Și dacă astăzi încă simt o lacrimă pe geană,
Cauza îmi este, dorind să-mi fii aproape Mamă,
În astă toamnă de mister când plâng pe luncă plopii,
Iar de aici, dintr-un ungher dorindu-te îți caut ochii,
Privind tabloul prăfuit ce parcă îmi vorbește,
De toate câte-ai suferit, de tot ce-a fost și este.
Și dacă astăzi pot rosti o vorbă de iubire,
Prin naștere mi-ai dăruit acea strălucire,
De infinit și stele zeci ce-mi luminează calea,
Când rătăcită pe poteci îți caut îmbrățișarea.
Dar te-ai trecut precum un vis pierzându-te în noapte,
Lăsându-mi tot ce ai promis la margine de ape.
Dacă astăzi sunt prezent, datoare îți sunt ție
Și depun tainic, pertinent o lacrimă târzie,
Pe acest pământ flămând unde îți duci somul,
Rugând tăcută și discret să te aibă în pază Domnul.
Și dacă astăzi nu sunt eu,
Nimeni nu-i vinovat!
Vinovat e dorul tău
Ce-n suflet l-am păstrat!
Cu Eminescu
Mă pierd în lumea fără nume,
Nimic folositor nu-mi este
Dar te citesc și-mi pare bine,
Că-mi ești Luceafăr din poveste.
Și cât n-aș vrea să-ți spun în taină
Când serile coboară încet
Să vii, să vii fără de teamă,
Poetul meu cu un sonet!
Și-mi plâng toți teii zbuciumați
De vântul care prea năvalnic
Bate într-un și înnamorați
Îndrăgostiții trec zburdalnic.
Popas lângă un lac făcui
Privind la plopii părăsiți,
Că nu îi dat așa, orișicui
Iubind să vrea mii de dorinți!
Încet o undă întretaie
Calea lepedei divine
Care plutind, vrea o văpaie
Din lună să poată cuprinde.
Doar salcia mă înțelege
Și poate un cocor pribeag
Că, dragostea e acea lege,
Scrisă de cel care ți-e drag.
E un păcat dorința aspră
De a iubi un Zburător?
Întreb și întrebarea-i castă
Când visul e nemuritor.
Pierzându-mă
Mă descompun în alge și fluturi
În gânduri și triste sărutări,
Iar lupii la pândă privesc
Să poată ataca dacă greșesc.
Ce tulburi sunt norii!
Ce trist e cuvântul
Acum când cocorii
Au umplut zenitul!
Pierzându-mă vreau un îndemn
Dar unde-i iubirea! Simt un blestem
Și inima arde mocnit,
În torțe și candeli cu fitil de argint.
Ce imitație pe altare găsesc!
Unde e crinul regal, îngeresc?
Unde este perla unui cuvânt?
În ce mocirlă zace tacând!
E crud! Este trist
Că timpul se pierde
Pe Calea Lactee
Iar tu mă crezi o simplă: Femeie!
Amarnic te înșeli
Pentru că, mai ieri
Din trup de Femeie născut,
Lumina iubirii ai găsit
Și, tot Ea te-a alăptat
Apoi te-a numit: Adoratul meu băiat.
Ipocriziei, se poate
Dar încă mai sper o dreptate
Acolo unde inima într-una bate.
Același dor
Într-o îmbrățișare iubirea ne unește,
Și zeci de continente sufletul regăsește,
Atomic suntem plasma acestei vieți dorite,
Iar aliajul este unit prin stalactite.
Te regăsesc în toate și-n toate te compun
Dorind favoarea clipei de-a fi al meu oricum,
Căci noaptea e albastră cu tot compusul ei,
Iar din eter doar astrul ne dă chipul de zei.
Te sorb dintr-o privire tu mă alini cu dor
Și astă fericire nu pot să o măsor
De-atâta înverșunare ce-n suflet clocotește,
Parcă încă doare viața ce ne unește.
Același foc ne arde cu fiecare gând
E strigăt și împăcare la tot ce am trăit
Și nu vream să se piardă gingășe sentimente,
Mai bine lăsăm iarna cu doruri să ne-mbete.
Ultimii trandafiri
S-au întristat toți trandafirii,
Petalele s-au ofilit
De bruma ce, cu legea firii
Căzu alene din zenit.
Și stau cerșind o rază blândă
Când soarele după un nor,
Se arată pâlpâibnd în strungă
Dăruind alt minunat decor.
