Lucefere
Tu ne privești de-acol’, de sus,
Cu blândă îndurare,
De lângă steaua ce-a apus,
Cea fără de uitare…
Umil, azi, versul ți-l închin,
Lucefere-ntre aștri,
La fel ca tine, mai suspin
După doi ochi albaștri…
–––––––––
Iulian TĂTARU
Larnaca, Cipru
15 iunie, 2018
Orice epocă istorică a unui neam, caracterizată prin dualismul moral şi spiritual: a) criză abisală; b) speranţă spre pretutindeni deschisă – a născut profeţi şi profeţii. A stimulat căutarea de identitate, individuală, dar mai ales naţională, pentru a se (re)întemeia lumea (sau o lume). Aşa a fost cazul românilor, după epoca fanariotă, aşa a fost după 1859 şi 1877, aşa a fost în epoca interbelică, apoi în cea postbelică.
Pentru că vremea noastră este un astfel de nod gordian al istoriei naţionale – se nasc profeţi şi se fac profeţii. Instinctiv, însă, ne retragem încrederea, spre izvoare mai sănătoase ale profeţiei, spre epoci proferice mai solemne şi mai salubre, în care profeţiile conţin un grad mai mare de profunzime a perspectivei istorice, sorţii şi menirii românilor. Eventual, o viziune mitică.
De aceea, admiţând premiza că Eminescu întrupează Logos-ul naţional, nu ar fi deloc lipsit de interes, gândim noi, să aflăm ce conţine profeţia numită starea-de-Eminescu, în legătură cu neamul şi naţiunea noastră (de fapt, a sa). Poate că, în felul acesta, vom putea, cu toţii, să corectăm febrilitatea – spre luciditate, fanatismul – spre clarviziune, bravura – spre acţiune coerentă, indolenţa – spre entuziam. Şi, poate, înţelepciunea (care, din păcate la români a devenit – spun, cel puţin unii – o stare de pasivitate nocivă) – către demiurgie, sau autodemiurgie etnică. Toate acestea ţin, implicit, de o iniţiere în spiritul profetic.
*
Tot ce există în lume, ca fiinţare, nu e un scop în sine, ci mijlocul prin care Spiritul se caută, spre a se regăsi pe sine însuşi[1].
Nici un popor-Logos şi, apoi, nici o naţiune-Logos nu sunt un scop în sine. Poporul ca formă primară de expresivitate (organică) a unei spiritualităţi colective, naţiunea, ca formă superioară de expresivitate etnică (dar mai abstractă) – sunt mijloacele prin care Logos-ul Suprem năzuieşte să se reveleze sieşi[2].
Este evidentă orientarea spirituală specifică a fiecărui neam. Fiecare neam are o plăsmuire anume – deci, prin el, Logos-ul căutător instituie o speranţă anume de autorecuperare.
Şi atunci, un Om-Spirit, un om care constituie (şi instituie) locul geometric (ori, poate, punctul originar, vârtejul-matcă născătoare) al sensurilor existenţiale ale unui neam, al căutărilor de fiinţă spre Spirit ale unui neam (este cazul lui Eminescu-Logos naţional) – trebuie valorificat prin această latură, absolut necesară autocunoaşterii unui neam: latura profetică. Ne putem afla pe noi înşine, ca proiectare a unui destin colectiv pe axa viitorului (sau în atemporalitate), dacă vom afla orientarea liniilor de forţă ale Spiritului-Eminescu. Ce-şi doreşte, de fapt, ce întrevede Eminescu-Spiritul (Logos-ul naţional) ? (Nu e vorba doar de clarviziunea, ci de intuirea – sau constituirea – arhitecturii naturale a Logos-ului specific, Logos pe care cel cu o viziune ocultă îl poate trăi efectiv, atemporal). Răspunsul la această întrebare va rezolva scopul fiinţării noastre, ca neam. Mai mult: modul de fiinţare va trebui revăzut şi corectat (reorientat) în funcţie de cel care ne este arhetip spiritual naţional: Eminescu.
Latura profetică a unei opere-viziuni înseamnă tocami capacitatea de revelaţie (în trepte: revelaţia eminesciană având drept consecuţie revelaţia noastră, dinspre forma-destin individual spre esenţa-destin colectiv), Prin Logos, a Spiritului, ca finalitate a Logos-ului. Revelaţia trebuie, cel puţin pentru noi, cei în curs de iniţiere, să reprezinte o conformaţie, pe care s-o conştientizăm şi faţă de care să rezonăm, la care să ne adaptăm toate dimensiunile şi acţiunile fiinţei.
