Alexandru NEMOIANU: Riscul tăcerii

Trăim o vreme de profunde transformări. Unele sunt consecința progresului tehnologic dar cele mai multe sunt datorate acțiunilor omenești nesăbuite și mai ales separate de viața în continuitate organică, de lipsa de rușine de semeni și lipsa de frică de Dumnezeu.

Vedem cum așezări și credințe sunt spulberate și înlocuite cu improvizații sinistre. Concepte fundamentale pe care s-a zidit omenirea sunt atacate, batjocorite și pângărite; Credința, Neamul, Familia. În lume se petrec lucrurile care îngrozesc. Nu cu multă vreme în urmă o femeie lesbiană, dar « episcop » în « biserica » Episcopaliana, predica la Washington că « avortul este o binecuvântare « și « căsătoria » homosexuală un « sacrament ». În Marea Britanie copiii, de la cinci ani în sus, vor fi obligați să învețe despre transsexualitate și sodomie. În România, un Președinte al stultitiei propune o educație întemeiată pe transsexualitate, un partid al rușinii (« Uniunea Salvați România », în cârdășie cu PLUS și « julien »(Ciolos), propune de europarlamentar un sodomit. Iar în această privința să nu ne amăgim: adevăratul scop al mișcării de promovare a sodomiei este criminalizarea Bisericii. Prin introducerea, »căsătoriilor »între sodomiti în legea civilă, Biserica va fi pusă în situația de de a fi criminalizată atunci când ar refuza să accepte aceste căsătorii. Iar, dacă le-ar accepta, ar cădea în demonism. Iar lista acestor blestemății poate continua din rău în mai rău.Am dat aceste exemple pentru a sublinia câteva lucruri.

Existența umană poate fi rezumată că fiind un șir permanent de opțiuni, de alegeri, între bine și rău, între drept și nedrept. Aceste opțiuni, alegeri, sunt făcute în vâltoarea existenței zilnice, cu necazurile ei, cu suișurile și coborâșurile ei, cu perioadele ei de plictiseală. Totuși nevoia de a face opțiuni nu poate fi înlăturată, este un dat. În acest context este bine să ne reamintim despre condiția omenească și că este una căzută și prin urmare imperfectă și înclinată să facă greșeli, unele de voie și altele fără de voie. Este iarăși bine să ne aducem aminte că toate înjghebările omenești și toate alcătuirile omenești sunt nedesăvârșite și că singura cale sigură de a evita complicitatea la rău este de a fi întotdeauna de partea celor slabi și săraci. Doar stând de partea celor care « pierd » vom fi siguri că nu adăugăm răului zilei. Să te opui sau minimal să nu contribui la rău, este formă de vitejie și fermitate morală.

Complexitatea acestei situații este încă mai mare dat fiind faptul că întâmplările vieții omenești nu se petrec în vid sau „în principiu”; aceste întâmplări sunt concrete și întotdeauna personale și, datorită acestor împrejurări, obligația de a face opțiuni este încă mai imediată. Prin urmare ar trebui să fie limpede că responsabilitatea acelor aflați în poziția de a lua decizii, care afectează un număr mare de persoane, cei care se fălesc a fi „cei ce tună și fulgeră”, responsabilitatea lor este covârșitoare. Dar totodată aceasta nu înseamnă că responsabilitatea celor „de jos” nu există. Ea exista și trebuie exercitata și mai vârtos în clipele grele când decizii importante trebuiesc luate.

Istoria are propria ei direcție și nimeni nu îi poate schimbă curgerea. Conducătorii și cei aflați ‘la putere” vor fi pomeniți ca „buni” numai în măsură în care simt și urmează cursul istoriei. Conducătorii, sau instituțiile care își închipuie că pot manipula „poporul” sau direcția istorică sunt sortiți că iute să afle că ei gândesc anapoda…În fapt conducătorii și instituțiile care încearcă să se opună direcției istorice, întotdeauna dispar că un vis urât. Ceea ce trebuie însă reținut este că în momentele de criză, în momentele de „definiție” toți cei care au o părere curata trebuie să o rostească, măcar sub forma alăturării afective la ceea ce este bun și la refuzul de a sta complice răului. Nu există iertare pentru tăcere!

Nu există iertare pentru tăcere mai ales azi când miza luptei este identitatea persoanei și „locului” sau anonimatul degradant al „individului”, simplu număr socio-economic, sau prostul gust al „globalismului”. Este opțiunea între Tradiție, Credință, Neam și Familie și între « globalism », »sorosism », »familia alternativă »,și «demonism». Fiecare și toți trebuie să facem această alegere și pentru ea vom da sama și în lumea asta și în cea care va să fie. Atitudinea de așteptare, de stat pe gard,și în două luntre, deci lașitatea morală, starea « căldicică » sunt jalnice, mai ales când o singură vorbă,rostită bine și la vreme,poate schimba stări.A te ascunde în spatele unor formulări » păi așa face lumea », așa spune majoritatea », este de la necuratul. În materie de afirmare a ceea ce este drept, Ortodocșii trebuie să nu țină seama nu de oameni ci de Credință și în această înțelegere ei pot și trebuie să fie, deosebiți, ușor de recunoscut, trebuie să fie, un « scandal », o « priveliște » lumii :, așa ne spune și Sfântul Pavel,.. »ne-am făcut priveliște lumii și îngerilor și oamenilor »(Corintieni I,4 ;9). Frica de « ce va spune lumea » și mai ales frica de ce ar putea să fie, este iarăși de la necuratul. O asemenea « frică » este consum inutil de substanță spirituală și în plus, în vorbele lui Ernst Junger, »poate oferi modele destinului ». Iar a te exprima înseamnă și curajul de a înfrunta « moda ». Curajul de a afirmă că o acțiune ordonată prin « pronunciamentum » al unor Organizații, așa zis, »ne guvernamentale, nu este ceva căreia trebuie să te supui. Mai degrabă este ceva căruia trebuie să te opui. Să nu cădem în această cursă, »ce spune lumea » și să spunem lucrurilor pe nume.

Cele ce sunt bune și adevărate, întotdeauna, vor avea câștig de cauza; pentru ele « luptă » Dumnezeu : «… Va spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor vorbi »(Luca 19 ;40).

Minimal ar trebui să exprimăm, măcar prin sentimente, refuzul de a sta alăturea răului. Dar, tot minimal, ar trebui să nu uităm că, fiind Ortodocși, trăim prin Credință și Har, deci, întotdeauna, să avem îndrăzneala să trăiam mărturisirea Ortodoxă,, « Crezut-am,pentru aceea am și grăit « (Sf.Pavel,Corintieni ii,4 ;13).

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

20 martie 2019

 

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor

Ileana Cornelia NEAGA: Despre fericire în citate

Cine nu vorbește despre fericire, azi? Cred că toți am așteptat ziua de azi să strigăm în gură mare: „Suntem Fericiți”!  Cu toate că:  „Omul fericit nu are calendar. – Titu Maiorescu”.

Căutăm fericirea în fiecare zi și nu o simțim că ea e deja în sufletul nostru, în fiecare clipă ne umple inima de bucurie! O rază de soare, ciripitul unei vrăbiuțe,  râsul zglobiu al unui copil, un fluturaș galben,  adierea vântului prin păr, îi adevărata fericire: „Oamenii adevărați găsesc bucurii în toate lucrurile. Theodore Roosevelt”

Fericirea e și modul nostru de a fi, felul cum  gândim, de a face în fiecare zi ceea ce ne aduce satisfacții, ne aduce zâmbetul pe buze!  Gătim, spălăm, dereticăm, citim, ne plimbăm! Să o facem cu bucurie pentru cei dragi, pentru noi însăși. Să aducem bucuria în suflet: „Secretul fericirii nu constă în a face ceea ce-ți place, ci a-ți plăcea ceea ce faci. – James M. Barrie”

Câteodată  trăim din amintiri, ne aducem  aminte doar de  zilele cu soare, cu împliniri din trecut, uitând că trăim în prezent și putem fi fericiți: „Oamenii fericiți au memorie scurtă și multe amintiri. – Martin Page”

Prin felul nostru de a fi, prin acțiunile de zi cu zi, prin pozitivitatea gândirii, vom atrage în jurul nostru  oameni frumoși, oameni cu suflet mare, prieteni și toate astea la un loc dacă nu e fericire, ce poate fi? – „Optimismul este un magnet pentru fericire. Dacă rămâi pozitiv, atragi lucruri pozitive și oameni buni. – Mary Lou Retton”

 Că „Fericirea depinde de noi”  a spus-o  deja Aristotel.

Uneori, supărați pe lume, supărați pe nori, supărați pe insuccesele venite cu duiumul, vrem să ne răzbunăm pe soartă, chiar și pe noi însuși! Cei ce știm să iertăm suntem adevărații învingători, adevărații fericiți: „Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te, dacă vrei să fii fericit o viață, iartă!” a zis cineva, un Anonim!

Dar fericirea cea mai mare e atunci când vezi că cel drag inimii și sufletului tău, trăiește fericit! Când zi de zi îi simți sufletul împăcat și dormi liniștit că Fericirea i-a bătut la ușă! Atunci ești și tu norocos: „Dragostea este atunci când fericirea altei persoane este esențială pentru propria ta fericire. – Robert A. Heinlein”.

 Observi că norocul a întrat în casa unor oameni răi, oameni fără scupule, și-ți pui întrebarea dacă sunt și fericiți! Alexandru Vlahuță a scris: „Cei răi pot avea noroc, însă doar cei buni pot fi fericiți.”

Deci, putem striga în gura mare, în fiecare zi, că suntem fericiți!

Fericire e în noi, ne ține de mână, nu trebuie să o căutăm, ne găsește singură!

 Fericire înseamnă să fii mamă, să fii soție, să fii femeie, acum și-n vecii vecilor! Amin!

——————————
Ileana Cornelia NEAGA

20 martie 2019

Ileana Cornelia NEAGA: Până asudă grinda

Am fost întrebată de multe ori  în ultimii ani dacă am o rețetă după care scriu.  Nu știam ce să răspund,  mă  întrebam și eu la rândul meu dacă într-adevăr respectam un plan, reguli, sfaturi! Nu prea! Nu scriam după un plan stabilit dinainte și nici la „comandă ” când cineva mă ruga să scriu după o anumită temă pentru un anume eveniment,  ori  într-un termen scurt!

 Scriu când îmi vine și unde îmi vine!  De ce scriu,  și de când,  am explicat în „Taina Scrisului”. Acum încerc să vă descriu și cum o fac!

Destul să nu-mi lipsească un pix și o foaie! Atât! Am scris într-un  tren plin cu tineri veseli,  aveam de mers doar  30 minute și am scris două poezii  despre Unire, pe spațiile goale a unei reviste.  Muza m-a prins  chiar și pe o bancă într-un cimitir, pe avion, pe vapor, pe autobuz!  În aceste cazuri am scris cele mai reușite creații. Am avut perioade în care nu legam două cuvinte, una de alta,  orișicât mă străduiam!  Muza  era în concediu! Nu poți să așezi cuvintele într-un cofraj, respectând dimensiunea și densitatea și lași să curgă maltărul!  Și fiindcă e doar  1% inspirație profit și eu tot % de fițoasa muză! Printre oale, printre straturi, printre oameni și mai ales printre gânduri,  doar pixul să fie la îndemână  până ajung la maculatorul cu foile îngălbenite! Maculator?! Pagină WORLD,  obligatoriu cu diacritice! Uneori ca să nu uit ideea  construiesc un „schelet” la repezeală ca apoi să-l „îmbrac”! Că, doar „și mâine e o nouă zi”.

