Înserare
Umbrele cu aripi stufoase,
somnolente,
cuprind depărtările.
La ore neştiute de nimeni
vine înserarea tiptil –
ca o felină desprinsă
cu întunericul
Pe un pisc al singurătăţii lui
şi-au întemeiat moşia
corbii şi caprele negre –
exploratori ai înălţimilor dense.
Muntele geme arareori,
creşte şi descreşte
precum pântecul femeii
la soroc.
Clipele rămân în casa aceea
în care, ba ne-am iubit,
ba am murit.
Doar ochii tăi rămân într-ai mei –
atunci când înserarea dispare
ca o mireasă furată!
La rând vin visele
cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene –
E vreamea basmelor!
Fără perspective
din barul lui buciuman n-ai nici o perspectivă,
ne trezim uneori din beţie şi constatăm
că trec anotimpurile peste noi, se rup prieteniile
şi călcată-n picioare e urma paşilor noştri.
ne ardem viaţa între nimicuri, prostii şi minciuni
şi devenim uşor prizonierii propriei vieţi;
tinereţea se scurge şi inima prinsă-n ştreang devine :
ne trăim iubirile în sms-uri, pe facebook sau mess
privim titlurile cărţilor pe internet dar uităm să învăţăm povestea;
participăm zilnic la lansări de cărţi şi nu de nave
(acolo am avea şansa să evadăm pe mări şi oceane)
aici ne înscriem la cuvânt ca nişte epigonii ce suntem
iar apoi, ne îmbătăm mai ceva ca-n birtul din colţ;
timpul risipit astfel nu-l putem lua înapoi –
se duc toate-n van şi dorinţele noastre seacă
doar lacrimile ne mai hrănesc zi şi noapte;
a sosit Vremea aceea şi-o trăim din plin…
Singurătatea muribundului
Motto: „Toată viaţa mi-e cuprinsă în această linie”
Glia mă cheamă
Năzuinţele mi se destramă;
Somnul coboară
Şi mă doboară.
Pasărea stă la pândă
Resemnarea mi-e blândă,
Ciocul ei mă doreşte
Cu ghearele scoase soseşte,
La trupul meu se opreşte –
Viaţa-mi se sfârşeşte…
Amintirile păcatului primordial
N-am fost iertat în primăvară
nu m-a iertat nici vara
ce să mai vorbesc de toamnă
sau iarna geroasă şi nemiloasă
căci tu nu mi-ai dăruit nici un anotimp
Amintirile noastre au împietrit
în crucea nopţilor de iarnă
Îmi amintesc doar foşnetul îndelung
al rochiilor tale
nimeni împrejur
Precum pâinea se numeşte pâine
aşa şi tu te defineşti
ca o fărâmă a împietririi
amintirilor mele
Păcatul crescuse în trupul meu
iar tu nu mi-ai dăruit nici un anotimp
să fie doar al meu, al nostru…
Contemplare
stau culcat cu ochii închişi –
visez la copilăria-mi de odinioară
o căldură interioară duios mă înfăşoară
îmi mângâie trupul bolnav şi pleoapele
e atâta linişte şi armonie în sufletul meu
dar ceva mă strânge şi nu-mi dă pace
e inima, inima mea obosită ce-mi spune
nu mai privi atât de mult înspre spaţiul virtual
ci mai bine hrăneşte-te cu clipa palpabiă de-acuma
stau întins, nemişcat, cu ochii închişi
visez la zilele adolescenţei mele precoce
cu vise, îndrăzneli, cu temeri şi primele iubiri
crezând atunci că vom fi mereu tineri
stau obosit, nemişcat şi încerc să visez
că nu trăiesc în secolul turbulenţei globale
îmi sugerez insule verzi, edenice, de fericire
şi brusc din toate acestea mă trezesc în sudori
doar suntem în secolul marilor nebunii şi nebuni!
Doar noi…
Noaptea respiră corăbii de cântece de iubire.
Pe Someş stele strălucitoare şi vorbitoare cutreieră.
Cu respirări adânci de dimineaţă de iulie –
Când pleacă roua, pleci şi tu spre necunoscut;
Prezentul se răsfrânge tandru în crini şi zorele.
În iarba verde totul este asimetric, rece, celest.
Am călcat cu piciorul drept către câmpia de vară …
Pretutindeni coboară miresme de flori de câmp;
Contemporan cu visul de aseară despre luceferi –
Observ multe dorinţe la cei de lângă noi –
Oamenii din jur așteaptă desăvârșirea, să fim perfecți.
În cuiburi zborul nu mai încape, iar noi ne dorim aripi
Iar în inimă îmi creşte un clopot de dor şi alean.