Există, deci, în eternitate (ca un dat, ca o arhitectură a unui estin trans-temporal), aşa cum spune Mircea Vulcănescu, “o dimensiune românească a existenţei”[3], iar conţinutul schiţei fenomenologice pe care o propune acesta este foarte relevant, în sensul intuirii arhitecturii spirituale româneşti (op. cit., p.85: “Sensul dimensional al existenţei; Caracterizarea ei naţională; (…) Fiinţa ca întreg: firea ca lume şi ca vreme; Fiinţa singuratică: întâmplarea, insul, Dumnezeu; Fiinţa ca însuşire: faptul şi felul de a fi; Tăgăduirea fiinţei: opoziţie şi limitare; Nu există nefiinţă; Nu există imposibilitate absolută etc.). Iar ceea ce am afirmat mai sus, în legătură cu aspectul teleologic al universului şi al neamului – face parte integrantă, conform afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu (op. cit., p. 84), din viziunea românească asupra lumii: “… tot ceea ce există în vreme, tot ceea ce se întâmplă, se înfăţişează românului cu un caracter de apariţie, aş zice de teofonie, de arătare, de vădire a unei lucrări transcognitive, care se săvârşeşte în lume, peste noi, lucrare continuu creatoare, care se săvârşeşte-n lume, şi la care ochiul omenesc e numai martor”. (Opinia noastră, în legătură cu ultimul segment al afirmaţiei lui Mircea Vulcănescu, este că, în mod inconştient, se săvârşeşte o teurgie, o sinergizare a acţiunii omeneşti cu cea divină – energia având ca finalitate integrarea cât mai exact coordonată, cât mai fidelă, a fiinţării individuale în arhetipul acţiunii divine).
Mircea Eliade salvează Europa spirituală a veacului XX prin conceptul fundamental de homo religiosus – concept prin care se revelează osmoza, cu sens transcendent, om-cer (divin) şi se repun în funcţiune căile blocate ale sensului lumii (se revelează doctrina mântuirii, prin “eterna reîntoarcere”).
În acest sens şi din acest motiv (mai ales că Răsăritul european păstrează arhetipul lui homo religiosus mai viu decât Occidentul) am insistat, în lucrarea de faţă, asupra aspectului religios al fiinţării-e. Căci, vom spune dimpreună cu marele dascăl care a fost, pentru elita intelectuală interbelică, Nae Ionescu: “confesiunea face parte integrantă şi e, oarecum, determinată de plămada sufletească a regiunilor respectiv. Acesta este adevărul fundamental în problema naţiunii şi religiei: ele sunt realităţi corelative”[4].
Sau, problema lui Eminescu-Spirit naţional, în căutarea identităţii lui supreme ar putea fi motivată de afirmaţiile lui Vasile Lovinescu şi pusă în termenii esoterici ai acestuia[5]: “Tradiţia primordială, în migraţia ei de-a lungul ciclului, de la habitatul strict polar la localizarea ei actuală în Orient, a avut în mod necesar popasuri intermediare succesive. Se pare că una din cele mai importante (dacă nu cea mai importantă) a fost etapa dacică. Chiar ştiinţa istorică actuală este înclinată acum să creadă că habitatul primitiv al arienilor a fost o zonă dinte Marea Baltică şi Dunăre, de unde a radiat spre Est, Vest şi Sud. Prima coborâre, Nord-Sud, se poate indica printr-un ax vertical, Pol-Dunăre, intersectând o linie orizontală, reprezentată prin paralela 45, care cum se ştie trece prin ţara noastră. Or, paralela 45 trece exact la egală distanţă între Pol şi Ecuator şi este adevărat ecuator spiritual al lumii. De aici, rolul ascuns, dar crucial, al Daciei. De aici, abundenta întrebuinţare a cuvântului negru, cu privire la ţara noastră, mergând până a fi desemnată ca ţară a negrilor, pentru că negru este centrul crucii şi România se află la centrul crucii geografice de care am vorbit mai sus”.
Consecutiv motivaţiilor mai sus menţionate, considerăm că datoria unui exeget al operei poetice a lui Eminescu nu este să confirme viziunea altor exegeţi, sau a publicului cititor, asupra lui Eminescu – ci exegetul, conştient de valoarea de arhetip (al spiritualităţii româneşti) a lui Eminescu, are datoria de “a-l scoate” (de fapt, a-i confirma poziţia) pe geniul-Eminescu, pe Logos-ul naţional-Eminescu, în anistorie, în eternitatea-Logos, care-o este patrie (ceea ce Mircea Eliade spune despre naţionalism, ca “sete de eternitate a României”[6], este valabil şi pentru Logos-ul-naţional-Eminescu). A-i reconfirma, mereu, lui Eminescu, eternitatea – înseamnă să ai forţa de a te reconfirma ca transindividualitate pe tine însuţi, de a transcende omul din tine la valoarea (profetică, mistică şi misionară) de neam.
Eminescu nu trebuie recunoscut, ci cunoscut. Mereu. Ca Revelaţie. Exegezei care reuşeşte sau nu reuşeşte, să sugereze Revelaţia-Eminescu întru eternitate, nu i se cuvine atributul de adevărată sau falsă, ci: relevantă sau irelevantă, asupra vârtejului de eternitate românească, pe care îl impune neamului nostru opera poetică eminesciană.