Până aici am vorbit despre  1% inspirație!

Urmează  99% TRANSPIRAȚIE – exact, cu litere mari!

Cum scriu? „Până asudă grinda”!

Îmbrac „scheletul” în substantive din pânză țesută-n casă, groasă, rezistentă, cu predicatul  pe care de obicei îl pun înaintea subiectului, cu epitete văluroase, complemente particulare, în rime încrucișate, împerecheate, libere, albe, anapoda și câteodată și îmbrățișate, că doar iubirea plutește-n aer în fiecare zi, nu numai de Ziua Mondială în 20 de Mărțișor. Ce coincidență! A doua zi  în 21 a lui Mărțișor sărbătorim Ziua Mondială a Poeziei!

Prima boabă de transpirație cade deja pe foaia de hârtie! După ce închei textul, îl las la dospit o zi, două, o lună, un an! Ei, de aici începe să  „asude grinda”! O iau la puricat! Nu grinda! Textul!  Văd dacă am respectat tema, ori am luat-o de la a doua strofă pe arătură! Dacă da, atunci o să iasă două creații! Urmează  ziua  în care mă documentez, în cazul poeziilor populare și a legendelor,  sau a unor știri ce m-au răscolit, ori pur și simplu despre tradiții,  pentru a fi sigură că  am respectat întocmai  ideea originală!  Caut mai multe surse și  încerc să o adaptez  conform  variantei de la mine din zonă, mai exact celei de la mine din comună!

<<Este-un obicei în sat,  / Pîstă ani el s-o pastrat, / Merg feciori pa însarat / „Să-mprumuce” car gin sat! /Lemne-uscace o s-adune  / Pă caru’  furat le-or pune / Șî-l împing,  zău,  fără cal  / La beserică, la geal.>>   (Obicei din sat)

Acum urmează cea mai plăcută fază în care graiul meu își spune cuvântul! Folosesc regionalismele,  înlocuind cuvintele literare, încercând să le explic cât mai bine la sfârșit Așa a luat naștere și volumul „Dicționar cu regionalisme” în 2018!  Doar așa fiecare creație are farmecul său!

Urmează faza cu înlocuirea lui „â” cu „î” că din cauza grabei le-am cam amestecat! De ce? Pentru-că buna și moșul vorbeau cu „î” și nu cu „â”! De asemenea și  „eu sînt” și nu „eu sunt”!

Încep să caut metafore, cam greu în cazul versificărilor unde trebuie să respect  legenda cu cele mai mici detalii și să am grijă să nu mă întind ca să nu plictisesc cititorul, și așa obosit din cauza graiului ciudat pentru un „domn”! Prinde bine la  cei cu rădăcini, mai bine zis cu cei care dețin bunici ori părinți „la țară” dacă nu sînt chiar ei „niște țărani”! Așa ca mine! Atunci succesul e garantat! De fapt să știți că am scris despre ei,  cu gândul la ei,  mai ales pentru  ei!

<<Blige*,  linguri și furchiți*, freacă-le, să zici că-s noi

Și labușul ge begiuc*, că n-avem altul ge soi!

 C-o zdramță* șî cu leșîie*, auzîtu-m-ai noruță,

Să speli bine labușălul*, cancul* șî o cepsîiuță>>. (Șurlui  blige, șurlui oale).

Regionalisme:  blige – farfurii; furchiți – furculițe; labușul de begiuc – cratița de fontă; zdramță – zdreanță; leșîie – fiertură de apă cu cenușă; labușălul – crăticioara; cancul – polonicul; cepsîiuță – tipsie, tavă de copt mică;  a șurlui – spălare prin frecare.

Credeți că am terminat cu puricatul?  A „asudat grinda”? Încă nu!

Fiind o persoană cu un simț dezvoltat al umorului, din scrierile mele nu lipsește ironia, umorul bun, sănătos,  în care buna Ana și moșul Oanea  sunt  protagoniști necontestați!  Ei reprezintă  familia tradițională cu toate însușirile bune, cu păcate omenești dar mai ales cu credința și cu hărnicia țăranului ce trăiește în frica lui Dumnezeu!

<<Cu mîinile-n cluciuri* buna,  oțarîtă, foc șî pară

Dă cu gura pe bget Oanea, că îl prinsă la camară!

– No, mai tacă-ți gura Ană!  Nici melița nu ce-ntrece!

Beau  șî io o gură-două, amareala poace-mni trece.>> (Beau  în cinste ș-omenie).

Urmează partea cea mai grea în care „grinda asudată”  are nevoie de un ștergar curat din pânză albă țesut în războiul cu bîrghe și spată! Corectarea! Promovarea! Distribuirea!  Ajutooor! Cine a sărit  are un loc special în inima mea! Un Mulțam fain și aici pentru „săritori” împreună cu toate florile Primăverii!

Uneori  o expresie o fotografie sau chiar un cuvânt mă inspiră și atunci scriu așa în stilul meu, în cuvinte cât mai simple, în rime pe care nu le caut ci se așează una după alta, în cuvinte din graiul meu, respectând prozodia și căutând metafore cât mai originale.

De multe ori copilul din mine a bătut sfios la poarta sensibilității, a gingășiei, eu deschizându-i și dedicându-i poezioare și povestiri pe înțelesul celor mici. Cele zece cărticele cu pici și licurici, cu „măriuțe și fătuțe” au ajuns în în mâinile celor pentru care au fost scrise, dăruindu-le un strop din imensitatea  lumii ce-i înconjoară! Un strop de iubire!

<<Stau la umbră, nici că-mi pasă

Viața-i scurtă, dar frumoasă

Nu–mi bat capul că-s isteț

Să muncesc? Ce-s nătăfleț?! >> (Greierașul).

Abia acum  broboanele cad pe pagina mea de Facebook, pe reviste literare, pe pagini cu poezie, pe cenacluri, în volume tipărite, la radio, la evenimente, în Antologii!

 A asudat grinda? A asudat! S-a meritat atâta osteneală?  Doar voi, cititorii creațiilor mele știți răspunsul.

——————————
Ileana Cornelia NEAGA

20 martie 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său

   „Vocaţia istorică presupune atît puterea de a cunoaşte

   sensul devenirii, stările de suflet confuze ale maselor,

   dorinţele nelămurite, cît şi capacitatea de a le clarifica

   şi a le impune pecetea unui duh propriu.”

(DAN ZAMFIRESCU)

 

 

   Clipe, momente, năzuinţe, frângeri, sentimente, crez, ideal, viaţă, vocaţie, misiune, mărturisire s-au aşternut la temelia gândirii marelui filosof al culturii Artur Gabriel Silvestri pentru a ne rezidi nouă Românilor creştini-ortodocşi o ROMÂNIA TAINICĂ.

   Fragmente zguduitoare, vise, lupte neîntrerupte şi ţeluri înalte s-au întreţesut în fibra lui de ROMÂN, pentru ca DACIA, această moştenire divină şi străbună să  renască şi să rămână a noastră de-apururea ca o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ.

   ROMÂNIA TAINICĂ este FIICA legitimă a suveranei DACIA MARE, urzită de Dumnezeu de la începutul lumii prin Aleşii Săi: înţelepţii, monarhii, sihaştrii, proorocii, sacerdoţii şi profetesele Castei aristocrate, care au transmis Voinţa şi Înţelepciunea divină, Sacra Tradiţie prin discipoli pe cale Tainică, din generaţie în generaţie.

   După inventarea scrisului, o parte din Înţelepciunea tainică a pelasgilor care trebuia cunoscută s-a fixat în Cărţi sacre, în Codexuri, precum Codul Getic, Legile Frumoase, Cărţile Sibilelor, Tăbliţele de la Sinaia, Argenteus ş.a., dar esenţa a rămas ca un tezaur al spiritualităţii, doar pe seama Iniţiaţilor, purtătorii marilor Taine sfinte.

   Prin geniul poporului şi Elita Culturală a Neamului s-au sintetizat repere profetice din Tradiţia primordială pelasgă, care s-au transmis dinastic la urmaşii Urmaşilor Aleşi. Toţi iniţiaţii, creatorii, formatorii de cultură sacră, păstrătorii Tainei Cerului, culminând cu marile genii ale antichităţii târzii care au fondat cultura străveche au fost pelasgi. Cultura thracă, daco-getă, chineză, indiană, mesopotamiană, tibetană, egipteană, persană, greacă, siriană, palestiniană s-au desprins din trunchiul spiritual ancestral al înţelepciunii strămilenare pelasge.

   Toate Codurile, din antichitate cunoscute în istoria omenirii au ţesătură pelasgă.

Tradiţia pelasgă certifică originea Olympului preistoric, protodac, Olimpul de la marginile pământului, care după Hesiod, „era muntele acela pe care se aflau Columnele cele legendare ale Ceriului, Atlas din ţara hiperboreilor, Olympus atlantiacus, la Calpurniu, astăzi vârful Omului de pe muntele Bucegi.” (Hesiod, Opera et Dies; Calpurniu IV, v. 83; Dr. Ed. Myss, Wegweiser fur Ausfluge in die Berge und Gebirge der Umgebung von Kronstadt, Kronstadt, Gabony-1898)

   Columna Cerului are forma unei Piramide, de altfel, multe întâlnite în Dacia pelasgă, „pe care se rezimă ceriul, ca polul nordic al ceriului, ca osia hiperboreilor, Cardines Mundi.”(Plinii H.N. IV.26.11. Pone eos montes (Ripaeos)

   În vremea epocii neolitice triburi numeroase de pelasgi au plecat cu marile lor turme din Carpaţi înspre Elada, Asia Mică, Liban, Egipt şi „oriunde se stabileau în aceste timpuri depărtate, ei erau stăpâni. Ei duceau şi instituţiile lor naţionale, o religiune strămoşească formată, divinităţile şi preoţii rasei lor. Acolo îşi formau şi centrele lor politice. Însă, Ţara cea sfântă, în religiunea pelasgă egipteană, rămase cea de la marginile pământului, de la Oceanos Potamos sau Istru… Aici erau munţii lor cei sfinţi. Aici erau columnele ceriului…” (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 128)

   Faptul că aparţinem Naţiunii-Mumă care a dezvoltat prima Civilizaţie universală şi prima Cultură a omenirii, patriarhii scrisului în lume, certifică Marea Taină care ne înconjoară, dar şi raţiunea că acest Neam ales a avut Cartea sa Sfântă, sau mai corect Cărţile sale Sfinte, Regula de Aur a Cetăţii, a Regelui, a Castelor, a Divinităţii.

