Alexandru NEMOIANU: Una Sfântă

Primul lucru care trebuie să fie limpede când vorbim despre Credința creștină este corecta înțelegere a conceptului de Biserică.

Biserica nu este o constructive și nu este o instituție, Biserica este a așezare “teandrică”, Dumnezeu-omenească. Ea cuprinde totalitatea celor care mărturisesc Dreaptacredință și care alcătuiesc Poporul lui Dumnezeu, Biserica, Trupul mistic al lui Iisus. Biserica este “una, sfântă, sobornicească și apostolească”.

Biserica cuprinde realitatea văzută și nevăzută.Cei care au dus lupta cea buna și au plecat dintre noi alcătuiesc Biserica biruitoare, iar noi, cei care ne străduim pe cale, alcătuim Biserica luptătoare.

Acestea fiind spuse despre esența Bisericii ne putem referi la devenirea ei istorica, în timp.

În primul rând trebuie arătat că Biserica s-a alcătuit pe o mărturisire esențială, mărturisirea Sfântului Apostol Petru. El este cel care la Cezareea Filipi a spus, ”Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Acestei mărturisiri, Mântuitorul i-a dat întărirea deplină, fericindu-l pe Petru și mai departe arătând: ”tu ești Petru și pe această stâncă voi așeza Biserica mea și puterile iadului nu o vor birui” (Matei 16,18). În jurul acestei supreme afirmații teologi romano-catolici au cautat să speculeze și să surprindă un ‘primat” al Romei. Acea afirmație, acea mărturisire este gigantic, dramatic și încercările de speculație “pro domo” ale Episcopatului Romei sunt de fapt jenante.

În afirmația menționată, în mod limpede se face sublinierea între dimensiunea “omului”, în acest caz a Sfântului Petru, si supremația Bisericii. Caci Petru înseamnă “pitricica”, in armaica “khefa”, și deci este clară diferența dintre “pietricica”, Petru și “stânca” mărturisirii. Nu pe “pietricică” se așează Biserica, ci pe stânca, pe adevărul că Iisus este Fiul Dumnezeului celui viu. Acesta este principala tărie a Bisericii.

În chip văzut Biserica s-a organizat la Pentacost, la Coborârea Duhului Sfânt, zece zile după Înălțarea Mântuitorului la cer. În privința vremii, datei, când s-a organizat Biserica ierarhică, Ortodoxă, nu sunt îndoieli. Izvoarele istorice ne arată că acest lucru s-a petrecut la Cincizecime, Pogorârea Duhului Sfânt, Ispas. Aceleași izvoare istorice ne dovedesc că Episcopii, Preoții și Diaconii au fost așezați încă din vremea Apostolilor și prin ei. Epistole ale Sfântului Irineu (circa 180 A.D) ne oferă liste ale acestor Episcopii și jurisdictiilor lor. Iar încă mai înainte Sfântul Ignatie Teoforul (cel care ca prunc a fost purtat în brațe de Mântuitorul) vorbea despre importantă Episcopilor și a faptului că acolo unde ei se găsesc se află Biserica în plenitudinea ei.

Cauza organizarii Bisericii este limpede.

Încă din veacurile II-I i.d Chr. Cei mai pioși dintre Evrei, esenieni, erau conștienți ca venirea Mântuitorului, a lui Mesia, este iminentă. Documentele aflate la Marea Moarta și care aparțin acestei secte pioase ne vorbesc clar despre aceasta realitate. Biserica este Trupul lui Iisus și ea conține Adevărul și arată Calea prin care oamenii se pot mântui. Încă mai mult diferite teorii despre “cauzele” apariției creștinismului se dovedesc la fel de false. Se spune că apariția creștinismului ar fi fost o reacție “ascetică” față de decăderea vremii respective. Este foarte adevărat că din primul moment Creștinismul a fost pentru decentă și respect pentru morală, dar nici un singur moment creștinismul nu a condamnat materia și lumea. Creștinismul voia să le restaureze în starea lor dintâi, nu să le elimine. Mai mult, a existat în acea vreme un atare curent, ”manicheismul”, care condamna materia că impură și căsătoria, ca formă de desfrânare. Ei bine exact creștinismul a fost cel care a respins cu vehementa asemenea aberații. Deci cei care pretind că ar fi fost creștinismul o reacție “ascetică” sunt contraziși de faptul istoric că exact creștinismul a respins cu mai mare vehemență acel “ascetism” maniheu de care pomeneam. La fel și în cazul “arianismului”, cel care tăgăduia co-eternitatea Fiului cu Tatăl. A fost Sf.Athanasius care a demonstrate că Dumnezeu, ”care este dragoste” nu putea să fie astfel de unul singur, trebuia că dragostea să fie împărtășită. În acest fel dogmă Sfintei Treimi din început a fost a Bisericii. Iar aici atingem un lucru esențial, învățătura Bisericii se sprijină pe dogme, adevăruri care nici nu pot și nici nu trebuie demonstrate, ele țin de Credință, care este nădejdea în cele nevăzute și dovada celor nevăzute.