Tot Mircea Eliade spune, în art. România în eternitate (op. cit., p. 129): “Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea, împotriva tuturor evidenţelor (…)”. Deci, Mircea Eliade, geniul secolului XX românesc (şi european), propune, prin iubire, revelarea României Oculte (“împotriva tuturor evidenţelor”). Cu atât mai mult, nu i se poate refuza geniului tuturor secolelor româneşti, şi dinafara istoriei, lui Eminescu – tendinţa de ocultism, în viziunea cosmică românească ocultă* . Avem obligaţia, faţă de SPIRITUL-EMINESCU (Logos naţional) să renunţăm la distanţarea comodă faţă de textul eminescian (distanţare care ne permite continuitatea trăirii în falsul şi convenţia fiinţei istorice) – şi să-l citim, totdeauna “cu cheie” – să ne topim, prin verbul eminescian, într-un vârtej “împotriva tuturor evidenţelor”.
Vom porni sistematic, de la textele declarative eminesciene (articolele de ziar)[7], către textele esoterice, iniţiatice, ale poeziei, pentru a descifra profetismul, vârtejul iniţierii întru sensul Logos-ului naţional românesc (“istoria” divină, căci, spune Eminescu[8]: “Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu”: deci, mereu, sensul istoric trebuie aflat într-un “dincolo”, ocult şi teleologic).
Mihai Eminescu pronunţă, sibilinic, în multe articole, expresia “misiunea istorică a românilor”, dar abia în articolul din 2 noiembrie 1879, Misiunea noastră ca stat, formulează explicit în ce constă misiune: “Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta este singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri. Aici, între hotarele strâmte ale ţărei româneşti trebuie să se adune capitalul de cultură din care au să se împrumute (s.n.) fraţii noştri de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (op. cit. p. 213).
Ne permitem să glosăm asupra spuselor lui Eminescu:
a) misiunea românilor nu se realizează prin extensie, ci în intensivitate spaţială (“în hotarele strâmte ale ţărei româneşti”), într-o presiune centripetală care, singură, poate asigura transgresiunea (din spaţiul fizic în cel spiritual); nu este o misiune aparentă (de agresivitate dilatatorie în plan spaţial fizic), ci una ascunsă, pur spirituală, de centripetism calitativ-spiritual: “să adune capitalul de cultură, din care să se împrumute fraţii noştri…”);
b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depăşeşte valoarea istorică (cel mult, face să coincidă două puncte ale mitului dacic: Dacia profetizată de Traian, ori poate revelată lui Traian[9]). În plus această misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca instituţie, poate organiza şi dirija mai repede, mai sistematic şi mai eficient eforturile subterane ale neamului românesc. Citind mesajul de adâncime al textului, înţelegem că e misiunea tuturor celor care nu încalcă dimensiunile arhetipului naţional (ci se suprapun peste acesta), ale originarităţii spirituale mistice a românilor, ale existenţei în eternitate a arhetipului spiritual românesc: “oricine ar voi să ne risipească puterile [acest pronume ne marchează gradul de implicare organică a fiinţei româneşti, negând artificialitatea şi abstracţiunea statului] spre alt scop [alt scop ar fi cel inexistent în arhetipalitatea şi n intesivitatea cetripetală a spiritualităţii româneşti: deci, nu cucerire spaţială, nu industrializare “americană” – “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituală a lumii, a fi lipsit total de vocaţia revenirii la esenţă], pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri”;
c) misiunea anistorică a românilor nu este o dorinţă eminesciană, ci o percepţie şi o certitudine (“împotriva tuturor evidenţelor”) – pe care doar profeţii adevăraţi, trăitori efectiv în anistorie, le pot avea: au să se împrumute (exclude orice condiţionare, orice punere sub semnul dubitaţiei);
d) Eminescu dovedeşte, în ziaristică, o rigurozitate, probitate şi excepţională erudiţie într-ale faptelor, calităţi care-l impun ca istoric cu o competenţă de necontestat – dar istoria, ca desfăşurare a cugetării divine, trebuie să intersecteze zona anistorică, sacră: aici, misiunea românilor (a Spiritului românesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care să împrumute (da fapt, căruia să i se conformeze) “fraţii noştri” (frăţia spirituală trimite la viitoarea identitate spirituală, prin iniţiere) “de prin ţările de primprejur, dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi” (în convergenţă cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac[10], el se gândeşte, poate, la refacerea, în zona României a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de corupţia grecească a Bizanţului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil că este tot V. Lovinescu, care afirmă întâi[11]: “pare bine stabilit că Dacia a fost sediul Centrului Suprem, într-o vreme foarte îndepărtată”, pentru ca apoi să insiste spre o “actualizare” mitică: “prelungirea unei vieţi iniţiatice până în mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerându-se necesitatea reconsiderării spirituale a României şi în sec. XX) – V. Lovinescu fiind confirmat şi de celebrul etnograf şi istoric contemporan Marija Gimbutas: “România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă (…) trebuie ca de acum încolo să recunoaştem importanţa spiritualităţii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);
e) existenţa, în anistoric, ca “strat de cultură la gurile Dunărei” înseamnă atât dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei în vechea axă spirituală indo-europeană, care uneşte Tibetul cu Atlantida), cât şi stăpânirea axei mistice a Dunării (Istrul sacru), prin stăpânirea “gurilor [duhului] Dunării”: Dunărea trasează, acvatic, axa orizontală Vest-Est, intersectând-o cu axa mistică verticală Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida şi Ecuatorul). Dacia anistorică şi românia istorică fuzionează într-o funcţie mitică, aceea de resacralizare a spaţiilor eurasiatice. Împăratul Traian devine şi el o funcţie mitică (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice asupra spaţiului spiritual terestru, în globalitatea sa).
