Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice. Viaţa nemuritoare (Gemenii) concurează geneza şi stingerea totului, prin expresia unduirii om-izvor. Călin Nebunul zvârle boamba justiţiară spre cer, cum tracii lansau solul deasupra lăncilor. Dar posibilităţile izvorului se ridică deasupra riturilor trace prin proiectarea în absolut până la antropomorfizare (Mai am un singur dor). Apa de dinaintea genezei, apa botezului (“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938), setea, toate se circumscriu nemuririi pornind de la durerea naşterii, resimţită de la traci, şi predestinând căile neputinţei: moartea în nemurire, blestemul, viaţa.
Pentru profetul Zamolxe, însingurarea în viaţă şi în moarte vorbeşte, nu de un principiu cosmic, ci de unul subconştient şi ontologic. Omul strabonian, purificat de sclavia pe care i-o atribuise Strabon, ca şi de voinţa zeificării, îndrăzneşte metafizic să identifice traiul tracic cu marele Orb – dumnezeul. Dacă Zamolxe neromantic, venit la Eminescu din mitologia păgână, aminteşte de balansul spiritului arghezian în jurul divinităţii creştine, profetul lui Lucian Blaga, purtând pe umăr neputinţa şi stângăcia lui Dumnezeu, îşi creează abstras esenţa omenească. De aici, implicaţia păgânismului zamolxian în dezbaterile ulterioare ale lui Lucian Blaga asupra dumnezeirii şi lumii umanizează nuanţele absolutului. Funcţiile izvorului şi blestemului, nemurirea privesc pe marele Orb; Zamolxe le revelează numai. Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”, ajunge la viziuni nevanitoase prin amploarea lor.
Eminescu şi Blaga, prin acest leit-motiv comun, interpretat deosebit, se întâlnesc, indiferent de cauzalitatea fiecăreia din cele două opere. Acelaşi mit a generat atitudini poetice înrudite spiritului, deci compararea lor gratuită nu e forţată în sfera ideilor.
la urma urmei începe şi ziua asta din Gita
*
studenţii Amitei Bhose l-au gustat de mult în original profesoara Tagore a putut să evite chiar gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă doctrinele mileniului trei nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N Bagdasar în 1938 contrastul dintre civilizaţia europeană acum pe acelaşi trend americană materialistă şi cultura indian-orientală a sufletului a interiorului dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii 20 şi 30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi sovietizat al treilea al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi cel adevărat chiar dacă India s-ar dezice de Tagore ca mama de fiu el încă ar înfiora pe români cobind tragic cu preţul că India ar face cunoştinţa lui Eminescu alungat din ţara lui deconstruit în cheie românească şi pe demitizările formalizante o vishva bharati ar putea fi fondată pe numele lui Tagore şi Eminescu poetul Indiei şi poetul României ar da un exemplu de advaita
*
Până la un florilegiu din care n-ar lipsi Inorogul şi oceanul lui Lucian Blaga – oricum ahimsa românească poate fi prefaţată în absolut cu “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – sau Lumină lină de Tudor Arghezi, ne-am întoarce, atavic fie, la Eminescu, pe răspunsul verbal al unui editor: nonviolentă e Rugăciunea unui dac. Dar ahimsa finalului din Călin (Kali/dasa), sărbătorindu-se contrapunctic, nuntă interregn, în cosmos jain? Dar prefacerea, ca-n Ramayana lui Valmiki a durerii-soka în verset-sloka – “…greieri, şoareci,/ Cu uşor măruntul mers,/ Readuc melancolia-mi,/ Iară ea se face vers” ? Valmiki iar (?): “O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,/ Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus/ C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.”/ Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,/ Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu… ea moare,/ Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi”. “Mai e-n tot universul o stea plină e pace,/ Netulburată vecinic de ură, de război”? “De-aceea te-ai retras tu, îi zice magu-atuncea,/ Să trăieşti în asceze gândind la Dumnezeu,/ Bând apa mării-amară în negrele spelunce -/ Ca să domini in tine ispita, geniul rău”.
În teatru, dacă nu pe scenă – Decebal – Zalmoxe–Hristos – Rigveda:
Deşi duşman, îţi zic: Bine-ai venit!
Eu duşmanii mei nu-i urăsc… îi bat,
Dară învinşi – eu îi iubesc /…/
Un singur lucru e mai bun ca viaţa,
Pentru că nu-i nimic, nimic chiar: moartea.
Ah, cum nu suntem pe atunci pe când
Nici fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Nici marea aerului, nu auzul,
Nimic cuprinzător, nimic cuprins,
Nu era moarte, nemurire nu
Şi fără suflet răsufla în sine
Un ce unic ce poate nici n-a fost!
Dar vai! un sâmbure în acel caos,
Mişcându-se rebel, a nimicit
Eterna pace şi de-atunci durere,
Numai durere este-n astă lume…
Unde e starea aceea unde zeii
Nu existau, nici oameni, nici pământ,
Pe când acea fiinţă ne-nţeleasă
Nu-şi aruncase umbrele în lume?
*
Cosmologia eminesciană în relaţie cu Vedele, în special Rig Veda, şi Eddele, în cheie Voluspo, ne-a însufleţit, mulţi ani, în India (vide Apokalipsa indiană, 9 volume; Indoeminescology; The Buddha – letters from the buddhahood to Eminescu etc) până recent în faţa mormântului lui Ibsen (Ibsenienii, 6 volume). De la vedicul Hiranyagarbha ( preluat, ca titlu, şi de Baronzi) la Cosmologia Generalis a lui Christian Wolff (1783) şi Luceafărul lui Eminescu (1883), prin (ne)devenirea bhava-vibhava sau nonuniversomorfism şi fiinţe noncosmomorfice, printre modelele cosmologice adoptive (Ioana Em. Petrescu) rezonanţa arhetipală ne-a acordat rigvedic primordial cu Scrisoarea I, oarecum aparte de marea întunecată egipteană, haosul-ou chinezesc, Tiamat tăiată în cer şi pământ (Medeea şi-a tăiat-tomi fratele doar în bucăţi).