Dar este toamnă și-i târziu
Pentru pasteluri, curcubeie
Și anotimpul călător,
Presară frunzele pe aleie.
Numai ei, gingași și darnici
Se zbat în ghiara unui vânt
Și nu doresc alte polemici.
Vor doar petalele, râzând
Să le păstreze pe tulpină
Măcar un pic de s-ar putea,
Rugându-se chiar și la lună
Să-i dea o trenă de-ar avea.
Dar oare cine să-i audă?
Anotimpul e cernit
Însă plâng de atâta ciudă
Negăsind nici un alint.
Văzând acestă mare dramă
O vrăbiuță se opri:
,,- Lasă, ai să vezi la primăvară
M-ai frumos vei înflori.
Alte petale miruite
Deschidese-vor din bobici
Zâmbind atât de fericite
Și adorat fi-vei în veci!”
Micuța pasăre-și luă zborul
Iar trandafirul zăpăcit,
Privi atent cum însuși cerul,
Se apleacă încet către zenit
Și acceptă tot adevărul:
,,La anul înflori-voi înzecit”.
Eu
Eu te iubesc deschis
Chiar dacă te retragi
Spre lumea ta din vis
Punând intrigi
Fiind atât de indecis!
Vezi, în ciuda anotimpului perfid
A înflorit un trandafir, zâmbind
Răpind din soare raze argintii!
Eu cum să cred că nu ai să revii?
Un înger păzitor îmi ești
Fără să știi, și-mi dăruiești
Acel substrat de adevăr
Cu timpul care-i efemer,
Iar toamna-i blândă, parfumată
Cu chipul delicat de fată
Plimbându-și nurii pe poteci.
Cum să nu iubești în veci?
Boabele de chihlimbar
Ce curg sfioase în pahar
Ne ademenesc acum și iar,
Simțim nebunul dor pribeag
Poposind pe al nostru prag.
Eu te iubesc și atâta tot.
Condamnă-mi sufletul nerod
Că-i prea sălbatec, insistent,
Dar te rog: Spune-mi prezent
Acum când iarna delicată,
Din zare va veni fardată.
Gândul dimineții
Astăzi am deschis ferestra
Spre o lume de iubire,
Nemaivrând, simțind năpasta
Să gândesc că nu e bine
Și că totul se destramă
Fiindcă dragostea-i plecată,
Undeva și totu-i dramă
Arzând candela în noapte.
Vreau albastru cer să fie
Chiar dacă e ceață iară,
În văzduh o ciocârlie
Să îmi cânte pân’ la vară,
Și mai vreau o lume nouă
Care știe a iubi
Fără gânduri, fără pizmă,
Pur și simplu a oferi.
Nu contează cât și unde
Important e însuși darul
Și în suflet nu ascunde,
Punând inimii hatamul,
Că nu ești mai bun ca nimeni,
Doar un simplu muritor,
Asta ești și, de altminteri
Sufletul e călător.
Vezi ce daruri minunate
Domnul le trimite nouă,
Fie zi sau fie noapte,
Chiar de-i bine, chiar de plouă
Sperând că, noi gândi-vom
Și la cel îndurerat
Procedînd în consecință,
Dăruind din ce-am luat?
Hai, deschide acum ferestra
Privind încă un răsărit,
Mulțumind că ziua, acesta
Cu blândețe a zâmbint.
Oful Mamei
Peste gard privește-n zare
Numărând toți trecătorii,
Sperând că, din lumea mare
Se întorc iarăși feciorii.
De mult nu îi mai văzuse
Și îi sângerează-n suflet,
Dorul ce se cuibărise
Zdrobindu-i gingășul zâmbet.
,,- Au crescut, luat-au zborul
Fără a gândi un pic,
Că seca-va tot izvorul
Și n-or mai găsi nimic,
Pentru că, anii se trec
Lăsând lacrimi peste viață
Iar din amintiri se șterg
De atâția nori și ceață!”
Rumega aceste gânduri
Ducând piciorul beteag
Către casă, lăsând rânduri
Săpate pe lângă gard.
Cine oful să-i mângâie
Acuma la asfințit
Când nimeni încă nu știe,
Cât în viață a suferit?
Doar Grevei dă din coadă
Bucuros pe lângă ea
În timp ce, în a sa barbă
Cad boabe de albăstrea.
Câte Mame nu-și duc dorul
Pentru ,,pruncii” duși departe
Rugându-l mereu pe Domnul,
Să le apere de moarte!
———————————-
Ioana CONDURARU
Noiembrie 2019
(Imagine internet)