Trecută în registru poetic, structura Logos-ului, topită în simboluri, se apropie şi mai mult de Spiritul neamului, ca funcţie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Mureşanu) “Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră / Prin vijelii mai multe – Popoarele barbare / Ce-au cotropit românii sub vijelii măreţe, / Turbate, mândre, aspre ca orice vijelie, / Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi / Întuncata-i frunte şi proaspăta lui frunză. / În lume sunt popoare cuminţi şi fericite, / Şi mă-ntreb ce soarte să doresc la al meu? / Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă / Şi sfărmător de lume – Nu, nu! N-aş vrea ca alte / Popoare să mai fie c-al meu – nu merit ele / Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viaţă, – O, naţie iubită! (…) voi să te văd, iubito, nu fericită – mare!”.
Vijelia, la Eminescu, nu poate să-şi dezvolte semantica în câmpul sublimului (vârtej creator), decât prin corelative semantice. Aerul trebuie să aibă, totdeauna, un corelativ în apa-potop, sau apa-cristal-grindină (în Scrisoarea III, VIJELIA “ca potop ce prăpădeşte”, “grindin-oţelită”), sau în mineral-stâncă, coroborat, la rândul său, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului…: “Deasupra ăstui munte cu fruntea sterpită, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / stă magul; priveşte furtuna pornită (…) vuind furtunoasa-i şi straşnica arpă / Trec vânturi…”). Aşa se întâmplă şi în exemplul citat: vijelia nu are încărcătură sublimă şi utilă în sine (popoarele barbare, ca vijelii fără suport acvatic, mineral etc., nu sunt întemeiate, sunt trecătoare, nefiind corelate cu vreo esenţă) – ci realizează proba rezistenţei (implicit, a creaţiei iniţiatice a) mineralului stâncă: poporul român.
Stânca şi stejarul sunt corelative în câmpul semantic cu mare autonomie al stabilităţii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune[12]: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese răstignit însuşi Zalmoxis. Atins de săgeata ucigaşă, tânărul zeu exclamase, cu ochii către cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» [ciudată asemănare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus], adică «Doamne, Doamne, glorie Ţie!»; se spune că acestea au fost şi ultimele cuvinte ale lui Decebal şi ale celorlalţi viteji, ucişi în luptă sau sinucişi. Geţii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Încoronatul). Ca şi geto-dacii, românii venerează acest falnic arbore, şi uneori doresc să fie înmormântaţi lângă el”.
by Mihai Eminescu
the wood is white its leaf is black
its thousand little twigs
by snow are heavy
only the wind passes through them
the cold wind and some magpie
sheding let them off
white is the night the one with moon
from the distance wood resounds
the wolves in troops mass together
blows the wind blows incessantly
grove and heaven make to me pair
mad grief comes over one
as long and stretched grief
as the county all under snow
the wood shiver like an aspen leaf
as large as one’s horizon
the wolvws over peakes race
wandering through snows
troops the crows fly
in the ground of dense woods
there is no path to get out
there’s no way there’s no boundary
neither hunter’s trace
making blizzard on snow drifts
they filled up the glades
let down on dry boughs
over shed leaves
over water over all things
in the impenetrable forest
a little house is hidden
there’s no village nor nearby road
quite alone one doesn’t know how
only from its chimney the smoke juts out
who would stay in the house
that doesnţt care for the snow
which falls and will fall
ever heap on heap
surpassing the fence in the yard
up to eaves it will reach
if left is long winter
zoung little widow
stays there quite alone
how many days are left
she doesn’t go to village any more
how long the time of a winter
how the snow is all falling
she ever winds and weaves
white threads exquisite linens
while the fire burns in the hearth
the wolves howl the gogs bark
and she spins from tow
swinging on a leg
the trough with a little child
asleep and graceful
and as she sings as she sighs
the voice of wood imitates her
in the ground of the wood
there’s no path thewre’s no way
that if ever a path existed
it turned into a valley
that if a way ever existed
it is with leaves burried
it is filled with thorns and thistle
that one doesn’t find its trace
if there is path somewhere
nobody knows it anymore
that they lost its traces
shepherd boys with the flocks
and they lost their signs
woodmen with the logs
and they forgotten the folds
hunters with the bows
nobody in the world knows any more
that around only desert
whici its borders are
where are its springs
the grass grows behold again
beaten by the summer wind
where the forest is rare
but in the beautiful grass
never a scythe entered
where the forest is dense
by its thick of wood
no axe did touch
in the ground of wood
path isn’t way isn’t
but a glade of fir trees
and a cheerful eye of pond
and a garden with stile
and a little house with trouble
and at the door of house grows
the old tile tree which shadows it
like a living covering
its flower falls without wind
shaken over the land
and on the porch who is seen
who nwaer craddle is staying
young little widow woman
who knew about herself only she
and as the wood bestirs itself
she sings for her she charms her away
swinging with a leg
she says gently
lullaby lullaby little child