   Este firesc ca Naţiunea primordială, prima cultură şi prima civilizaţie cosmică să aibe BIBLIA ei, dar despre care, aşa cum era de aşteptat s-a şi întâmplat, ne-a fost furată, falsificată: „Biblia-Cartea Sfântă a Geţilor a fost furată şi falsificată…” (Tudor Diaconu, Scrierea Secretă, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova, p. 42, 65)

   Omul fiind creat de Dumnezeu este purtătorul genei religioase, indiferent dacă se reclamă ateu sau religios. Dar cel care este conştient şi conlucrează prin fibra religioasă, prin natura ontologică, firească, se umple de har, se atinge de intuiţie.

   Aşa se transmite filonul tainic al înţelepciunii divine, prin cei aleşi, pentru cei aleşi, formându-se astfel un PATRIMONIU al GÂNDIRII naţional-universale, din care cei împlinitori de Destin al sinelui şi al Naţiei, tălmăcesc Taina, redându-i sensul ei divin.

   Acest lucru dezvăluie misterul căutărilor filosofului Culturii, Artur Gabriel Silvestri de a descifra învăţătura tainică din sânul apologiei spiritului getic în al cărei tezaur s-ar afla Cartea Sacră, purtătoare de înţelepciune, călăuzitoare întru nemurire.

   „Cartea Sfântă începuse să mă preocupe într-un chip stăruitor, aproape chiar de a deveni obsesie şi aporie irezolvabilă. Avusesem, oare, o Carte de învăţături ce s-ar fi putut împărtăşi de la bătrân şi, deci învăţător, la tânăr şi, pe urmă, la discipol?” (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple” pentru Omul Român. O „carte de învăţătură” concepută şi îngrijită de Artur Silvestri. Carpathia Press-2005, p. 3)

   Nu era/ este nevoie de un miracol pentru a ajunge în faţa „Marelui Secret”, ci doar de o Taină, pe care Teoforii, purtătorii de Dumnezeu o au în suflet şi o dăruiesc luminând cu lumina lor lumina altora. „Şi, totuşi, cu vremea, am început să alătur concluzii diferite, ce îmi veneau din toate părţile şi de la un anumit fel de învăţători care semănau, în ultimă analiză, cu Oamenii Mari ale căror cărţi, fundamentale mă ajutaseră să cresc intelectualiceşte. Erau, aceştia, un fel de povăţuitori secreţi, de obicei bătrâni şi izolaţi, ce cultivau un gen de înţelepciune, de îndrumare scurtă, enigmatică şi orală, totdeauna concentrată şi apoftegmatică, şi, câteodată, neclară ca un <<cuvânt în răspăr>> ce s-ar fi spus aproape într-o limbă veche ce nu se mai vorbeşte dar i se recunoaşte melodia, frântura muzicală, intonaţia… Şi, totuşi, lecţia lor că nu se împrăştiase şi fiindcă şi eu, ca şi alţii, o întrevăzusem, înseamnă că nici pe atunci nu se risipise, alungată din memorie, căci avea un sens mai înalt.” (…, p. 4)

   Viaţa lui a fost o continuă odisee a spiritului religios, o introspecţie metafizică abisală, o cutezanţă mistică depăşind cugetările serafice care au răscolit toate încercările călăuzindu-le spre tărâmul spiritual al Biruinţei române creştin-ortodoxe.

   Gânditorul român aflat într-o lume deplină a decadenţei s-a orientat spre mistica ortodoxiei salvatoare, păstrătoare a spiritualităţii religioase în concordanţă cu valorile supreme testamentare ale Neamului: Cultura şi Tradiţia ca veşnicie a Patrimoniului.

 

  „Patrimoniul este acel spaţiu enigmatic ce însemnează deopotrivă univers de valori şi univers al memoriei, dar, mai întâi de toate, Urma de existenţă în istorie. De la clădirile cu vechime, exprimând tradiţie, urmă şi memorie şi până la cărţile uitate, risipite, pierdute, de la personalităţi ignorate şi fapte ce ar bine-merita recunoaştere publică şi exemplificare drept model social şi până la idei ce nu se evocă şi se pierd şi se uită-iată o imensă geografie de valori a căror coeziune trebuie realizată şi păzită căci, la drept vorbind, Patrimoniul în sine este ceva tainic, este Pomenirea Părinţilor.”

   (Pro Memoria-Artur Silvestri, Fapta culturală, Documentar alcătuit de sociolog Teodora Mîndru, 135 de mărturii. Colecţie iniţiată şi îngrijită de Mariana Brăescu Silvestri, Ed. Carpathia-2009, p. 11)

   Conştient de chemarea sa, de alegerea întru slujirea lui Dumnezeu şi a neamului Artur Gabriel Silvestri, a cernut psihologic, moral şi estetic Cultura clasică, convenţională, separând-o de proletcultismul purtătorilor de osanale, steril, sec, sterp şi fără noimă, fără ancora creativă a intuiţiei, a harului, revoluţionând-o într-un ev revelat, pătrunzător, cardinal, cu adâncimi pătrunzătoare până în fibrele ancestrale ale Neamului rânduit spre menirea sa aristocrată, până în sufletul şi raţiunea unei comunităţi creştine aflate în comuniune cu Dumnezeu, pentru o cunoaştere în care sălăşluieşte iubirea de Hristos, dragostea de Adevăr, sublimul Crucii, armonia Jertfei, măreţia Libertăţii, filocalia Mărturisirii, sofianismul sufletului frumos a Dacoromânului.

   Ca o Albină regală, enigmatică, habotnică, strângătoare, uimitoare, cutezătoare, înţepătoare a strâns polenul din inima şi sufletele unor Aleşi pentru a alcătui un Stup de modele Omului Român, din mierea faimoaselor lor cuvinte pline de aromă.

   „Cartea aceasta, ce se iveşte acum fără timp, a fost gândită ca un şir de mărturisiri şi de încheieri aparţinând unor Oameni Mari care, lăsând faptă şi întruchipare, vor putea, astăzi încă, să creeze exemplu şi model pentru Români. Ea este, de fapt, o Predanie colectivă.”  (Cuvinte pentru Urmaşi-„Modele” şi „exemple”, op. cit., p. 4)

   Icoana statuară care rămâne a creştinului ortodox dacoromân este DEMNITATEA!

   Mă întreb mereu alături de marele Părinte moldav al Duhovniciei ortodoxe, Ioanichie Bălan: „Oare o să mai vină totuşi o ploaie aducătoare de rod, cu picurii de demnitate pe lumea aceasta?” (Pr. Constantin Catană, Părintele Ioanichie Bălan, cel cu Hristos în inimă şi niciodată singur. Ed. Nepsis-2017, p. 57)

   Oare picurii de sânge ai miilor de martiri români numai ai secolului al XX-lea, a miilor de cuvioşi, a miilor de eroi, a miilor de mărturisitori, a milioanelor de pătimitori, vor mai aduce vreodată roadă a Demnităţii acestui Neam atât de hulit de cei mai mulţi dintre presupuşii români şi a celor mai mulţi dintre ostenitorii neromâni?

   Zelul febril de a descifra enigmele, de a le aşeza în lumina tâlcului lor, migala truditoare de a le potrivi cu sensul lor de întocmire, patosul de aşezare în esenţă, în atitudine, în desfăşurare pentru a deveni creatoare de spirit, de istorie, de cultură.

 

„Căci doar înaintarea în taina marilor desfăşurări este esenţială şi, pretutindeni, ea lucrează precum apele adânci, necunoscute, care fac să se prăvălească deodată ceea ce părea până cu o clipă înainte mai imutabil decât munţii.” (Cuvinte…, p. 5)

    Artur Gabriel Silvestri n-a avut îndoieli asupra rugăciunii şi a credinţei privind înfrângerea sinelui autonom, n-a avut îndoieli asupra suferinţei şi a jertfei rânduite de Dumnezeu pentru biruinţa vrăjmaşilor din ţară sau din afara ei, tocmai de aceea a gândit, s-a ostenit, a trudit, a luptat şi a sângerat pentru Patrimoniul spiritual al Neamului, pentru a deschide o nouă ERĂ, era unui nou APOSTOLAT în care să fie suverană o ROMÂNIE TAINICĂ CREŞTINĂ a românilor de pretutindeni, care n-au renunţat la credinţa lor, la nădejdea lor, la libertatea lor, la năzuinţa lor, la lupta lor, la suferinţa lor, la jertfa lor, la demnitatea lor, la iubirea lor de cer şi pământ, glăsuind parcă deodată cu marele prigonit, dar şi cu marele iubitor de Neam şi de Hristos, Ioan Ianolide: „- Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos-document pentru o lume nouă. Ed. Christiana, Bucureşti-2006, p. 184)

   Artur Gabriel Silvestri era conştient că păcatele societăţii de consum, corupţia societăţii comunitare, imoralitatea, ateismul, obedienţa, oculta, oligarhia, trădarea, laşitatea, fariseismul, căderea devastatoare în minciună, demagogie, nepăsare, lene, nonvaloare, nonsens, nonideal, nontranscendent, dar credea că se vor vindeca terapeutic prin minte, inimă şi suflet curat, purificat prin har, creaţie, suferinţă, credinţă şi dragoste.

   Imediat ce s-au anunţat tunetele, ce au străfulgerat Zorii libertăţii spiritului, prin lacrimile de sânge şi de foc ale cerului lui Decembrie 1989, Artur Gabriel Silvestri a continuat Rezistenţa Anticomunistă, respectiv Rezistenţa Religioasă printr-o cruciadă creştină, literară, morală, culturală, privind isihia, trezvia, redeşteptatea, redresarea psiho-spirituală, dar şi materială a ţării pustiită de cataclismul proletaro-burghez ateu.

   În Vatra Strămoşilor, în Patria Străbună, în Grădina Maicii Domnului, în Ţara Părinţilor, Patrimoniul Ţării noastre, scriitorul şi gânditorul ROMÂN, Artur Gabriel Silvestru a ctitorit pentru vecie: „ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU.”

   Edificiul spiritual purcede cunoaşterea apofatică, tainică, râvnitoare, harică, atentă, pătrunzătoare, scrupuloasă de a reinstaura hegemonia dinastică a Străbunilor, a Profeţilor, a Învăţătorilor, a Părinţilor Patriei* întru armonia Frumoseţilor Carpatine.

* „Părinţii Patriei” era ideea născută de straniul scriitor profetic Dan Zamfirescu la o Cină de Taină spirituală în Cetatea Bucureştilor prin 1985, care resfira o mireasmă de înrădăcinare şi de stabilitate în Univers. Litania sau predania „Părinţii Patriei”, „descria, la drept vorbind, cerul nostru sufletesc, axa lumii noastre, totemul colectiv fără de care totul s-ar fi precipitat în haos…” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 6)

   Dan Zamfirescu, profeticul straniu îmi este cunoscut prin celebra sa Teză de Licenţă în Teologie din 1956: Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice, teză care depăşea cu mult pe cele doctorale de atunci.

   Fiecare faptă misionară a celui Ales trebuie să se împlinească într-o înaltă vocaţie istorică întru dimensiunea continuităţii veşniciei Neamului său.

