acum când cocorii
Au umplut zenitul!
Pierzându-mă vreau un îndemn
Dar unde-i iubirea! Simt un blestem
Și inima arde mocnit,
În torțe și candeli cu fitil de argint.
Ce imitație pe altare găsesc!
Unde e crinul regal, îngeresc?
Unde este perla unui cuvânt?
În ce mocirlă zace tacând!
E crud! Este trist
Că timpul se pierde
Pe Calea Lactee
Iar tu mă crezi o simplă: Femeie!
Amarnic te înșeli
Pentru că, mai ieri
Din trup de Femeie născut,
Lumina iubirii ai găsit
Și, tot Ea te-a alăptat
Apoi te-a numit: Adoratul meu băiat.
Ipocriziei, se poate
Dar încă mai sper o dreptate
Acolo unde inima într-una bate.
Același dor
Într-o îmbrățișare iubirea ne unește,
Și zeci de continente sufletul regăsește,
Atomic suntem plasma acestei vieți dorite,
Iar aliajul este unit prin stalactite.
Te regăsesc în toate și-n toate te compun
Dorind favoarea clipei de-a fi al meu oricum,
Căci noaptea e albastră cu tot compusul ei,
Iar din eter doar astrul ne dă chipul de zei.
Te sorb dintr-o privire tu mă alini cu dor
Și astă fericire nu pot să o măsor
De-atâta înverșunare ce-n suflet clocotește,
Parcă încă doare viața ce ne unește.
Același foc ne arde cu fiecare gând
E strigăt și împăcare la tot ce am trăit
Și nu vream să se piardă gingășe sentimente,
Mai bine lăsăm iarna cu doruri să ne-mbete.
Continue reading „Ioana CONDURARU: Și dacă astăzi (versuri)”
timpul nu contează pentru nimeni
un algoritm vibrant cenușiu
în ignoranță sunt umbre
umbrele unor umbre
cu ochi de foc
rătăcesc în propriul corp
un preistoric în grota lui
când ura mă năpădește
în mine se deschid ravene
fiară între fiare
prădător cu mine însumi
pe ritmuri închipuite
mă legăn aritmic
catete și ipotenuze arhivate
în tenebrele minții
măsluiesc oglinzi
conving
mă conving
că sunt o zeitate
peste care plouă cu bronz
palme în palme spoite cu ocru
pereți cu simboluri
catete și ipotenuze
desene bizare care slăvesc
care mă proslăvesc
pentru că eu…
pentru că eu…
pentru că eu…
uneori alunec în greșeală
citesc o carte
devin omenos
simt o lumină caldă
cum îmi inundă țesuturile
speriat m-arunc în întunericul umed
în ignoranță sunt mereu umbre
umbrele unor umbre
dezarhivate
—————————-
Vasile LUNGEANU
Noiembrie 2019
Elegie
Îmi pune Toamna ploaie
de diamante-n deget
Se logodeşte frunza
cu sufletul meu stins
O pătură de vise
îmi ține cald de bruma
Regretelor târzii
ce peste ani mi-au nins
Îmi pune Toamna roşii
mărgele de măceş
Cercei de onix negri
din bozie şi soc
Şi-n rochie-foşnitoare
din păpuriş şi stuf
Mă poartă prin altare
şi-mi zice de Noroc
———————————
Lidia STAN
Și iată toamnă
Și iată toamnă dragă iarăși pleci
Plângând, și lași căzând în urma ta
Lacrimile-nghețate ale brumei reci,
Ca vălul de mireasă va cădea.
Și iată că te duci iar toamnă,
Te treci ca amintirea unui vis,
Ce vrem să-l retrăim frumoasă doamnă,
În primăvara mugurilor de cais.
Te-nalți precum o ceață densă,
Feericul tău în aer risipindu-l,
În goliciune cu umbra ta imensă,
Te scurgi în vremi tăcută precum gândul.
Te risipești în unda unui vag ecou,
Strigăt, sărut de vânt pe glezna-ți goală,
Mâhniți în suflet te așteptăm din nou,
Să te renaști în verde crud de primăvară.
Și iată ca un abur în aer te propagi,
Cât de orfani rămânem fără tine,
Cu încă un an la anii noștri dragi,
Ne-mbătrânești și ne apeși pe urme.