I’d tell you atale
lullaby lullaby between us
I’l tell you a tale
and in models I’ll dress it
and beautifully I’ll untie it
zou to understand it only I pause
towards others I say nothing
the tears a valley fall from me
my father was a shephard
as many seconds are in year
as many shepherds he was having
with thousands flocks beside
flocks in thousands of little she lambs
little shepherds after them
haughty flocks also of sheeps
the little shepherds backwards
with flutes and bagpipes
he had also if you understand me
herds of untamed horses
which like hurricanes
were filling his plains
were grazing his estates
and in the length of rivers
they settled themselves on deserts
and in the waves of grass
were grazing the hinds and the stags
and through mountains lost in clouds
he had big herds of bisons
cold rivers cold springs
in the shadow were flowing eternally
and he had mountains and he had forests
and fortresses with fortifications
and had villages thousands and thousands
strewn on the plains
and had villages big and small ones
and full with brave men
what an uproar what a struggling
when cheerfully sounding from horn
was calling the country to boundaries
that were running with little and grown up
that they were flowing like rivers
and blackened the deserts
bitter me into a sigh
the tears are valley coming to me
with the kerchief if I whipe them
they still stronger go on
and how beautiful I was
how no one was kin by kin
of gold were my plaits
and by girls they were plaited
rosy like a peony
I was dear to everybody
they came behold they came
emperors from the east
to ask me in marriage
but they went as they arrived
kings came and messengers came
learned in many schools
with reasonable words
they asked me with justice
good time old shepherd
our emperor master
did send us to ask
if you marry your daughter or not
he answers then honestly
dear brave men welcome to you
dear’s to me to feast you
with you to get delighted
but any much you did ask me
daughter I haven’t to marry
but he emperor from the west
did come and didn’t go
two words only he told me
my heart he did subdue
he was stately and armed
an enarmoured soldier
he was stately and hale
having care of nothing
he was tall and I was tall
nice looking we were together
fitted in excess
I beautiful he beautiful
bitter me in a sigh
the tears valley come to me
with the kerchief if I whipe them
they still stronger go on
they heard and if they heard
match makers from the east
that I was going to marry
and when I just gor married
many people aroused
our house only to spoil
and to separate us
thousand of tongues were flowing as rivers
risen from the deserts
and they came mobs
risen from the forests
some on horseback some on walk
ever came in thick cloud
they came swarms came flock
and left the desert after them
they came flocks came valley
and crumbled forts in their way
vainly my man faced them
they pushed him only back
they defeated his armies
they ravished his glories
they desered the countries
they brought his fortunes
they balckened his sun
they enslaved his people
I in the deserted wood
wandering lately
I heard from foreign tongues
that my man isn’t coming any more
I learned from the west
that my man went away
by all humans followed
I learned from the east
that my man has died
that has died and was mourned
world entire was wailing him
did wail all hermitages
all orients
and wests all
and peoples tongues and crowds
midnight midday
they couldn’t awake him any more
weild behold those kings
the emperors of whole world
and a storm started
which earth drowned
midnight and westward
thousand kins put to way
big flocks and predatory
of alien peoples
which were fowing behold flowing
end they didn’t have any more
just for putting inheritence
over poor mankind
when I think to such sorrows
it seems to me they were yeasterday
when I think to my shepherds
it seems to me they were thousands years
bur when I learned
that my man has died
this linden tree I planted
grows the tile and flourishes
and shadows my life
and as in its shadow I live
I don’t get old any more
dear mother’s little child
many in world I’d tell you
but I am afraid you’d leave me
bur I am afraid you’ll understand me
and you’ll grow and will start
how the wood don’t comprise you
and you’ll go into the wide world
but you sleep more behold a bit
that you’re tender of years and little
sleep at shadow sleep on peace
that your mother will make you
under that tile tree beaten by wind
the bedding at land
when the sun will set
then the wind will drow off
and you’ll get asleep
the teeny branches will beat
and if stars will penetrate
and the moon will penetrate
our solitude
and when the wind will blow
the tile tree will rock
its flowers it will shed
and again will awake you
in the ground of the great night
and at rustling of oak trees
under the circling of clouds
in the falling of flowers
under the shining of stars
and at dance of wicked fairies
under the leaf of oak trees
at the voice of springs
where is it the cross from ways
you don’t cry more me
they grow like brothers two spruce firs
do laugh chick-abiddy laugh
where there are birds in the trees
be quiet chick be quiet
they gather girls and lads
do sleep chick heigh
stags gather the soft ones
awake chick do awake
and as she sings and sighs
the voice of wood imitates her
poor country of the high
all zour fame has gone
now five hundreds years ago