*
“Semnul întors” presupune şansa omului de a blestema în urma dispariţiei sale.
*
Blestemul e o culme subiectivă a vitalităţii înfrânte.
*
Maxima esenţă eminesciană, exprimată prin Zalmoxe, stă în creaţia tragică a celui nepătruns: lumea, oamenii nemuritori, sfâşiaţi de limitele nemuririi în centrul armoniei cosmice.
*
“La solidarisation magique ou mystique / le bapteme, dans les significations pre-chretiennes / de l’homme a l’eau, lui confere de nouvelles possibilites de ‘germination’, d’une nouvelle naissance” / Mircea Eliade, Locum refrigerii, în “Zalmoxis”, 1, 1938).
*
Mihai Eminescu traducând proză de Edgar Poe prin intermediul lui Charles Baudelaire.
*
Izvor ca plâns la naştere – “Apele plâng clar izvorând din fântâne” (Eminescu).
*
Epilogul lui Miron Costin (plecând de la Geste franceză): “Născându-ne murim, murind ne facem cenuşă”.
*
Să citeşti pe Eminescu fără a te gândi la Eminescu nu e un semn că te-ai gândit la Baudelaire.
*
Eminescu nu mai este şi cu atât mai puţin cei ce n-au fost fiind el, cei ce-au fost după el, prin el sau cu el, sau sub el, sunt nu prin ei ci prin cei care-i aştern peste Nefiinţa reajunsă la început. Ei poate sunt străini, dar nu se strămoşesc din străinii de ei în aceiaşi străini de noi, în ei.
*
Parpagai: (publicitate) ediţia 666 irod iord (an) iuda aiud umăr sub gheară.
*
Peniscop: numele Gavriliu materiale metal os craniul lui Eminescu titlul
peniscop văzând şi creierii lui Kennedy scoşi din ţeastă aure de
clintoni în jurul epitomului.
*
Gabriel (Cod penal art. 390) „Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt,
monument, sau a unei urne funerare ori a unui cadavru se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 3 ani”.
*
Colonel: Nu fă valuri, au trecut 7 ani, l-a cumpărat de la gropar, de la urgenţă,
se joacă şi fotbal cu ţeste, berneveci pe brăcinar.
*
am băut băi Gheorghe un elicopter
am băut Vasile unde e elicopterul dumitale care n-ai băut
*
azi-noapte ploua la două mai erau paisprezece kilometri până la Câmpulung
*
Eminescu e un dat dilemienii îl fac luat
*
resorturile ideii antieminesciene erostratism 22 di lema
lemurieni
*
tema era de ce unul care n-a băut n-are 30 de maşini sau
un elicopter cât a băut el iar în surdină cu ce pleci din viaţă
viaţa e o elicoptereală coptă
Eminescu. Nebunul Sarmis cunoaşte de la început adevărul şi atunci duelează cu Zalmoxe.
*
La sfârşitul unui război cu învinşi sinucigaşi (Memento mori), la dezgustul misogin şi ura de viaţă a lumii (Gemenii), în vecinătatea morţii sau naşterii perpetue (Povestea magului călător în stele, Demonism etc.), Zamolxe se încarnează sau se spiritualizează când prea păgân, când compatibil cu vreo dogmă creştină, dar mereu stăpânitor mistic (ascuns) peste naturi.
În Luceafărul şi Fata în grădina de aur, Dumnezeu şi Adonai sunt concepuţi eclectic, iar Zalmoxis transpare numai în afara păcatului şi cerului. De el aminteşte refuzul, deci neputinţa, schimbărilor de soartă. Blestemul zmeului este o ciudată furie omenească asemănătoare cu a lui Sarmis, ori, umanizarea răstoarnă mitul dacic al zeificării prin scârba de viaţă nedemnă. “Izvor de vieţi şi dătător de moarte” s-a pomenit şi Zamolxe, dar lui Continue reading „George ANCA: Deconstruirea lui Eminescu” →
În a mea minte toate cuvintele se joacă de-a Eminescu. Curg la marginea lumii, se oglindesc în luciul apei, îngână șoapte de iubire, aleargă după Luceferi, se închină îngerilor cuminți și se ascund de demoni înverșunați. Se-mbrățișează în amurg, se mângâie în zori de zi cu degetele fine ale sărutului, se-ascund după galbenii nuferi ce străjuiesc împărăția copilăriei, alină codrii veșnic neliniștiți. Tălpile lor lasă urme adânci în gândurile nerostite, tasând fiecare clipă de dor nedorit și vis neîmplinit. Se țin de mână sub bocetul clopotelor îngenunchiate de prea puțina credință a semenilor. Atingerea lor înfiorează lira ce-și cântă frumusețea tinereții. Neliniștea scutură frunzele codrilor albaștri, într-o rugă a statorniciei. Încâlcite, transformă absența în prezență, întunericul în lumină, nefericirea în fericire, demonul în înger, ura în iubire. Gătite de gală, fac reverență adâncă în fața amintirilor, căutând umbre nedeslușite ce înfierează dorul și durerea absenței.
Motto:
„Eminescu este expresia integrală a sufletului românesc”
Cenaclul literar “Radu Stanca” de la „Centrul de Vârstnici nr.2” din Cluj-Napoca desfășurat în 8 ianuarie a anului 2020 a avut ca temă: „Eminescu, cizelator al limbii române și rolul bisericii în realizarea Unirii”.
Restituiri