   „Vocaţia istorică presupune un simţ al <<devenirii>>, viziunea unei curgeri în care eşti cufundat şi al cărei ritm interior îl poţi simţi…Omul cu vocaţie istorică simte zămislindu-se, în adâncul realităţilor prezente, realităţile viitoare şi le serveşte servindu-se la rându-i de ele pentru ţelurile sale.” (Dan Zamfirescu, Ortodoxie şi Romano-Catolicism în specificul existenţei lor istorice. Ed. Roza Vînturilor, Bucureşti-1992, p. 161)

   Viziunea şi împlinirea vocaţiei istorice presupune PILDA misiunii creştine-hristice.

   „Ideea însăşi de a reţine <<Modelul Faptei Esenţiale>> şi a-l arăta pentru a se putea urmări, înţelege şi, dacă va fi vrednicie, să se continue cât va fi omenet şi Limba Română în Carpaţi este ea însăşi tulburătoare.” (Cuvinte pentru…op. cit., p. 6)

   Artur Gabriel Silvestri a devenit Scutul şi Sabia Cuvântului, o amplă Antologie a spiritului în încleştarea cu regimul continuator al celui fost, respectiv cu industria literară care căzuse din treapta de instituţie fundamentală a culturii noastre naţional-universale, militând asiduu pentru recuperarea Memoriei Elitei Neamului Românesc.

   Şi-a ctitorit o citadelă a Rezistenţei spirituale axată pe o avangardă de idei novatoare, pe o flamură a esenţei, pe o şarjă a cavaleriei de sensuri pentru asaltul care aducea biruinţa fenomenalului ROMÂNIEI TAINICE aflată între MIT şi ADEVĂR.

   „Căci noi suntem România tainică, oameni de tot felul şi de peste tot, pentru care esenţial nu este de a câştiga în imediatul trecător ci de a fi încredinţaţi că pentru locul acesta, unde, într-un sat de departe, stau adormiţi cei ce ne aduseră lumină şi sens, pentru acest loc am făcut, <<ce trebuia>>. Şi la o vreme, când o mai trebui, vom face şi Predania definitivă, către cei ce ne urmează şi vor fi.” (Cuvinte…op. cit., p. 7)

În inima lui n-au stat grijile cotidiene, mărimile lumeşti, jilţurile demnitare, compromisurile diplomatice, ci o întreagă şi o profundă ROMÂNIE TAINICĂ, în Sânul căreia stau împreună: „învăţătorul de ţară, vlădica de <<Ţări>>, povăţuitorul de tineri şi de copii, desluşitorul de semne vechi, descoperitorul de forme şi culori de azi ori de alatăieri, o lume cu toate stările sociale desfăşurate fiindcă pretutindeni sentimentul misiunii a apărut şi <<lucrează>> în felul lui nedesluşit, enigmatic, aşa cum pogoară harul.” (Cuvinte pentru Urmaşi, op. cit., p. 7)

  12 ani sunt un ciclu profetic care se deschide-închide şi se redeschide pentru un alt ciclu mai înalt de creaţie religios spirituală, îngăduit şi rânduit de Profet discipolului său.

   Acest Ciclu s-a dechis pe 14 Martie 2007, s-a împlinit pe 14 Martie 2019 şi s-a redeschis pentru o altă etapă tainică a Profetismului dacoromân.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: ARTUR GABRIEL SILVESTRI şi ROMÂNIA TAINICĂ a SUFLETULUI său”

Vavila POPOVICI: Filozofia lui David Hume

Înfrânt nu ești atunci când sângeri, și nici când ochii-n lacrimi ți-s, adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis !

Radu Gyr

 

   Scoțianul David Hume a fost un filozof iluminist scoțian, istoric, economist și eseist. S-a născut la Edinburgh în 1711 și a murit în 1776. În 1723 se înscrie la secția greacă a Universității din acest oraș, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani se înscrie la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului, și încercarea de intrare în viața de afaceri, își dă seama că negoțul nu este pentru el. Pleacă în Franța și reia studiul, redactează prima lucrare „Treatise on human nature” (Tratat despre natura umană) între anii1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. Acestei lucrări i-au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Cercetare asupra intelectului românesc”, „Cercetare asupra principiilor morale”, o serie de „Discursuri politice”, patru disertații: „Istoria naturală a religiei; a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului; „Dialoguri asupra religiei naturale” (apărută postum). În afară de lucrările sale filozofice, Hume a publicat și o monumentală lucrare intitulată Istoria Angliei 1754- 1761).

   Cunoaștem că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar cultul, acest sentiment de venerație pentru sfârșitul lui Hume, probabil cel mai mare filozof pe care Occidentul la produs vreodată, a fost deseori amintit, întrucât a fost unul deosebit. Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces, la sfârșitul unei vieți fericite, reușite, iar fi spus totuși medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, timpul trecând foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale : „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit și fericit.

   Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume și senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor ce se păstrează în gândire, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut: „Ideile simple, de la prima lor apariție, derivă din impresii care le corespund și pe care le reprezintă exact”. Persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

   După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare, pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

   L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este deci cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

   De-a lungul timpului poziția, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Acum câțiva ani, au fost întrebați mii de filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Chiar oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că „filozofii sunt foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel” face o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a și îndrăgostit de el.

   Iată cum scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filozofice ale lumii, și aceasta pentru că a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune. Acesta este, la un anumit nivel, o mare insultă pentru imaginea noastră de sine, dar Hume credea că dacă am putea învăța să facem față acestei realități surprinzătoare, am putea fi (individual și colectiv) mult mai calmi și mai fericiți decât dacă am nega-o.

   „Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filosofia noastră, Hume este religia noastră” – este afirmația filozofului James Hutchison Stirling din secolul al XIX-lea, care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filosofului scoțian David Hume.

   O parte din faima și importanța lui Hume se datorează abordării sale curajoase sceptice față de o serie de subiecte filozofice. În epistemologie, el a pus la îndoială noțiunile comune despre identitatea personală și a susținut că nu există nici un „sine” permanent care să continue în timp. A respins considerațiile standard legate de cauzalitate și a susținut că concepțiile noastre despre relațiile cauză-efect sunt bazate pe obiceiurile de gândire, nu pe percepția forțelor cauzale din lumea exterioară, în sine. El a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugerează că ar trebui să respingem religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator, că guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie.

   Cu privire la originea percepțiilor mintale, ele sunt prezentate în următoarea schemă: Percepțiile constau din idei și impresii. Ideile: din memorie, imaginație, fantezie, înțelegere (implicarea relațiilor de idei și implicarea problemelor de fapt); impresiile sunt de senzație (externe) și reflecții (interne). Concepția empiristă a lui Hume se bazează pe o dublă distincție: a) Distincția dintre impresii și idei; b) Distincția dintre relații între idei și fapte.

   Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

   Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclavul pasiunilor”. Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă căreia Hume a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiectivele corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea că oamenii au o concepție reală despre sine, poziționând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

   Definind moralitatea ca acele calități care sunt aprobate de oricine, se întâmplă să fie și practic de către toată lumea, el stabilește să descopere cele mai largi motive ale aprobărilor. El le găsește, pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”. Deciziile morale sunt bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru agreabilitatea lor (un fel de abilitate de a fi plăcute celor din jur). Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar, respectul față de ceilalți reprezintă cea mai mare parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretinde că le găsește în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. El a considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Teoria morală a lui Hume apare în Cartea 3 a tratatului și într-o anchetă privitoare la principiile moralei (1751). Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. „Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analizează diferite teorii morale, Hume susține că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce înseamnă consimțământul moral? Este un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase. Virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

   În 1752, Hume a devenit deținător al Bibliotecii Avocaților la Edinburgh. Acolo, stăpân a 30.000 de volume, a putut să se dedice unei dorințe de câțiva ani pentru a se întoarce la scrierea istorică. Istoria sa a Angliei, care se extinde de la invazia lui Caesar până în 1688, a apărut în șase volume, patru între 1754 și 1762, precedată de Discursurile politice (1752). Scrierile sale din acea perioada începuseră să-l facă cunoscut, atât în străinătate, cât și acasă. De asemenea, el a scris Patru Disertații (1757), pe care le-a considerat ca fiind un lucru minunat, deși a inclus o rescriere a Cartei a II-a a Tratatului (completarea revizuirii pură a acestei lucrări) și un studiu strălucit al „istoriei naturale a religiei”. James Boswell, biograful lui Samuel Johnson, l-a numit pe Hume „cel mai mare scriitor din Marea Britanie”, iar Biserica Romano-Catolică, în 1761, i-a recunoscut contribuțiile filozofice și literare.

   A fost onorat ca eminent în cuprinderea învățăturii, în agilitatea gândirii și în eleganța stilului, și a fost simpatizat pentru simplitatea, bunătatea și veselia sa. Saloanele i-au deschis ușile și el a fost primit cu căldură de toți.

   În 1769, oarecum obosit de viața publică din Anglia, și-a stabilit din nou o reședință în iubitul său Edinburgh, profund bucurându-se de compania – intelectuală și convivă – de prieteni vechi și noi (nu s-a căsătorit niciodată), precum și revizuirea textul scrierilor sale.

   Filozoful român Petre P. Negulescu (1872-1951) aprecia: „Nu putem zice astăzi că avem o filozofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumim să constatăm că avem atâtea filozofii diferite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”.

   Pe măsură ce cercetările avansează, filozofia se dovedește a fi necesară științei, respectiv fizicii, biologiei, chimiei, extinzându-se și asupra altor științe.

   Hume a avut încă din timpul vieții admiratori şi apărători de-un mare prestigiu intelectual, Immanuel Kant fiind unul dintre aceștia. În „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filozofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă problemei cunoașterii poartă „sigiliul neputinței și al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale.

   În contemporanitate, un profesor universitar din Arizona a pus sub semnul întrebării sentimentalitatea lui Hume, spunând că atunci când sentimentaliștii sunt excesiv de satisfăcuți, este pur și simplu pentru că nu și-au supus convingerile unei reflecții suficiente asupra sentimentelor, punându-și totodată întrebarea: Este moralitatea mai mult ca matematica, sau ca frumusețea?”. El crede că ar putea să ne îngrijoreze modul rezonabil al sentimentalismului care nu poate niciodată să critice cu succes instituțiile sau practicile existente, întrucât poate fi prea mulțumit sau conservator. Probabil a făcut abstracție de ultimele descoperiri ale Fizicei cuantice.

   Fizica cuantică a reușit să ne explice că inima omenească are un rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în trup. Dacă până nu demult, oamenii de ştiinţă au crezut că doar prin gândurile noastre emitem energie către exterior şi că cel mai puternic emiţător energetic din trupul nostru ar fi creierul, cu impulsurile sale electromagnetice, acum se știe că inima generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului, că ea este înzestrată cu inteligență – inteligența inimii” – , că inima interacţionează atât cu trupul cât şi cu mediul exterior prin câmpurile electromagnetice pe care le generează, transmițând informații la distanțe mari, prin emoțiile pe care le produce. Iar sentimentele umane izvorăsc din inimă și influențează puternic realitatea în care trăim. Sentimente ca : Iubirea, iertarea, compasiunea, ura, dezbinarea, etc., produc modificări atât în trupul nostru, cât şi la cei din afara noastră. Filozoful francez Michel de Montaigne, spunea încă din secolul 16 : Simțurile au toate această putere de a porunci rațiunii și sufletului nostru. Un secol mai târziu, Blaise Pascal spunea că în sinele lui află tot ce vede la Montagne, că „toată rațiunea noastră cedează în fața sentimentelor, deoarece… Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”.