Învățătura Bisericii este complexa și voluminoasa, dar în cuprinsul ei nu se găsește nici o contrazicere și asta îi dovedește autenticitatea. Acestea fiind spuse este bine sa ne amintim care sunt “izvoarele” învățăturii Ortodoxe. Sfânta Tradiție, canoanele, scrierile patristice, textele liturgice și icoanele au aceiași valoare. Toate acestea, nu luate separat ci în totalitatea lor organică și vie, dimpreună cu Sfânta Scriptură, exprimă adevărul despre Biserica Ortodoxă, Trupul mistic al lui Iisus, totalitatea credincioșilor vii și morți. Cu cele menționate câteva readuceri aminte pot fi iarăși de folos. Sfânta Tradiție este învățătura transmisă prin viu grai. Din ea, mai apoi, s-au alcătuit Scripturile. Sfânta Tradiție este viață Bisericii în Duhul Sfânt. Limpede spune Sfântul Pavel..’ țineți predaniile pe care le-ați învățat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră” (Tesalonicieni ÎI,2:15) și iarăși spune Apostolul Neamurilor..’credință este din auz” (Români,10:17). Deci Sfânta Scriptură poate fi asemuită cu rodul care crește din și în pomul stufos al Sfantei Traditi..Din aceasta se poate vedea cat de neghioaba este teoria despre „sola Scriptura”; o falsa învățătura care efectiv distruge experienta creștină a doua mii de ani. În același chip trebuie înțeleasă și invatatura despre Sfintele Moaste si Sfintele Icoane. În primul rând atât Sfintele Icoane,cât și Sfintele Moaște nu sunt ÎNCHINATE, căci închinarea este datorată doar lui Dumnezeu, ele sunt CINSTITE și există o profundă motivație a acestei “cinstiri”. Moaștele sunt rămășițe pline de har din trupurile Sfinților.Sfinții au atins o înalta stăpânire duhovnicească a propriului trup și l-au îndumnezeit într-o așa măsură în timpul existenței pământești, încât această legătură continuă după moarte. Sfinții sunt prezenți în moaștele lor prin har. De aceea cinstirea moaștelor este necesară și ea ne asigura legătură neîntreruptă cu Sfinții. Asemenea icoanele sunt cinstite. Ele reprezintă chipurile Sfințiilor care au fost oameni ca și noi. Icoanele înfățișează și chipul Mânuitorului, căci după cum ni se spune, ”Cuvântul s-a făcut Trup”. Vechimea icoanelor este la fel de mare ca și a Bisericii. O icoană, nefăcută de mâna omeneasca a Mântuitorului, a fost dată regelui Agvar. Prima icoana a Maicii Domnului a fost făcută de către Sf.Apostol și Evanghelist Luca. Icoane picate se găsesc și în cele mai vechi Biserici, cele din catacombe. Cinstind icoana, ne adresăm rugăciune către cel pe care îl reprezintă. Iar rugăciune și legătură prin har fac că însăși icoana să devină “altceva”, să fie transfigurată. În această înțelegere vedem că “materia” icoanei, că și trupul Sfinților, sunt înduhvnicite, ridicate, ca materie, mai aproape de starea dintâi. Pentru acest respect desăvârșit arătat “materiei” se poate spune răspicat că de fapt învățătura Bisericii Ortodoxe este singura cu adevărat “materialistă”. Din toate cele arătate ar trebui să fie înțeles că Biserica și rânduielile ei au fost așezate de către Mântuitorul și apoi răspândite de către Apostolii Lui și urmașii lor, Episcopi și Preoți, până în ziua de azi. Trebuie repetat ca în învățătura ortodoxă, atâta de voluminoasă, nu exista nici o contradicție, semn categoric că este insuflată de lucrarea aceluiași duh și, mai exact, a Duhului Sfânt.

În aceasta privință o extraordinar de subtilă și convingătoare argumentare a făcut G.K.Chesterton. El atrăgea atenția că învățătura despre Credință a fost dată Apostolilor sub forma; ”Îți voi da cheile Împărăției cerurilor și orice vei lega pe pământ va fi legat și în ceruri,și orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat și în ceruri. ”Folosirea termenului “cheie” are o enormă semnificație. O cheie nu poate fi subiect de discuție: ea sau deschide poarta, sau nu o deschide. Orice comentariu despre “cum și de ce ar trebui să fie altfel” este inutil. Dacă nu folosești cheia va trebui să folosești o rangă, sau o “gură de lup”. Cei care folosesc “rangă” și “gură de lup” sunt cei care se abat de la învățătură Ortodoxă, ereticii și “sectanții”. Care adaugă sau substrag fără noimă, fără să înțeleagă și fără să ia seama la consecințe.