only wood you were to me
around were growing deserts
empires were crumbling
the peoples were getting old
kingdoms were fading
and forts were scatterng
only your woods were growing
green is the unpenetrated shadow
where a world is hidden
and in the shadow for ever
cold rivers were flowing
tenderly clear turning
having voices of springs
Bistritsa in rocks struggles
hrough dark forests
and ever goes deeper
where the water slightly twinkle
and at once it sees that
its watwrs hitches
and by roxks it is dammed up
it gathers and ever grows
it dam up in wondrous lake
of which waters are quiet
and trees make shadow to it
dense leaf over
in depth the water watches
and the oak trees from bank to bank
over it fall down
peaks prop up together
and make to me a tall vault
by the peaks they are knitted
and in shadow they rule
and in eternal freshness
the waves are sparkling
from one bank to another
it fell a tall trunk
it fell crosswise
that its foliage is hanging
long bridge of a tree
over a silence of lake
long bridge big bridge
that one can pass it on horse back
and Mushatin youngish
passes the bridge quiet alone
with the vest of steel
with black busby of lamb
with white thick cloth on him
how he was coming to hunt
he was carrying the bow on back
quiver of arrows he has
wih long plaits up to on back
but a forehead cutted off
little child in tight cloths
lightly is feeling himself
if he aims at a deer
the falcon flys over by him
if he holds his hand upward
the falcon put in his palm
and he ever comes shouting
and from leaf always bursting
and when starts to sing
the woods resound
hear you dear do you mother
how Mushatin is calling you
nobody was around him
only the blackbird was whistling
and he was getting down
where the water was trembling
and the blackbird says
what are you searching for boy by here
grow you wood and do you cluster
only for a path leave me room
to pass you across
only I will reach a clearing
and a spring of water
to see the falcon how it drinks
the wood says quietly
I went of leafing me out
for you did want me
and the waves sound
moving they gather
among the linens of leaf
the sun trys to penetrate
burn in the shadow at cooling
the sparkling spots
and on waves beat
the light pours flame
on clear long torrents
the rays fly like strips
under an oak long-haired oak tree
which was letting its branches down
Mushatin was lenghtenning out
putting the bow beside
you wood wood my dear
it seems I’ve told you that
you sound from leaf ever
for since I didn’t see you
much time has passed
and since I didn’t search you
much worlds I wandered
wood your majesty
let me under your foot
that I’ll spoil nothing
but only a little branch
to hang my arms in it
to hang them at my head
where I’ll make my bed
under that tile beaten by wind
with the flower upto ground
to lay with the face upward
and to sleep should deadly sleep
but to hear even in my dream
dear wood your voice
from that glade of beech
doina song sounding dearly
how wailing vibrates
that rocks my leaf
and the slowed wind
will see that I’ve got asleep
and through the tile it will rake up
and with flowers would cover me
thw wood was bowing down to him
and from branches was shaking
you Mushatin you Mushatin
cheerfully I shake my branches
and gayly I’d speak to you
long live your majesty
come Mushat to understand each other
and so choose you as our emperor
emperor of the springs
and of the deers
seated to some brook
to tear your flute from the waist
you to sing and I to sing
all my leaf to stear
to start booming in wind
on springs
from steepnesses
where the birds are flying
where the branches are bowing
and the deers are playing
the water says to him o child
hold your hand to me
come on my bright bottom
for you are beautiful child
and Mushatin answers to it
vainly you allure me in waves
vainly wood my dear
you sounds from leaves ever
that I’ll go away from you
that leaf will weep after me
that from soul it snatches me
longing-dor path longing-dor of going
and even I feel so much grief
for the weep of my litle mother
I’d go I’d ever go
longing-dor never to snatch me
and I’d go on long way
longing-dor to not reach me any more
vainly on wind are calling me
longing-dor for home longing-dor for mother
vainly it sounds in wind
that so destined I am
to make my way on earth
to hold my paths
to wander the countries
the countries and the seas
be it my voice strong
as to pass always
from everywhere I’ll be
over waters over bridges
over woods from mountains
to reach upto home
where my mother stays to weave
and to tell her in many lines
do not die mother of thoughts
don’t go you child
but if you have in world days
present them all to me
know you beloved brother
that I am not wood but fort
but since long I am enchanted
and by sleep darkened
only when the night arrives
the moon in heaven journeys
it runs through all my shadow
with its cold light
on then from horn sound to me
all trees together
griefly sounds the leaf in moon
and my world gathers
that tree after tree
all at once come untied
from oak tree with dense leaf
comes out a wondrous empress
with long hairs upto the heels
and with golden cloths
wonderful is her dress-rochia
and her name is Dochia
Eminesciana
Cheamă – mă iubite, cheamă
Lângă suflet, la izvorul
Ochilor de cer, albastru
Să-mi alin, în tihnă, dorul.
Să chem păsările lumii
Să-ți aducă stele-n dar,
Să-i furăm, în şagă lunii
Noaptea, primului pătrar.