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

18 martie, 2019

Alexandru NEMOIANU: Despre momentul istoric

Istoria care se desfășoară sub ochii noștri este dominată de conflictul ireconciliabil dintre cei care își iubesc Neamul și Tradiția, ”nativiștii” și cei care doresc să reducă toate neamurile la disoluție, lipsă de identitate și lipsa de rădăcini, ’globaliștii”.

Fără îndoială cele spuse reprezintă o reducere la esențial și o simplificare ,necesară înțelegerii mai limpezi a situație în care trăim.

Ca ideologie “globalismul” folosește filozofia “societății deschise”.

Conceptul de “societate deschisă” și teoretizarea sa, au fost făcute de către Karl Popper, un filozof austro-evreu. Lucrarea de bază și care cuprinde filozofia “societății deschise”, este “Societatea Deschisă și Adversarii ei”, publicată la Londra în 1945.

Este o lucrare vastă, documentată, scrisă de un om cu minte ascuțită, o lucrare “revoluționară” și care se aseamănă în multe feluri, nu prin concluzii dar prin scopul final, mod de abordare și intenții, cu lucrarea “Capitalul” al lui Karl Marx.

În esență lucrarea lui Karl Popper caută să acrediteze câteva idei esențiale. El este un adversar feroce al “istoricismului”. Prin “istoricism” el înțelege dezvoltarea Popoarelor și societăților pe temeiul moștenirii istorice, progresului din generație în generație. Fiind împotriva “istoricismului” Karl Popper este implicit împotriva a tot ce el înseamnă: tradiție, credință, identitate și mândrie de Neam. Toate acestea Karl Popper le consideră stări care pot genera “totalitarism”. În susținerea acestei abordarii, hai să-i zicem, cu totul noi, el introduce termenul de “posibilă falsificare”. Adică, el spune că orice condiție, considerată reală și stabilă, în esență poate fi un fals și poate fi falsificată. Concluzia acestei încercări de demonstrație este afirmarea că toate stările, toate credințele și toate concepțiile sunt relative și pot fi înlocuite. De fapt Karl Popper chiar asta susține,înlocuirea tuturor trăsăturilor care definesc starea de om și persoană și creare unui “om nou”. În acest context cuvinte aspre și amenințătoare are Karl Popper pentru “teism”. Spunea el “teismul este mai periculos decât a admite un eșec,căci dă impresia că a atins o explicație finală”. Deci a crede în Dumnezeu, după Karl Popper, este un pericol social, cel mai grav, căci stă antitetic, fundamental opus, relativismului absolut propovăduit de el. Dar încă mai vehement este Karl Popper în ce privește “religia organizată”, mai simplu spus Biserica. Aceasta ar trebui “izolată” cu vehemență în opinia austriacului-evreu. (În Rusia bolșevică am văzut cum s-a făcut și prin ce mijloace această “izolare”).

Redusă la esențial lucrarea lui Karl Popper propovăduiește un relativism absolut,înlăturarea tuturor moștenirilor istorice(până și amintirea lor), divizarea cât mai profundă a comunităților și aceasta el numește “democrație liberală”. Dar o limită, privind “libertățile”, stabilește Karl Popper, el spune că “nu poate fi acceptată toleranță pentru intolerant”. Aici este marele “caveat”, avertisment care ar trebui să ne facă să luăm mare aminte. Ce este și cine definește “intoleranță”. Căci limpede rezultă că în “societatea deschisă”, Biserica, identitatea națională, familia sunt considerate stări”intolerante”. Tot ce înseamna rânduiala tradițională și moștenire națională organică este înlocuit cu o spoiala democratică. O spoiala care dă iluzia posibilității de a alege. Organizațiile politice tolerate urmăresc același scop și sunt subordonate “globalismului-sodomit” trans-național, sunt găști care au strict interese vulgar personale. Iluzia posibilității de a alege exista pentru o populație care ar urma să fie îndobitocită și redusă la sclavagie slariata.

Pentru o vreme proiectul “societatea deschisă” a fost amânat. Era vremea “războiului rece” și toate resursele, inclusiv o propagandă dezlănțuită, erau folosite pentru a înfrânge țările răsăritene.

După căderea acestora proiectul a fost reluat cu furie. În fruntea lui, ca aplicant, se găsește evreul-maghiar Soros Gyorgy.

El a întemeiat “Fundația pentru o societate deschisă” în 1993. Acea fundație are birouri în 37 de țări și circa 15 miliarde de dolari americani s-au cheltuit pentru promovarea ideilor “societății deschise”. Este un proiect care pune în practică “filozofia” lui Popper și modul de acțiune, modus operandi, este de a înființa “Organizații Ne Guvernamentale” “specializate” și “direcționate”. În prealabil terenul a fost pregătit de către intelectuali care s-au vândut pentru treizeci de arginți. Intelectuali care au deplâns “decăderea” Românilor, ”înapoierea” lor, naționalismul lor (unul dintre ei declarând direct că, “Românii sunt buni doar că să te piși pe ei”), declarând că Eminescu și Caragiale sunt “scheletele din dulapul Românilor”. Sunt intelectuali care au fost Iude și soarta lui o vor avea. Fiecare ONG are în grijă un proiect și o instituție. Ele mai ales promovează “drepturile” tuturor minorităților:  sodomitii, etnia Rom (țiganii), etc. Când se cere, ONG-urile aplică “militarizarea” , adică își cheamă în stradă membrii pentru a acționa în interesul “globalist”. Dar în esență organizațiile patronate de către “Fundația pentru o societate deschisă” militează pentru distrugerea Credinței, Tradiției, moștenirii istorice, împotriva “mormintelor strămoșilor” (pe care au crescut toate marile civilizații). Divizarea se face și prin cât mai amănunțită separare a oamenilor, tineri, adolescenți, maturi, femei, bărbați. O divizare care transformă persoana în individ, egoist morbid, fiecare este împotriva tuturor, realmente “câini turbați”. Iar acestora toate li se aplică principiul ”tolerăm orice, dar nu intoleranța”. Evident “intoleranța” este definită de promotorii “societății deschise”. Aici vedem fața hâdă și tenace a “șarpelui “celui bătrân”, a negativității pure.

În condițiile în care tot și toate sunt declarate ca fiind “relative” iată că unele nu mai sunt chiar așa “relative” sau, parafrazând pe Orwell,” toate sunt relative dar unele sunt mai relative ca altele”.

Spre exemplu dacă cineva se îndoiește de acuratețea fenomenului “Holocaust”, îl “relativizează”, este trimis în închisoare, pus” la adăpost de furia poporului”. În Elveția, recent, s-a legiferat că rezervele exprimate față de sodomie, ”relativizarea” ei, să fie pedepsite cu închisoarea. Iată deci că “tolerăm tot ,dar nu intoleranța”, este foarte selectiva și are dinți aprigi.În mai multe feluri “tolerăm totul, dar nu intoleranța” este înlocuitorul sloganului “luptei de clasa”, cel care a făcut cu putință lagărele și temnițele bolșevice.

Globalizarea înseamnă distrugerea din temelii a oricărei forme de viața tradițională și organică. Înseamnă eliminarea oricărei forme de interpretare locala și individuala a fenomenelor sociale și economice și înlocuirea lor cu consumarismul și materialismul cel mai vulgar și rudimentar. Obiceiurile, credințele, moravurile, normele de conviețuire urmând a fi înlcuit cu împrumuturi trans-naționale promovate de mijloace de informare mercenare, fără suflet și amorale.

Pentru Romani există o singură soluție: Ortodoxia și credința în Neam. Cu scârbă trebuie alungate amăgirile de tip USR, PLUS, ”julien”, ONG-uri, abomninatia #rezist și jalnicii “imbecili utili”. România “tainica”, România frumuseții, a demnității și a eleganței va supraviețui. Iar în același timp, fără urmă de timiditate să afirmăm că actuala administrație a României este RAUL MAI MIC. Întotdeauna răul mai mic trebuie preferat.

Vremi periculoase ne stau în față. O perioada de teroare de plumb, tip cheka, Gestapo și Guantanamo ne stă înainte. Mai avem încă putință să luptăm și să alegem, între “globalism” , cu “societatea deschisă” și nativismul și dragostea de Credință, loc, Neam și Familie. Fiecare voce are importantă, fiecare gest are consecințe. Să ne aducem aminte că Domnul era gata să cruțe Sodoma dacă în ea ar fi fost zece drepți. Să ne străduim să fim unul dintre acești”zece drepți”. Dumnezeu să aibă milă de noi toți!

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

16 martie 2019

 

