Elena NEAGU: Sunt copac și vioară mă visez

Sunt copac și vioară mă visez

Sunt copac
și mă visez vioară uneori …
Când în zori răsari lumină,
mă răsar din rădăcină,
tânguiesc când dor mă dori …
Când mă strigi,
mi-e soare gândul;
să te aflu să te știu,
aș brăzda cu dor Pământul
și nisipul din deșert,
să te beau și să te iert.
Când vom fi,
căci vom fi și iad și rai,
m-oi ruga la sfinți în lacrimi,
să îmi vii dar să și stai
stele ninse ,dor și paltini.
Căci de pleci ,s-or rupe maluri,
mâinile s-or frânge-n rugă
și din pom ,voi rămâne buturugă !
Sunt copac și-ți sunt vioară uneori
când te dor baladă vie
și îmi curg din lacrimi flori.
Sunt copac cu rădăcini
ce-nfloresc dintr-o iubire,
când îmi vii , să nu- mi mai pleci
să te muți în amintire…

——————————–

Elena NEAGU

10 noiembrie 2019

Ala MUNTEAN: Anii…

ANII…

Ca frunzele în toamnă-mi cad anii peste umeri
Și simt de-acum mai des cum sufletul mă doare
Îmi împletesc cunună și nu vreau să mi-i numeri,
Numărătoarea-aceasta, știu, nici un rost nu are.

Cad anii ca zăpada peste-ale noastre plete
Și al inimii suflu își domolește graba,
Iar undeva în umbră mai bântuie regrete,
Doar Domnul sentimente nu ne-a dat degeaba.

Știi, anii ca și ploaia mai picură pe suflet
Și-nghesuie-n unghere lacrimi nevăzute,
Freamătul rugăciunii îmi este azi rasuflet
Într-un tumult de gânduri de mine doar știute…

În anii mei se-mbină la răsărit, în zori,
Un pic de nostalgie-n izvor de-ntelepciune,
Și-ascund o amintire în ochii visători,
Căci timpul nostru astăzi este o minune!

——————————————-

Ala MUNTEAN

Republica Moldova

10 noiembrie 2019

Mihaela BORZEA: De cioburi și de tine nimic nu te mai scapă

DE CIOBURI ȘI DE TINE NIMIC NU TE MAI SCAPĂ

De ieri e tot mai rece, parcă e noapte-n lume,
Vin hoți să-ți fure anii și dramul de speranță,
Pun în valize munții și-ndeasă în costume
O țară șifonată de-atâta aroganță.

Foșnește-un vânt năprasnic prin ochii primăverii,
Ca un bujor te lepezi de frunze și petale,
Răstorni destinul acru din cănile tăcerii
La rădăcina prinsă de lutul Clipei tale.

Primești în dar un Soare decorticat de raze,
Îl storci în călimară și-ncepi să-i scrii sfârșitul,
Lumina-ți varsă rouă și virgule în fraze,
Născând izvoare-n care se scaldă Infinitul.

N-ai timp să mori, dar iată, oglinda-n miez se crapă
Și pare că-ți zdrobește cu cerul ei, arcada,
De cioburi și de tine nimic nu te mai scapă,
Căci scribul, cu un rânjet, închide acolada.

Mai este până mâine un scârțâit de cretă,
Un țipăt inefabil, strivit între iluzii,
O simplă răsucire de cheie în planetă
Și-o patrie bătrână cu visele-n perfuzii.

—————————-

Mihaela BORZEA

Noiembrie 2019

Nicu GAVRILOVICI: Vitraliile timpului (poeme)

Clopotar

Tocmai trag de funia albastră a gândurilor…
Ding!
Visele zboară speriate,
lilieci albaștri…
Țăndări
se fac vitraliile timpului;
dincolo de ziduri
pleoapa lui Dumnezeu clipind des…
Dang!
răspunde sufletul meu înflorit
între două mirări.
Îngeri țâșnesc tropăind
pe caldarâmul cenușiu
al tâmplei.

Năuc,
inspir adânc la granița dintre vis
și nevis…

Efemeră,
mizeră
realitate.

Lat,
îmi așez în jurul tâmplei
funia gândurilor,
roasă de molia deznădejdii.
Ding!

Ning…

Dincolo și dincoace

Dincolo de bordura pleoapei
mi se leagănă
galbene
ultimile toamne.
Doamne,
ce de vise căzute în noroi,
ce de ploi
și ce de înghețate lacrimi…
Patimi
fumegând în cenușă
și departe,
mult prea departe
o ușă
deschisă la perete
pe al cărei prag dorm regrete…

Dincoace,
frunză bătută de vânt
eu murmurând:
-Doamne, ce de vise
căzute în noroi…
Ce de ploi!