Trupul tău, brăzdat de harfe şi dorinţe ascunse
Aşteaptă angelic şi tandru, șchiopătând, să mergem
Spre calea fericirii !!! Doar noi doi…
Ţinutul închis
De mult prea mult timp ţinutul nostru e închis-
ne ţinem sufletele ca-ntr-o pânză de paianjen
viaţa noastră are prea multe coborâri şi crăpături
deşi trăim într-un mare clopot de sticlă
A venit vremea ca fiecare s-o luăm pe un drum
vreau să pun ordine şi dacă mă împotmolesc în desiş
oare de ce seara vorbeşti într-un fel şi mâine eşti alta
până la urmă toţi avem nevoie de puţină primăvară
de puţin orizont albastru şi cuvinte înstelate şi tandre
Pe lume am venit ca să învăţ fericire încă din tinereţe
tu mă înveţi zilnic ce-i bătrâneţea şi opacitatea
iar cuvintele dintre noi nu mai prind rădăcini…
Privim în aceeaşi direcţie
Motto: „Dacă tu eşti o pasăre, sunt şi eu o pasăre”
Noaptea trecută am visat un poem
lung cât o pagină de revistă
scris cu litere caligrafice
motiv pentru care nu-l pot reproduce
îl povestesc pe scurt
Descrie-mi, Doamne ţinuturile
în care nu am călcat
şi înfăţişarea Ta
deşi exprimarea-Ţi nu o voi pricepe
poate
iar tu, Doamnă desenează-mi
un tablou care să-mi ţină de cruce
seara la culcare
Fiindcă eu am fost îndrăgostit
doar de cuvintele mai lungi ca
Ecuatorul
motiv pentru care alaltăieri
le-am trădat
Pe tine, nu
deşi prin venele mele
nu curge sânge
ci trec doar vânturi
amirosind a toamnă târzie
Iar într-o noapte chiar a venit
Toamna
Şi într-o clipită m-am dumirit
Că ea se numeşte simplu-
Doamna
Pentru care sunt în stare
să mă împrietenesc şi cu
Moartea
şi să ne facem fraţi de cruce
fără să ştim
nici eu şi nici ea
care pe unde s-apuce
Tu să ai grijă însă
Doamnă
că tocmai acum prin faţa
ferestrei tale
mai trece grăbit
un anotimp…
Te aştept…
când viaţa mea capătă
alt sens
şoptindu-mi
că am nevoie
de o nouă dimensiune –
în aerul ce ne desparte
tânjesc cu dorul
de-a fi
noi doi
prin fereastra inimii bătrâne
cerul albastru
şi zborul pescăruşilor
se oglindesc în mare
neliniştit aştept
să-mi mângâi sufletul
cu un strop de fericire
să vii
precum
o pasăre măiastră
din înaltul cer să te cobori
cântând
îmbrăţişarea
să ne ţină strâns
ca tot ce ne mângâie
şi ne înconjoară
să aprindă în inimi
tainică şi nemaiîntâlnită
viaţă.
Curând…
Atâta frumuseţe cuprinde fiecare zi
Când soarele şi luna îşi face bine treaba
Dar oricât de multă dragoste mă împresoară
Atât de monoton îmi curge izvorul vieţii mele
Nimic nu e spectaculos în toate cele
Doar faptul că Tatăl n-a uitat încă de mine…
Mă sting în fiecare zi câte puţin când nu te am pe Tine
Şi tot mai mult mă tem de iad şi focurile ghenei
Smerit te port în suflet şi-n gându-mi zi de zi
Prin valurile vieţii îţi spun Doamne Isuse Sfinte
Eu doar cu Tine şi Tatăl pot răzbi…
Te-aş chema
invitaţi-mă la dans goală îşi spuse într-o zi femeia
căutând în dicţionar ce înseamnă cuvântul şaradă
între două dansuri e loc şi pentru vals şi fericire
ar trebui să învăţ viaţa şi fără tine îşi mai spuse
deoarece în vremile astea trebuie să fiu regina galei
să ai amintirea unei femei ca prinţesa Diana
acum de când am devenit doi străini dezlegaţi de biserică
nu mă pot desprinde deodată de amintirile noastre
fiindcă între două tăceri şi ziduri construite de tine
inima mea le-a pătruns cu iluzia iubirii eterne
acum la capăt de drum te-aş chema din nou cu mine
în ţara cuvintelor dulci a dorului şi amorului
Continue reading „Gelu DRAGOŞ: Mi-s grele clipele de linişte (poeme)” →
Dansează cu mine
JOC SECUND