Să ne-ntindem lângă, , lacul”
Dintre codrii cei albaștri,
Şi doi nuferi, din cei galbeni,
Să-i desprindem, dintre aştri.
Iar lumina pân’ ,,la steaua ”
S-o cuprindem în secunde
Şi dorința, din luceferi,
Mângâiată-n plopi, sub umbre…
Flori de tei deasupra noastră,
Tu, deasupra mea, rămâi
Fi-voi floarea ta, albastră
Tu, iubirea mea, dintâi…
Şi bolnavi de-atâta noapte,
Să fugim, în altă lume…
Să luăm, în dor, păcatul
Şi Iubirea – n rugaciune.
––––––––––-
Emma POENARIU SERAFIN
15 iunie, 2018
CE MÂNDRU RĂSUNĂ!
Motto:
,,…Suntem Eminescu doar cât putem fiecare,
Cât soare am strâns din poporul român…”
(din poezia „Eminescul din cer” de Ioan Nicolae Mușat)
Suntem Eminescu, țărâna ne spune,
Din care răsare… bobul de grâu,
Din care, la rându-i, se coace Pâinica,
La poale de munte cu lacrima râu.
Suntem Eminescu… la limbă și grai,
De-un sânge și-un neam, pe vecie,
Nepoți a lui Ștefan… cel Mare și Sfânt,
E mare rușinea la cel de nu știe.
Suntem Eminescu la umbră de tei,
Cu toții aceiași strămoși am avut,
Din apele Tisei și hăt până la Nistru,
Și pe-un mal și pe altul… de Prut.
Suntem Eminescu cu trup și cu suflet,
În jur la o masă… același cuvânt,
Cu-o Pâine hrănim și bătrâni și copii,
Din humă născuți, plecăm în Pământ.
Suntem Eminescu, ce mândru răsună,
Ca un dangăt de clopot… pe deal,
Cu-n Dumnezeu… de credință creștini,
Din Moldova… Hotin… și Ardeal.
Suntem Eminescu, la dânsul acasă,
Respirăm ca și el, cu aceleași plămâni ,
Cinstindu-i memoria la masa tăcerii,
Cum știe s-o facă un neam de români.
————————————————
Victor COBZAC (VicCo)
Chișinău
15 iunie, 2018
,,A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi). Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil Cioran se exprima astfel: ,,…nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…”.
Imaginea sa în fiinţa noastră se identifică pentru totdeauna cu aceea a Luceafărului, străbătător de spaţii şi timpuri, cu chipul ,,nemuritor” al lui Hyperion… S-a vorbit despre Eminescu ca despre un geniu, termen asociat şi cu numele altor mari poeţi ai lumii, Dante, Shakespeare, Goethe. Credem că un termen mai inspirat, mai adevărat pentru a-l caracteriza, ar fi acela de poet vizionar. Vizionarismul său transpare din marile sale poeme, din elevaţia sa intelectuală, din formaţia sa spiriuală, filozofică. Tânărul student de la Viena şi Berlin era pasionat de filosofia orientală, de Confucius, Zoroastru, de soteriologia lui Budha, de mistica evreiască, de Cabala, Ghemara, de cursul de limbă sanscrită, pentru a citi pe Kalidasa, de cosmogonia indică. Putem concluziona că iniţierea lui Eminescu în filosofia şi spiritualitatea vechii Indii era lungă şi organizată. Ajuns în marile biblioteci, studentul pasionat descoperă o ,,terra incognita”!
Prietenul său, Teodor Stefanelli scria uimit: ,,Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină…Când nu scria, cetia foarte mult tot felul de cărţi…Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui Schopenhauer şi ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar nu se mărginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetia tot felul de cărţi traduse din alte literaturi în limba germană…Astfel a cetit el mult din literatura indică şi persană şi când avea cu cine discuta mult despre aceste literaturi şi mai cu seamă despre principiile religiei budiste, de care era încântat şi despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume. Cetise şi Ramayana, Mahabharata, apoi Sakuntala din literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană şi trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste opere, căci foarte adesea vorbea despre ele…”.
Dragostea faţă de aceşti autori se reflectă în versurile sale: ,,Din mii de mii de vorbe consistă-a voastră lume,/ Căreia tot pământul e numai un isvod./Pe care se înalţă pământ şi om şi cer/ În gând la Kalidasa, pe buza lui Omer..”. Plecând de la izvoare, Eminescu cunoştea bine religiile Orientului (Indiei), profunzimea doctrinelor, concepţiile exotice: ,,Astfel şi pasăre şi om/ Şi soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfantul Brahm (a)/ În care toate-s una…”. Suferinţa proprie l-a apropiat uşor de budism, iar doctrina Nirvanei, a dispariţiei individuale, a contopirii cu marele tot l-a cucerit: ,,Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput în el/ Atâtea suferinţi?/ (…) O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi”!