Ce de ploi…

Poem pe cornișa unei lacrimi

Plâng, galben arămiu
lângă umbra crescută din tâmplă
ca o aripă de înger.
Este timpul genezei,
a înfingerii dinților
în felia subțire a veșniciei.
Explozie a sinelui, undele gândurilor
mă poarte în neelectrificate galaxii.

Unde
să îmi odihnesc cădelnița tălpii,
cui
să dărui binecuvântarea unui sărut?
Doar pumni încleștați,
nici o mână întinsă…

În propria cochilie mă târâi
copilăresc descântându-mi:
,,Melc, melc, codobelc…

Galben-arămie urmă
pe cornișa cristalizată
a lacrimii…

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

Noiembrie 2019

Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Vitraliile timpului (poeme)” →

Mariana POPAN: Acasă…

Se lasă întunericul, treptat peste oraș,
în genunchi, bunele aflate în lăcaș,
se roagă, mulțumind pentru această zi,
pentru cei dragi, pentru mâine, când toți iar vor fi.

Acasă, când luna, agale salută
orașul, când lumea îndată se culcă,
e liniște în odăi, luna veghind.
Pe cer, stelele sunt gata. Se aprind,
să vegheze prin vise și imnuri de îngeri,
să aline prin munți și prin văi triste plângeri,
când rugile adună la focul din sobă,
bunicile citind basme nepoților, ce-aprobă
zâmbind, fiecare cuvânt, fredonând,
pe când Ene, bătrân, pe la gene, umblând,
cu alai de culori, cu-mpărați și cu zmei…
Acasă este leagănul anilor mei…

Acasă, Dumnezeu să aducă-alinare,
sănătate, odihnă, după lună, doar soare,
cuvântările prea sfinte și line!
Acasă, lasă mamei, Doamne, bucuria din mine!

Dor de drag și de chipu-i blând și curat,
dor de înger cu un suflet imaculat,
dor de liniști, precum doruri nespuse…
Acasă sunt în cărți, sentimente ascunse…

Acestea sunt vii. De nimeni nu vor fi răpuse!

———————————-

Mariana POPAN

Baia Mare

Noiembrie 2019

Simina PĂUN: Ești și Tu dezamăgit!

Ești și Tu dezamăgit!

Nu-mi mai este de-astăzi teamă de a merge printre oameni,
Nici să-mi spun că trece vremea pe-Apa Sâmbetei de-apoi
Și de-o fi să nu am timpul de-a culege roade-n toamnă,
N-o sa fiu atât de tristă cât să-ncătuș bucuria ceaiului băut în doi!

Toate fac din mine parte! Anotimpuri în vâltori,
Zboruri de egrete fine, lebede cântând în zori.
Nu-mi mai este de-astăzi teamă c-am să plâng când vei pleca!
Ți-am pus sufletul în palmă, diminețile senine, lângă ceașca de cafea.

Trece timpul, nici nu-mi pasa!
Tălpile ni-s ruginite și în tâmple cresc ninsori.
Palmele ni-s înăsprite, cu durerea prinsă-n oase
De a mângaia în tihnă, trupuri terne, urgisite, pline de cuvântul dor.

Însă, nu-mi mai este de-astăzi teamă!
Las tăceri cehoviene să se-așterne între noi,
Pavăză mi-e amintirea timpului ce ne’mpresură lăsând urme de strigoi.
Îmi las platoșa în urmă și îmi strig și-ți spun râzând:
„Nu-mi mai este de-astăzi teamă! ”
Îmi iau crinii din privire, orhideele din păr,
Iau icoanele din suflet și le țes într-un covor.
Fac alei din ele, astăzi, pentru muribunzi neplânsi,
Și-ncropesc iluzii moarte pentru cei ce nu mai sunt.
Scot piroanele din palme, rup și spinii din coroane, urlu si dezgrop si giulgiul!
Teamă nu-mi mai este, Doamne!

Teama nu-și mai are rostul, când e totul irosit!
Doamne, iartă-mi îndrăzneala: ești și Tu dezamăgit!