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor

Monah IUSTIN T.: Fiecare parte cuprinde întregul Existenţei

Privim prispa casei. Pescuim în locul nostru ştiut, sub o salcie. Îngrijim ghiveciul de flori din fereastră. Stăm în colţul nostru de lectură. Mirosim seara. Ne uităm la pasărea care a poposit pe gard. Ce sentiment ne încearcă, venit parcă din largul tuturor lucrurilor…?
Simţim că ceea ce facem e deplin şi adevărat. Că facem întreg, că nu mai rămâne nimic nefăcut. Că locul şi timpul în care stăm e totul. Că aici e toată viaţa şi tot rostul, şi nu mai e nevoie de nimic. Că totul este aici. Şi ce adevăr fericit şi mai presus de minte este acesta, ce gând care ne conectează la tot ceea ce poate fi?
Este gândul că partea în care suntem cuprinde întregul Existenţei.
Aici, mintea cade în uimire! Căci nu mai operăm cu compasul raţiunii. Ci cu rosturile şi cu sensurile, cu „noemele” Creaţiei pe care le-a pus Dumnezeu în noi, de care vorbea Sf. Maxim Mărturisitorul. Prin noime îmbrăţişăm toată Creaţia, o cuprindem, cu tot cu ascunsul ei, o înţelegem dintr-o dată, fără s-o descoasem. Ca o singură ghindă căzută în palmă. Nu e creier, nu e minte, ci sunt intuiţiile pe care le-a pus Dumnezeu în inima omului, în inima oricărui om, de când l-a făcut pe Adam cunună a Creaţiei. Pentru că noi ţinem în inima noastră sensurile tuturor plantelor, animalelor, peisajelor, munţilor şi stelelor. Noi ştim de ce sunt, cum sunt, unde sunt şi care este rostul lor unele între altele. Fără noi, nimeni n-ar m-ai înţelege nimic din acest parc măreţ al Creaţiei. Toate dezlegările ghicitorilor sunt în noi. Pentru că noi suntem – spun Părinţii Bisericii – microcosmos, sunt partea care conţine întregul cosmos. Suntem înrudiţi cu toate şi le înţelegem pe toate. Tot ce e în afară de noi, se regăseşte cumva, în taine şi rosturi, în noi.
De aceea noi suntem ascunzătorii tuturor sensurilor din Creaţie. Şi cuprinzătorii Creaţiei. Adică, dacă am spune altfel, toată existenţa se ascunde în noi, ca sensuri.
Ce poate să însemne această încorporare minunată a întregului în fiecare părticică a lui, la fel cum omul este ascuns în ADN-ul fiecărei celule a lui? Căci am învăţat odată la limba română de acele figuri de stil numite metonimie (metonymia = „înlocuirea unui nume cu altul”) şi sinecdocă (synekdoche = „cuprindere la un loc”), cu care exprimam pluralul prin singular, întregul prin parte, partea prin întreg etc. Frunza îngălbenită a poeţilor ce era metafora tuturor frunzelor îngălbenite de pe pământ; buciumul din Scrisoarea III care întrupa glasul tuturor buciumurilor armatei lui Mircea cel Bătrân; fulgul de nea care cade în palma noastră în numele tuturor fulgilor şi al tuturor iernilor trăite vreodată… La vremea aceea, n-am prea ştiut la ce sunt bune metonimia şi sinecdoca, altfel decât ca artificii ale poeţilor şi scriitorilor. Dar apoi viaţa, iată, ni le readuce în forme minunate, în acele intuiţii puse de Dumnezeu în noi. Prin care simţim că acel colţ al nostru preferat din lume – cu care am dezvoltat o relaţie aparte – conţine tot ce e şi tot ce poate fi pe lume! Că în el, cu lucrurile şi obiectele pe care le conţine, poate vieţui totul. Să-i zicem acestei cuprinderi totalizatoare de viaţă – atoatevieţuire. Avem sentimentul atoatevieţuirii acelui colţ de lume.
Căci ce bucurie mai mare să simţi că fiecare părticică din lume cuprinde şi ascunde toată lumea? Că existenţa întreagă, în plinătatea şi pluralitatea ei, nu lipseşte din nicio singularitate în parte? De aici acea stranie înrudire cu totul când auzim o pasăre cântând la geamul nostru, acea presimţire că toată existenţa s-a adunat la geamul nostru. De aici acel sentiment răscumpărător al totalităţii când ne afundăm în fotoliul nostru de lectură, care conţine toate lumile care pot fi. De aici acea stare că totul s-a săvârşit când am aşezat ghiveciul cu flori la locul lui. De aici freamătul interior că cei doi pomi din faţa geamului nostru, teiul şi castanul, ascund toată viaţa din lume. Că toate furnicile, toţi melcii, toate rândunelele se ascund aici. Sau că banca de lângă fântână e locul unde şade toată viaţa din lume, unde toată existenţa vine să bea apă. Sau că poarta de la care se privesc vacile venind de la păscut e locul unde se adună toată Creaţia. Sau că goblenul pe care l-am cusut are ţesute între ochiurile lui fărâmiturile întregii lumi. Toate sunt, de fapt, ferestre ale existenţei. Ferestre decupate din lumea de aici, în care se ascunde, însă, toată existenţa, cu tot ceea ce ar mai fi rămas pe margini, în afara ramelor. Ceea ce e minunat e că fiecare e o fereastră a existenţei atoatevieţuitoare, o totalitate încarnată pe de-a-ntregul în degetul cel mai mic al ei.
Iar dacă lucrurile sunt aşa, cum vor fi persoanele, microcosmosurile din Creaţie? Căci fiecare om pe care se întâmplă să-l iubim, sau să ne fie drag, ascunde o nesfârşire de posibilităţi şi de sensuri ale existenţei. Şi dacă îl vedem stând pe o bancă, aşteptând toamna, atunci postura lui ascunde toate înţelesurile Creaţiei sub chipul toamnei. Ne străfulgeră această convergere de sensuri în poziţia şi locul lui pe lume, şi nu contează că e doar un om din toţi oamenii care locuiesc pe Pământ. El e unul din toţi, şi, mai presus decât atât, una din toţi, şi în el recunoaştem – prin ochii lui Dumnezeu – ceva din toţi ceilalţi şi din rosturile tuturor oamenilor şi lucrurilor pe care le-a adus Dumnezeu pe lume. Şi dacă ne iubeşte, ne simţim iubiţi de toată lumea şi existenţa care încape în el. Şi dacă moare, ne doare toată lumea şi viaţa pe care am simţit-o în el. Dar dincolo de durere, moartea lui, ca floare cu stamine ce-şi împrăştie polenul, umple lumea întreagă de sensurile şi rosturile ascunse ale existenţei lui, acum parcă explicite. Pesemne că numai aşa moartea celui iubit depăşeşte tragedia, câtă vreme el (ea) îşi împrăştie sensurile în lume, care nu pot fi decât ale întregului vieţii şi existenţei din care provine. Şi care nu poate fi altminteri decât bună şi adevărată, ca Dumnezeu Însuşi. De aici se naşte o altfel de rugăciune.
Şi, la capătul tuturor acestor exerciţii, ce putem înţelege? Miza acestor noime merge neînchipuit mai departe de satisfacţia estetică. Miza este presimţirea înrudirii noastre, în colţul nostru de lume, cu toată existenţa, cu lucrurile şi fiinţele ei. Presimţirea că acea bucată de lume cuprinde lumea întreagă şi, cumva, ascunde lumea întreagă cu sensurile ei. Şi ce nu cuprinde între „ramele” ei, ascunde, adică lasă să se înţeleagă. Deci iarăşi cuprinde. Că nimic şi nimeni nu e lăsat fără legătură cu nimic şi nimeni – în afară de voia omului de a se rupe de întreg –, şi că Dumnezeu vrea să ne dăruiască fericirea de a fi şi parte şi întreg în Creaţie. Fericirea de a nu ne simţi rupţi şi izolaţi de nimic, şi de a nu izola nimic de fiinţa noastră. Bucuria de a fi recunoscători că suntem una cu toate şi toate sunt una cu noi. Căci aşa a vrut Dumnezeu, din dragoste, să închidă toată Creaţia în unime, „ca toţi să fie una… şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan 17, 21), ca, în cele din urmă, „Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Corinteni 15, 28).
Să mulţumim că fiecare parte ascunde şi cuprinde întregul existenţei! Că trăim în ferestre atoatevieţuitoare ale lumii. Că nu suntem ai nimicului, şi ai nimănui. Dar şi pentru simplul motiv că frumoasele păsări din poză, cu nume atât de colorate – piţigoiul codat şi sfredeluşul –, ne aparţin nouă la fel cum noi le aparţinem lor, ca şi cum am fi una şi aceeaşi Existenţă.
Post uşor şi viaţă în bucuria Întregului!

————————————————-

Monah IUSTIN  T.,

16 martie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: EGO-UL în căutarea EULUI INTERIOR

„Fii tu schimbarea pe care vrei s-o vezi în lume!

Mahatma Gandhi

 

Am întâlnit acest citat cu mulţi ani în urmă. La prima vedere am zâmbit şi am fost tentată să cred că este doar un titlu de „poveste pentru adormit copiii”. Anii au trecut, am cunoscut mulţi oameni, fiecare cu identitatea sa morală şi spirituală. Viaţa mi-a oferit experienţe de tot felul, însă un gând ispititor s-a ţinut scai de mine, dându-mi ghes să mă întreb în legătură cu zicerea lui Gandhi: „Şi totuşi, dacă se poate?” Am acceptat ca fiind posibil acest lucru. Cu gândul bun în buzunarul de la piept, mi-am devenit propriul ceasornic, propria busolă şi propriul detector de minciuni. Deşi pare greu de acceptat, cu siguranţă ne minţim cu îndărătnicie pe noi înşine. Ha, ha!! „Asta nu-i posibil”, ar spune unii cârcotaşi. Treaba lor, eu îmi văd de-ale mele, mă analizez mai mult, mă gândesc mai bine înainte de a face ceva, mă rog bunului Dumnezeu să-mi lumineze mintea, să-mi îmbuneze sufletul şi să-mi îndrume paşii, cum numai El ştie.


Astfel gândind, trebuie să înţelegem că va fi şi uşor, dar şi greu, uneori. Depinde doar de noi, aprecierea este strict personală. Esenţial este să vrem într-adevăr schimbarea, pentru că, până la urmă schimbarea noastră nu înseamnă altceva decât regăsirea Dumnezeului din noi.


Dacă ştim exact ceea ce ne dorim, ne conturăm o perspectivă, întrevedem parcursul, depunem efort să fim sinceri cu noi şi să avem voinţă să ne urmăm drumul. Se spune că mai importantă este „călătoria” pe care o facem decât „destinaţia” la care vrem să ajungem, oricât de înaltă ar fi ţinta propusă. Şi este foarte adevărat acest lucru.
Mergând pe această cale este important să nu ne oprim. Putem greşi (este omeneşte), putem să ne împiedicăm (se mai întâmplă), însă musai trebuie să ne ridicăm „Doamne ajută” şi să mergem mai departe cu multă râvnă şi determinare „Ajută-mi să-mi duc crucea, Doamne!” şi, să nu uităm cumva să spunem „Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne!” pentru toate câte mi-ai dat!


Mircea Eliade ne spune că „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate”. Aş adăuga un singur lucru: niciodată nu suntem singuri, doar dacă n-avem ochi să vedem Lumina lui Dumnezeu, urechi să auzim Glasul divin şi minte să înţelegem Cuvântul.


La un momentat dat m-am gândit că, dacă omul ar înţelege că viaţa este un joc, am fi cu toţii mai fericiţi. Ideea nu este nouă, am întâlnit-o la alţi autori, dar o îmbrăţişez întrutotul. Într-un joc putem avea iniţiativă, este musai să învăţăm să colaborăm şi să respectăm anumite reguli. Treptat inspirăm fairplay-ul picătură cu picătură şi învăţăm să câştigăm şi să pierdem, acceptând că „adversarul” a fost mai bun, felicitându-l. Inima ne este injectată cu un vaccin contra invidiei şi mândriei, iar aceasta generoasă îl transmite în toate fibrele fiinţei noastre. Astfel trezim, revigorăm copilul din noi. Da, copilul, pentru că doar el este „specialist la joacă”. Acel ţânc, dornic mereu să se joace, se supără uneori, dar niciodată nu ţine mânie; se spune despre copii că „acum se ceartă, acum se împacă”, deci ştiu să ierte cu adevărat. Păi, dacă l-am redescoperit şi l-am invitat să ne ţină companie, să îi acordăm atenţia cuvenită pentru a nu-l dezamăgi. Să-l iubim necondiţionat, precum şi el iubeşte. Să-l păstrăm viu şi nevătămat, iar prin prisma sufletului său să reînvăţăm ca nişte elevi conştiincioşi „jocul vieţii”. Cu inocenţa şi curăţenia lui sufletească să deprindem tehnica şi tactica şi arta jocului, să ne readucem zâmbetul pe chip, să activăm simţul umorului, să facem haz de necaz şi să ne bucurăm de darul primit de la Dumnezeu, numit viaţă.


Astfel începem să vedem lumea cu alţi ochi, să folosim mai liber şi mai potrivit culorile curcubeului pentru a încadra faptele şi cuvintele semenilor şi pe-ale noastre, desigur în rame cât mai blânde, prietenoase şi luminoase. Începem să percepem reacţiile oamenilor dintr-o altă perspectivă şi încercăm să găsim mereu argumente în favoarea atitudinii lor, explicaţii posibile necunoscute nouă. Să iertăm şi să iubim aproapele ca pe noi înşine. Să ne rugăm pentru el. Multă, multă rugăciune! Şi, cel mai important, să acceptăm voia Domnului întru toate.