El a unoscut Vedele, cele mai vechi texte religioase, poemele literaturii indice, Ramayana, Mahabharata, cartea lui Zoroastru, magul vechilor perşi, a cărui influenţă o remarcăm în ,,Sărmanul Dionis”. Apoi, la Berlin, citind Prelegerile de filosofie a religiei, aparţinând lui Hegel, a cunoscut Tora (legea veche ebraică), Cabala (tradiţia mistică a Vechiului Testament), Talmudul (codul ceremonial), teoria şi practica iudaică, haggada şi ghemara. Poetul avea cunoştinţe solide de cosmologie, creştină (Geneza) şi vedică (hindusă), un imn din Rigveda este tradus din germană de poet, iar într-un manusris al său, el scrie aceste rânduri care vădesc un filosof profund: ,,Spiritul este ceva absolut, ce se mijloceşte pe sine din sine, este o autodiferenţiere, o diviziune originară; lumea este ceea-ce-e-pus de spirit; ea este făcută din neantul său; însă negativul lumii este afirmativul, creatorul; aşadar, lumea a luat naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui, ea este creată din neantul său propriu, care este Dumnezeu”.
Mihail Eminescu – sculptura de Eremia Grigorescu,Onești
Mihai Eminescu – I. L. Caragiale – Adrian Botez – George Anca – Gheorghe Nistoroiu – Eugen Zaina – Jean-Claude-Larchet
MIHAI EMINESCU
Criticilor mei
Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.
Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,
Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.
Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?
Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?
Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.
Despre Eminescu
Replica lui Caragiale la descrierea unilaterală a lui Eminescu pe care mulți contemporani ne-au lăsat-o, de poet rupt de realitate, pierdut în visuri, indiferent la mizeriile vieții, a fost o suită de trei articole: În Nirvana, Ironie și Două note. Caragiale ne dezvăluie un caracter mult mai complex, plin de contradicții, supus unor impulsuri instinctive pe care nu și le putea controla.
Profilul psihologic schițat de Maiorescu
Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie:
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit și că personalitatea lui nu a fost influențată de evenimente exterioare.
„Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie.”
„Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei.”
„Viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” [4]
Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.
„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna.” [5]
Profilul psihologic schițat de I.L. Caragiale
Contrariat de afirmațiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemență în articolul Ironie din 1890.
„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”
„S-a susținut că disprețuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nicio dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”
Caragiale nu neagă existența trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoțite de manifestări nestăpânite de o violență extremă. Astfel, viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de liniște și seninătate și altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.
„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.
Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni.”
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.
„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac.”
„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”
În deplin acord cu Maiorescu, și Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar și încrederea nezdruncinată în geniul său.
„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”
„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”
„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”
Alte mărturii Continue reading „Nendurații ochi de gheață”
Bădie, IARTĂ !
Bădie, chipul tău pustiu
Plecat de parcă nu-l mai ştiu
Stă tipărit pe-un colț de țară
Ventricul drept în inimioară.
Bădie, graiul tău cel viu
L-am învățat, dar nu-l mai ştiu
Un giuvaer printre cuvinte
Pe slove de Luceafăr, sfinte.
Bădie eşti Lacul nostru viu
Și Doina, plânsă, cam târziu
Foarte albastră, Bucovină,
Nuferii galbeni, de lumină.
Și teii plini de floare, toți
Redecorați, dar fără soț
Și lacrima de gând, amară
Pe un obraz ce n-o măsoară.
Bădie, de-oi fi sau poate n-oi mai fi
Tu n-ai să poți în noi muri.
Iar pentru cei ce nu te-or paşte
Sunt stinşi de nu mai pot renaște.
Bădie, ești gând din gândul meu,
Luceafăr, dar din Dumnezeu.
Te chem în prispa de la poartă
Iar de-am plecat, bădie, IARTĂ !
–––––––––––––
Emma POENARIU SERAFIN
14 iunie, 2018
Poem de pâine
Un răvaș de pâine
Că e mult și până mâine
Poimâine cine știe cine…
Își va aminti de tine.
Așa că…
L-am trimis cu porumbei din Copou
Să te hrănească Emin erou.
Poate ți-o fi dor
De codri, de ogor..
de gustul pâini din cuptor..
Când strigai în gura mare!
La hoții, mârșavi, oricare
„Trăiască Nația”!
Ce ai iubit-o mai mult
Ca pe tine
Emine…
Ți-am trimis prin porumbei
Un poem de pâine
Căci de sare..
Te-ai săturat în a noastră lume…
––––––––––––––
Petru Daniel VĂCĂREANU
13 iunie, 2018
Un tei în amurg…și Eminescu
Eminescu este dorul,
lnfinitul, remuşcarea,
Un amurg de tei în floare,
Peste ziua care moare.
Este geniul, este zarea,
Preaplinul şi disperarea.
Plansul plopilor nostalgic,
Şi-al iubirii țipăt jalnic.
Stea lucind peste izvoare
Într-o noapte care doare.
Eminescu-i poezia,
Absolutul şi trăirea.
În emoţii dulci de vorbe,
Floare albă scrisă-n slove,
Patima şi nemurirea
Este visul, e iubirea.
—————————–
Dorina OMOTA
25 iunie, 2014
Din volumul ,,Dincolo de tăcere”