Suflet hain
Dezgolit mi-e sufletul și îngenunchiat,
Inima în două îmi este sfâșiată,
Hain suflet ce încrederea mi-ai trădat,
În timp ce eu te iubeam nevinovată.
Destrămat mi-e sufletul, zdrențuit,
Îmi ling rănile pumnalului ce ai înfipt,
Ca o oarbă te urmam, ce mult te-am iubit,
Și tu hain suflet cât de mult m-ai mințit.
Sloi de gheață mi-e sufletul ce l-ai ucis,
Nu mai simt nimic în el totul e stins,
,, Ca un șarpe m-ai mușcat, te-ai ascuns”,
Otrăvindu-l i-ai distrus orice urmă de vis.
Sărman suflet sugrumat de minciuni,
Jalea te-neacă ești un ocean de lacrimi,
Străpuns doar de ghimpi și de spini,
Ce iubire să primești de la un suflet hain?
Suflet sfărâmat, bob de nisip împrăștiat,
Descurajat nu vei mai surâde niciodat,
Închide în calendare tot ce te-a întristat,
Va veni și vremea când hainul suflet pentru păcat,
Va plăti trădarea neapărat cu vârf și îndesat.
De ce
De ce vii și îmi stârnești gândul când îmi stă cuminte,
Peste creasta șoaptei dulci într-un vis încântător,
Ce mi te întorci mereu și tot dai târcol prin minte,
Și nu vrei să înțelegi cât în suflet mi-i de dor?!
De ce vrei iubite tu ca pe-un lut să mă frămânți,
Și îmi chinui orice clipă ce îmi pare liniștită,
De ce-mi tulburi chiar și somnul unde cred că mă săruți,
Și în brațe lângă pieptu-ți să mă simt că – s fericită?!
De ce-mi porți tot amăgiri și în pace nu mă lași,
Să-mi port toamnele pe umeri cu sufletul împăcat,
Mă faci să cred că îmi ești, dar nu-ți văd urma de pași,
Și mă mistui ca în lanțuri cu dorul tău să mă zbat?
Dacă tot mă chinuiești și din chingile dorului,
N-am să pot nicicând vreodată ca să mă eliberez,
Să-mi trimiți în miez de noapte de pe bolta cerului,
Praf de stele și magie eu să cred că nu visez,
Nu mă vezi că înșir lacrimi și mi-e dor mult să te văz?!
EU SUNT… TU ŞI TU EŞTI… EU
Eu sunt ţărmul, tu mi-eşti valul,
Braţele spre tine-ntind…
Din furtuni, zdrobit pe malul,
Te aştept să te cuprind !
Eu sunt marea, tu mi-eşti vântul,
De m-atingi, valuri-mi răsar…
Când ţi-aud şoptit cuvântul
Din abisul meu tresar !
Mi-eşti Luceafăr, eu sunt Luna,
De te văd, mă prind fiori
Şi oftez de dor într-una,
Noaptea-ntreagă până-n zori !
Tu, mi-eşti focul, eu scânteia,
Sunt în tine, l-adăpost…
Din tăciuni mi-aprinzi femeia,
Îmi dai noimă, în viaţă rost !
Eu sunt vultur şi-mi eşti stâncă,
Poposesc de-am ostenit
Şi mă-nalţ în zare-adâncă,
M-aciuiesc de-s prigonit !
Sunt şi mare, chiar şi munte…
Eu sunt… TU şi tu eşti… EU
Şi-mi eşti înc-aceea punte,
Peste lumi, spre apogeu,
Ce m-atrage, mă răpeşte,
Mă şi-afundă în dureri,
Uneori, chiar mă răneşte…
Nu-i uşor să schimb păreri !
Şi-ţi tot spun eu lăcrimând,
Că-mi eşti seva din nervuri,
Iar tu-mi zici că eşti flămând,
Cum să pleci, cum să te-nduri ?
MI-E DOR DE CE MI-A FOST…
Mi-e dor de vremea, când timpul nu-mi măsura clipe,
Necunoscând, că fiecare-nceput avea-va și-un sfârșit…
Când, întinzându-mi brațele, credeam că-mi sunt aripe,
Atunci, când în piept simțeam prime trăiri să se-nfiripe…
Mi-e dor de primii pași lăsați, pe cărărui ce le-am pășit,
Din ce-a fost, părând azi desăvârșit… Continue reading „Anna-Nora ROTARU: Doruri (poeme)”