Aşadar, să nu ne străduim să schimbăm lumea. Să ne schimbăm pe noi înşine. Să coborâm în sinele nostru, să stăm de vorbă cu sinceritate, să înţelegem corect ceea ce ar trebui schimbat, să stabilim cum am vrea să fim pentru a fi mulţumiţi şi fericiţi. Să ne acordăm libertatea să fim noi înşine. Acea libertate la care râvnim cu toţii. Până la urmă, ce este libertatea? Este manifestarea voinţei noastre până acolo unde nu deranjăm pe ceilalţi. Dumnezeu, prin bunătatea Sa ne-a dat liberul arbitru pentru ca noi să luăm decizii în ceea ce ne priveşte. Dacă fiecare dintre noi ar vedea lucrurile astfel, inevitabil s-ar schimba semenii de lângă noi, cu timpul şi lumea. Dacă nu credem că oamenii sunt capabili să se schimbe, înseamnă că deja i-am calificat ca fiind slabi, laşi, răi…, şi asta înseamnă a judeca. Să dăm o şansă aproapelui să se schimbe, încurajându-l prin felul nostru de a fi. Nu-i nimic dacă nu începe astăzi sau atunci când vrem noi. El observă nevoia schimbării sale şi acţionează la timpul lui. Doamne ajută!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

15 martie 2019

 

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VII)

Păgâni şi creştini în fosta Dacie romană

Numărul descoperirilor creştine, datate între 275 şi 375, în provincia Dacia, a variat: locaşe de cult la Slăveni (jud. Olt) şi Porolissum (Moigrad-jud. Sălaj)-aici, prin transformarea unui sanctuar păgân într-un locaş creştin, semn al victoriei religiei creştine. La sfârşitul secolului al IV-lea, credinţa creştină cucerise pe cei mai mulţi daco-romani. Basilica de la Morisena (Cenad, jud. Timiş) este controversată, iar alte biserici aflate la Apulum (Alba Iulia), Densuş (jud. Hunedoara), Prejmer (jud. Braşov), Drobeta (Turnu Severin) sunt considerate o speculaţie a teologilor (N. Zugravu). Bisericile aflate sunt puţine din cauza insecurităţii din zonă. Tocmai acum limba română a conservat termenul ce desemna clădirea (lăcaşul de cult) creştină, basilica (biserică)-termenul s-a născut în nordul Dunării, „a fost adus de misionari din sudul fluviului”(Pârvan). La Biertan (jud. Sibiu) s-a aflat o tăbliţă votivă cu inscripţia „Ego Zenovius votum posui”-o ofrandă (donariu), apoi fibula-inel de la Micia (Veţel-jud. Hunedoara) cu inscripţia  „Quartine vivas”.

Ca o concluzie generală, creştinarea monumentelor funerare este o dovadă clară a penetraţiei adânci a noii religii printre daco-romani şi, în acelaşi timp, ea este o probă a legăturii dintre cele două ramuri ale creştinătăţii dunărene. Fenomenul acesta a început sub Constantin (după 306) şi atinge apogeul sub Teodosie II (408-450)- prin edictul din 435, el decidea ca templele să fie distruse şi apoi purificate prin creştinare.

Printre argumentele creştinării se afla şi practica înhumaţiei ce se generalizează din secolul al IV-lea. Existenţa creştinilor abandonaţi de Imperiu era o realitate, dar sub aspectul organizării, după 275, nu ştim care era situaţia, nici un episcop nord-dunărean n-a participat la conciliile (sinoadele) de la Niceea, Constantinopol şi la cele locale, dar trebuie să fi fost. Limba română a moştenit două vocabule referitoare la ierarhia ecleziastică: „piscup” (episcopus) şi „preut” (presbyter) – o dovadă că în aşezările daco-romane funcţionau elementele fundamentale ale ierarhiei bisericeşti. Pe de altă parte, secolul al IV-lea a fost epoca de aur a chorepiscopilor, episcopi itineranţi de ţară (sate) şi periodeuţi (misionari). Statutul politic şi canonic al teritoriilor din nordul Dunării, nucleele creştine daco-romane, de pildă, cele de la  Sucidava, Slăveni, Romula, depindeau de scaunele episcopale de pe malul drept dunărean, Oescus, Ratiaria, Aquae, Viminacium. Deşi lipsesc obiectele creştine, adepţi ai religiei noi se aflau şi în alte teritorii controlate de Imperiu.

În sursele istorice, nu este menţionat nici un slujitor din comunităţile creştine daco-romane dependente de Moesia Prima şi Dacia Ripensis. În partea centrală şi de nord a ex-provinciei Dacia, rămasă permanent în afara Imperiului, menţionăm bisericile de la Ulpia Traiana, Apulum, Potaissa, Porolissum, care, prin vechimea lor, au conservat structura organizatorică şi ierarhică anterioară anului 275. Putem vorbi aici, în nordul Dunării (Dacia) de o viaţă creştină autonomă, fără ierarhie completă şi complicată, cu sacerdoţi aleşi de credincioşi ce săvârşeau unele taine. Creştinarea altor locuitori şi apariţia unor noi comunităţi a fost opera unui misionarism de contact, direct, „celular” – de la un nucleu daco-roman la altul – în care erau implicaţi credincioşi şi slujitori locali. Acest mod de convertire a păgânilor explică conservarea unor elemente antice (precreştine) în creştinismul românesc. Bisericile daco-romane din nordul Dunării nu erau izolate, ele se aflau în contact cu comunităţile din Imperiu, mai ales din eparhiile Moesia Prima şi Dacia Ripensis, a căror jurisdicţie se extindea şi în nordul Dunării-ceea ce susţinea şi Pârvan. Bisericile creştine latine din Dacia depindeau de biserica-mamă din sud-vestul Dunării, Moesia Prima..Organizarea ierarhică şi dependenţa canonică a bisericilor daco-romane punea problema relaţiilor cu papalitatea ale creştinilor nord-danubieni. În 1900, istoricul Dim. Onciul, în studiul „Papa Formosus în tradiţia noastră istorică” (în Scrieri istorice, 1968) a pus problema jurisdicţiei scaunului roman în spaţiul românesc, care  se exercita prin vicariatul de Thessalonic. Ideea este reluată, în 1911, de V. Pârvan, în Contribuţii…, cu argumente epigrafice, literare, arheologice, şi apoi reluată de alţi istorici, precum A. Sacerdoţeanu.

În sud-estul Europei, între 325-381, s-au impus două scaune episcopale: Heraclea şi Sirmium, pentru diocezele Illyricum, Dacia şi Macedonia. Dar, în 381, prin conciliul (sinodul) II Constantinopol, scaunul episcopal de-aici îşi extindea jurisdicţia asupra unor eparhii din sudul Dunării şi, în acelaşi timp, îşi manifesta autoritatea în această zonă scaunul Romei. Cathedra Petri (Scaunul lui Petru)  avea un prestigiu necontestat  de nimeni în Biserica universală, încă din vremurile apostolice, iar în secolul al IV-lea, el a dobândit noi dimensiuni. Conciliul ecumenic de la Constantinopol (381) stabilise ca bisericile din afara statului roman (neamurile barbare) să se conducă după normele instituite de Părinţi, lucru posibil în sudul Daciei, aflate în contact nemijlocit cu centrele episcopale de pe linia Dunării. Dar în celelalte (majoritatea) biserici daco-romane, situate în afara structurilor civile şi ecleziastice imperiale, adică în centrul, nordul şi estul Daciei, aflate departe de dezbaterile teologice şi dominate de o cultură orală, circulaţia ideilor a fost mai limitată, tradiţia mai puternică, disciplina mai relaxată.

Astfel, în aceste teritorii româneşti sau în cea mai mare parte a lor, starea credinţei şi disciplinei creştinilor nord-dunăreni trebuie să fi fost foarte apropiată de cea înfăţişată pentru germanii eretici (arieni) de către Salvianus: „aceştia au mai degrabă tradiţii decât învăţătură, fiindcă ei nu păstrează ceea ce îi povăţuieşte adevărul legii (creştine), ci ceea ce le-a inoculat stricăciunea unei rele tradiţii. Barbarii nu ştiu nimic altceva decât ceea ce aud de la „învăţaţii” lor şi, astfel, cei neştiutori ai întregii ştiinţe cunosc esenţa legii dumnezeeşti mai mult din învăţătură decât din citit, păstrează mai degrabă învăţătura primită din predica orală decât legea”. Nu sunt cuvinte mai adevărate pentru a zugrăvi starea creştinilor din nordul Dunării. Întregul context istoric-politic-cultural a favorizat, în spaţiul nord-dunărean (viitor românesc), însuşirea unui creştinism mai puţin riguros, cu multe elemente străine de dogma sa, în care s-au infiltrat idei şi tradiţii vechi, precreştine (necreştine), aşadar, un creştinism popular, spontan, mai aproape de sufletul oamenilor. Întrebare: printre creştinii din nordul Dunării au pătruns şi erezii ale secolului al IV-lea? Petre Ş. Năsturel, într-un studiu despre Creştinismul românesc în epoca invaziilor, ajungea la concluzia că strămoşii românilor au păstrat constant simbolul niceo-constantinopolitan (325-381).

Pe parcursul secolului al IV-lea, în sudul Dunării, s-au afirmat mai multe erezii, mai ales cea ariană, încât aceasta a divizat episcopiile sud-dunărene: cele de Sirmium, Singidunum (Moesia Prima), de Ratiaria (Dacia Ripensis) au fost luate de arieni, iar altele (de Viminacium, Oescus, Aquae) au păstrat comuniunea cu Athanasie de Alexandria şi alţi apărători ai ortodoxiei. Abia la conciliul de la Aquileia (381), la care a participat episcopul Ambrosius de Mediolanum, arianismul illyric (sud-dunărean) a fost învins definitiv, prin condamnarea ultimilor săi susţinători. Controversele doctrinare din Imperiu (spaţiul sud-dunărean) au avut efecte şi în spaţiul daco-roman, deoarece episcopii sud-dunăreni ce-şi exercitau jurisdicţia  şi în stânga Dunării erau divizaţi, dar se pare că aceste dispute au atins prea puţin pe credincioşii simpli daco-romani. Însă o influenţă a venit de la instalarea, după 275, a dacilor liberi, infiltraţi din teritoriile de nord-vest şi din cele est-carpatice, care prin credinţa lor tradiţională (zalmoxiană) au contribuit la întărirea rezistenţei mediului rural autohton în faţa penetraţiei religiei creştine. Au pătruns apoi elemente etnice germane, purtătoare ale culturii Sântana de Mureş, ritul funerar reflectă o diversitate de credinţe şi obiceiuri religioase ale exponenţilor acestei culturi (civilizaţii).

Nu ştim cum se desfăşura liturghia, dar rezultă că liturghia euharistică şi alte elemente ale cultului creştin se efectuau, în ex-provincia Dacia, în limba latină. În teritoriile daco-romane, latinizarea a început încă sub Principat (ante 275), dar răspândirea rapidă a evangheliei după aceea a accelerat creştinarea şi latinizarea limbajului religios, astfel încât religia creştină a fost un „factor de latinizare”. Dovada cea mai eclatantă a caracterului latin al liturghiei din Biserica daco-romană este atestarea, în vechile scrieri bisericeşti, a expresiei „Doamne, miluieşte”, care provine din „miserere Domine”, folosit în Biserica latină, după cum a arătat Petre Ş. Năsturel, ceea ce demonstrează elaborarea unei „forma mentis”.