———————————–

Simina PĂUN

8 noiembrie 2019

Gavril Iosif SINAI: poemul de noapte

poemul de noapte

acum că e toamnă scriu poezia pe un dovleac fără nas

cu ochii din două apucături spre galaxiile cuprinse în căușul palmelor de sculptor

îl golesc de miezul savant lipicios pe degetul care risipa de gânduri implică

îmi bag mâna până la cot în năzuințele crude ale intestinelor

din neatenția grănicerilor am prins o vitamină în corpul afectat

ziceam că glasnost nu este o politică de ratat pentru miopie

zvâcnesc câteva verbe care nu plac pe lângă ceașca de cafea

cad pe covorul bătut între blocuri de gospodine la raft

după fiecare tortură semantică cu bătătorul în mână se retrag

în căutătorul acului din car fiindcă vaccinul se dă fără instrucțiuni

iar eu îmi doresc să pot scoate din raft cu ambele mâini ținuta de gală

când orchestra e gata în sală acordând fiecare instrument

mai am de pus o lumânare în dovleac

să ies cu el în noaptea fără lună

și să-mi iubească lumea ochii

de poet

————————–——————

Gavril Iosif SINAI

12 noiembrie 2019

Camelia CRISTEA: În armura veșniciei

În armura veșniciei

În armura veșniciei Voievozii duc Lumina
Au crezut în România, asta cred că le-a fost vina!
Ţarina era în rod și copiii toți acasă,
Sărbătoarea înflorea parcă-n strachină, la masă!

Cu opinca de ţăran era mângâiat pământul,
Altă greutate-avea pentru Oameni, Sfânt-Cuvântul!
Mamele-și doreau copii și-i creșteau cum se cuvine,
Într-o casă te credeai, parcă-n stupul de albine!

Cățăratul prin copaci și șotronul era jocul,
Pe unde treceau copiii înflorea chiar busuiocul!
Grâul copt era din aur, mămăliga hrană bună,
Via toată avea rod și Păstorii-n cer cunună!

O, ce vremuri, ce virtuți ridicau pe scară Omul!
Cei bogați, cei mai avuți, cultivau cu grijă pomul!
În păduri trăiau Crăiese și-aveau pletele de frunze
Șoaptele Iubirii-alese încolțea ușor pe buze…

Satele aveau opaiț, dar Lumina era vie,
Tot țăranul se-aprindea în rugă la Liturghie!
Îngerii făceau sobor și cântau cu ei la strană
Vindecau cu vocea lor pân‘ şi cea din urmă rană!

Platoșa Iubirii sfinte era sfeșnic în nevoi
România-și avea harta, chiar în inimă la noi!
În Trecut ardea Lumina, în Prezent, încă mai sper…
Așteptată e Minunea! Cerul Sfânt ne e reper!

—————————–

Camelia CRISTEA

București

Vasilica GRIGORAȘ: Revelație

REVELAȚIE

ascunsă în spatele
solicitărilor zilnice
dincolo de vise și-așteptări
abia perceptibilă
într-o curiozitate nerostită
vine o zi de iubire
care orbitează spațiul
într-o dimensiune mirifică
și paralizează subtil
volbura minții
dansând grațios printre
labirinturi, ițe, fire încâlcite
şi se revelează
ca o savoare indubitabilă
deslușită doar în vocalele
aerului respirat
care plutește și se-mpletește
într-un vârtej
de cuvinte aprinse
ca un taifas violet
în miez de noapte
despre infinitul
aurei curcubeu
din clipa fericirii

—————————

Vasilica GRIGORAȘ

12 noiembrie 2019

Mirela ONEA: Ce e omul ?

Omul este…
O ființă trecătoare,
Prea sărac, ori prea bogat,
Prea iubit, ori prea visat,
Colosal, imens, fantastic,
Fabulos și puțin drastic.

Şi sărac și bogat
Și iubit și uitat.
Prea de tot, de nimic,
Și din toate câte-un pic.
O secvență descriptivă,
Un capitol dintr-o carte,
Ori un vers, din Univers.
Prea mirabil, prea fantastic,
Infinit, imens, sarcrastic.
Prea de toate, prea degeba.
Venerare, consacrare,
Dăruire, proslăvire,
Năzuință spre mai bine,
În final, nimic nu-i bine!

Prea din toate o minune,
Prea și rele, prea și bune.
Prea idei ce culminează.
Ca o rază de speranță,
Seculare, milenare, infinite.
Prea cuvinte dezgolite,
Din suflet împărtășite.
Prea iubire, prea povară .
Zici că-i mult și totul este,
O particulă de praf,
Risipită-n Univers,
Printr-un vers.

El, omul este….
O ființă milenară, seculară,
În final el umbră este.
Doar o clipă el trăiește,
Se exhumă, se topește,
Și picură ca o ceară!
Și din tot nimic nu este.
Simplă umbră pentr-o clipă
Se înfiripă și ușor el se disipă.
Lumânare, o văpaie pâlpâind.
În final el se topește,
Asurzește, amuțește.
Apoi el pleacă.
Fără veste!

20 decembrie 2018

——————————-

Mirela ONEA