Cultul martirilor în spaţiul daco-roman a fost impulsionat de practicarea acestuia în bisericile de pe malul drept (sudic) al Dunării. Anul liturgic, marile sărbători, în nordul Dunării, erau: Naşterea, Boboteaza, Paştele, Înălţarea, Cincizecimea. Ritul funerar în Dacia nord-dunăreană, universul funerar al credincioşilor locali erau dominate de numeroase elemente păgâne, pe care ierarhii, sinoadele şi Imperiul creştin încercau zadarnic să le elimine din comportamentul supuşilor. Dar moştenirea antică (precreştină) era prea puternică pentru a fi uşor eliminată. Prezenţa în limba română a termenilor „priveghea”, „priveghere”, priveghi”, proveniţi din latinul pervigilare („a veghea toată noaptea”) şi a „comânda” („a da de pomană”), „comând” („pomană”) provenite din lat. commendare (a încredinţa) sunt dovezi indirecte ale perpetuării vechii cutume funerare în nordul Dunării.

Într-un ţinut ca cel nord-dunărean al fostei provincii Dacia, rămas politic-administrativ şi bisericesc în afara Imperiului, un conflict acut între vechea şi noua credinţă a fost puţin probabil, dimpotrivă, putem presupune, intuitiv, că n-a fost teritoriu mai propice convieţuirii păgâno-creştine ca cel din nordul Dunării. Este adevărat, limba română conservă cuvântul „zănatic”-dianaticus, adorator al Dianei, „drac” ş.a., dar zelul eroic al apostolilor sud-dunăreni contra „zănaticilor” (de la zână), de care vorbea Pârvan, nu este verosimil, dar nici idilică n-a fost impunerea creştinismului, cum susţinea Panaitescu. În sfârşit, originea cuvântului „păgân”, adică necreştin, necredincios, după Pârvan, termenul paganus a fost introdus de noua credinţă din secolul V şi desemnează pe locuitorul unui pagus (sat)-pagani (rurali). Dar, spune N. Zugravu, nu termenii „pagus” şi „paganus” a generat termenul „păgân”, adică „necredincios”, necreştin. După încetarea ordinii politice şi militare imperiale, a urmat ruralizarea generală a Daciei, a nordului Dunării- în secolul al IV-lea, şi creştinismul, dar şi păgânismul aveau partizani la oraş şi la sat, deci pagani nu putea desemna numai pe rusticii ataşaţi de vechile credinţe necreştine. Concluzie: acest termen  „păgân” (necreştin) s-a impus în a doua jumătate a secolului al IV-lea, prin echivalenţa făcută de credincioşii daco-romani între ethnikoi gentes, nationes („neamuri”),  „adoratori ai vechilor divinităţi”, şi barbarii păgâni (necreştini) pătrunşi pe teritoriul nord-danubian, după mijlocul secolului IV (goţi, huni). Prin urmare, în spaţiul autohton s-a ajuns la identitatea între romanus şi christianus, astfel încât se poate spune că romanizarea şi creştinarea au devenit elemente de individualizare etnică şi spirituală (religioasă) faţă de „Barbaria” (lumea barbară) şi păgânism.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

14 martie 2019

Alexandru NEMOIANU: ,,Imperialismul cultural”

Este bine știut că atunci când un popor este subordonat cultural, atunci când tradițiile și credințele sale sunt înlocuite cu altele, străine lui și aparținând unor civilizații depărtate, subordonarea politică și economică este iminentă, în fapt ea a și avut loc. Abandonarea identității și personalității culturale reprezintă formă de capitulare absolută și de ieșire din istorie a unui Neam.

În această înțelegere ar trebui să fie limpede că păstrarea Tradiției și identității reprezintă o necesitate care nu poate fi negociată, de ea depinde viața unui Neam. Iar în această înțelegere rezultă și obligația ca formele de guvernământ și formațiunile politice, care caută să înlocuiască identitatea Neamului, trebuiesc combătute prin orice mijloace. Nu poate exista compromis în această confruntare!
Cel care va avea atașament față de Tradiția, Credința și identitatea Neamului său va putea avea curajul să critice o anume administrație vremelnica și va avea demnitatea să acuze formațiuni politice și de interes care stau împotriva identității Neamului sau…Aceasta fiind diferența între un iubitor de Țară și Neam și un profitor și un fripturist.

Dragostea de Neam și de Țară stau deasupra oricărei forme de guvernământ și deasupra oricărei formațiuni politice. Iar atașamentul față de Tradiția Neamului este încă mai necesară în condițiile în care o anume formă de guvernământ și anume formațiuni politice militează pentru o direcție culturală fără legătură cu Neamul și împotriva lui. Este ceea ce în momentul de față fac grupările politice zise de “opoziție” din România: USR, PLUS, ”julien”, și contraptiile care le sunt asociate: Organizații Ne Guvernamentale, abominatia #rezist,  ”Pentru o Românie curată”, etc. O situație care în mod limpede arată că în România aceste formațiuni reprezintă RĂUL CEL MARE, care trebuie combătut prin toate mijloacele cu putință.Încă mai gravă este împrejurarea că formațiunile amintite se află la voia intereselor transnaționale, care înseamnă Bruxelles, Soros, și care urmăresc promovarea “globalismului”, adică perpetuarea actualelor inegalități obscene dintre oameni și dintre țări.

Această acțiune de subordonare este dusă prin multe mijloace și foarte adesea prin războaie imperialiste crude, declarate “inițiative de democratizare”. Am văzut foarte bine ce au însemnat aceste acțiuni de “democratizare” în Afganistan, Irak, Libia, Siria și în alte părți. Au însemnat sute de mii de morți și schilodiți, orașe distruse, economii nimicite, milioane de refugiați și lagărul de exterminare de la Guantanamo. Doar cei complet năuciți și cei de rea credință mai pot crede în bunele intenții ale “globalismului” (și uneltelor lor din România, pe care le-am pomenit). Dar încă mai perversă este calea infiltrării ideologice. O acțiune care ar dori să uniformizeze pe toți oamenii, să îi transforme în “indivizi”, numere socio-economice, lipsiți de orice atașament etnic sau social, preocupați strict de materialismul cel mai vulgar, fără trăsături masculine sau feminine ferme. Un soi de eunuci sodomiți tânjind după un lagăr de concentrare cu confort de patru stele.

Prin ONG-uri și prin “imbecili utili” este promovată ideologia “societății deschise”, cea care, prin impunerea unui relativism absolut, pune semnul egal între bine și rău, între urât și frumos, caută să acrediteze ca pozitive: sodomia, pedofilia, satanismul. Este de reținut că această promovare a “toleranței” se oprește când este vorba de Creștinism și Biserica Ortodoxă. În acest caz sunt folosite toate mijloacele pentru a insulta, de la nătânga lozincă, ”spitale nu biserici”, la atacuri directe, violente. Doar câteva exemple voi da spre a ilustra cele spuse mai sus.

Există o strânsă alianță și colaborare între Departamentul de Stat al USA și organizațiile demoniacului Soros Gyorgy. În 2016 Departamentul de Stat al USA a alocat aproape jumătate de milion de dolari pentru stipendierea ONG-urilor sorosiste din Macedonia. Scopul acelor mercenari era să inoculeze în Macedonia “valorile” globalist-sodomite. Iar în ultimii cinci ani” US agency for internațional development” (USAID) a canalizat către agentura sorosista din Macedonia peste cinci milioane de dolari. Singurul scop fiind alterarea, convertirea tradițiilor din Macedonia către globalism-sodomie.

Imediat după ce, prin machinatiunile CIA, în Ucraina s-a alcătuit o entitate ortodoxă zis “autocefală”, al cărei unic scop este divizarea comunității ortodoxe, deci imediat după această proclamare, Secretarul de Stat al USA, Pompeo, a contactat pe “întâistătătorul” pomenitei contraptii. Pompeo a spus că acea alcătuire se va bucura de “sprijinul” USA dacă va avea o mai mare “înțelegere” față de fenomenul sodomiei. Glorios început!

Aceste exemple pot continua dar, esențial ,este să fie arătat care sunt scopurile acestor organizații globalist-sorosiste și prin ce mijloace urmăresc ele să acapareze puterea. Ei bine ele sunt cuprinse într-un manual, alcătuit de un anume Saul Alinsky, ”Rules for Radicals” (Reguli pentru Radicali). Acest manual, de fapt un regulament pentru înlocuirea stărilor legitime, a fost tradus în toate limbile este –europene și distribuit gratuit. El este regulamentul: USR, PLUS, ”julien” și formațiunilor care le sunt atașate. Este bine să exemplificăm prin câteva citate acest regulament al nerușinării și violenței.

Este cu totul semnificativ că “Regulile” încep cu un citat din Lenin ,referitor la acapararea puterii.
În 1917 Lenin spunea că bolșevicii sunt pentru acapararea puterii nu prin tunurile,controlate de puterea legitimă, ci prin vot. Dar tot Lenin adăuga, după luarea puterii, bolșevicii vor schimba această regulă. Comentariile sunt de prisos.

În continuare, “Regulile” descriu pas cu pas modul în care trebuie acaparată puterea: prin zvonuri, prin acuze permanente,prin demonizarea reprezentanților puterii legitime, prin permanentă agitație stradală, prin violență, când este posibil. Sunt metodele pe care le vedem folosite de către “opoziția” din România, de care am pomenit anterior, inclusive încercarea lor de lovitura de stat, de la 10 August, 2018. Încercare care a eșuat strict datorita comportamentului exemplar al Jandarmeriei Romane. Nu are rost să ne facem iluzii, globalist-sodomia este în război deschis cu Neamurile și identitatea lor. În mod extrem de plastic naționalistul polonez, Ruyszard Lugutko, a numit ce se întâmplă, ”imperialism cultural”. În aceste condiții trebuie gândit, ce este de făcut?

În primul rând trebuie să vedem limpede că globalism-sodomia reprezintă răul, zilei de azi și trebuie să i ne opunem din toate puterile. Nu mici detalii legate de comportamentul prezentei administrații sunt primejdia națională. Primejdia o reprezinta „opoziția” de care pomeneam și care este total înregimentată globalist-sodomiei.

Acest rău urmărește acapararea și controlul deplin, economic și politic dar, încă mai grav el urmărește subordonarea ființei intime, altfel spus, urmărește reeducarea Neamurilor. Acest scop sinistru voiește să îl facă prin diversiune și înșelare din “vorbe” dar, acestui mod îi va urma teroarea de plumb, de tip Gestapo, Pitești, Guantanamo.

Nu sunt multe de spus. Acest flagel diabolic trebuie privind drept în ochi și, făcându-ne semnul Sfintei Cruci, în Numele Tatălui, al Fiului și Sfântului Duh trebuie să îl zdrobim pe el și mlădițele lui otrăvite.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

13 martie 2019

 

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor acestora revenind, în totalitate, autorilor