Întreaga învățătura ortodoxă a avut și are un singur scop, unitatea de credință, unitatea poporului lui Dumnezeu.

“Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, intru Mine și Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una..”(Ioan,17;21)Iar semnul văzut al unității sunt Tainele, Sacramentele, Bisericii si mai ale Sfânta Împărtășanie.

Împotriva acestei unități se străduiește necuratul, rătăcind pe bieții oameni. Cei care îi cad victime sunt “sectarii”, cei care adaugă sau scot din Învățătura Ortodoxă. Aceste false învățături vor sa ne separe de PREZENȚA lui Dumnezeu. Sectele îi separa de Dumnezeu pe oameni fără cruțare. Ortodoxia îi unește pe credincioși cu Dumnezeu, care este prezent, acum și aici, în Taine. Cei care resping Tainele de fapt resping însăși Întruparea lui Dumnezeu.

Pentru cei care suntem Ortodocși este necesar să ne ținem de învățătura Sfintei noastre Biserici Ortodoxe fără șovăială, la bine și la rău. Trebuie să știm că doar Biserica Ortodoxă poate să ne mântuie. Nu vom fi mântuiți doar fiind “membrii” ai Bisericii Ortodoxe, ci doar în măsură în care vom urma învățăturile Ei. Nu înseamnă că cei din afară nu se vor mântui. Aceasta se află sub Judecată lui Dumnezeu. Dar trebuie să știm că TOȚI cei care se vor mântui, într-un fel tainic sunt parte din Biserică. În vorbele Episcopului Kallistos Ware, ”noi știm unde este Biserica, nu știm unde nu este”. Dar dincolo de asta, sub nici o formă să nu schimbăm splendoarea împărătească a Ortodoxiei, slava ei fără egal. Ortodoxia este moștenirea noastră cea mai de preț,prin care putem dobândi și lumea asta și cea care va să fie.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

28 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere a revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (IX)

Persecuţiile regilor goţi-Martiriul Sf. Sava. Goţii au cunoscut creştinismul pe vremea locuirii lor în nordul Mării Negre. Migrând apoi şi ajungând la Dunăre, numărul celor din mijlocul lor care au îmbrăţişat noua religie a crescut, fiind răspândită de captivii aduşi aici în urma expediţiilor din sudul Dunării şi de soldaţii goţi din armata romană. Este rezonabil să presupunem că la creştinarea goţilor au contribuit şi unii credincioşi din rândul localnicilor. În plus, prin tratatul de pace din 332 impus goţilor, împăratul Constantin a cerut libertate pentru creştinii din nordul Dunării. Cu toate acestea, în 347-348, regele got Aorich a dezlănţuit o prigoană împotriva creştinilor, silind pe Ulfila şi ucenicii lui să se refugieze în sud. Această persecuţie este atestată şi de o cateheză a Sf. Chiril al Ierusalimului, care aminteşte de cei martirizaţi atunci. În ciuda prigoanei, activitatea misionară a lui Ulfila va fi continuată de unii ucenici ai săi, între care Eutihie, originar din Capadocia, menţionat în corespondenţa Sf. Vasile cel Mare prin 373-374. Aceste persecuţii au avut loc în contextul noilor conflicte militare dintre goţi şi romani, sub împăratul Valens. În urma acutizării conflictului, în 370-372, regele Athanarich a iniţiat o persecuţie severă împotriva creştinilor de sub stăpânirea sa, despre care vorbeşte şi istoricul bisericesc Sozomen.

Numele unor martiri din a doua jumătate a secolului al IV-lea sunt menţionate şi într-un calendar got (fragment), precum şi în alte acte martirice. Printre aceştia, erau menţionaţi preoţi ca Verca şi Batwin sau Bathusios, un eremit Argyla, în total 26 de martiri, în afară de anonimi. Aceştia au îndurat martiriul la porunca unei căpetenii locale (Vingurich)-se pare că au fost arşi de vii într-o biserică, undeva la vărsarea Argeşului în Dunăre, cf. şi relatarea lui Sozomen. După o notiţă din sinaxare, rămăşiţele acestor martiri au fost strânse de Gaatha, soţia (regina ?) unei căpetenii gote, şi fiica ei Dulcilla. Cu ajutorul unui creştin local Vellas, rămăşiţele (moaştele) lor au fost duse la Cizic, pe malul asiatic al Mării de Marmara, unde Dulcilla a rămas, iar Gaatha şi Vellas au revenit în Muntenia, fiind ucişi cu pietre. În afara celor menţionaţii, sinaxarele fac referire şi la alţi martiri supuşi persecuţiei de Athanarich. Amintim în primul rând pe Sf. Nichita, ars într-o zi de 15 septembrie-se pare că era un captiv originar din Cilicia, adus de goţi în nordul Dunării. Originea sa ar putea explica faptul că moaştele i-au fost duse în Cilicia şi depuse într-o biserică din Mopsuestia, într-o zi de 15 septembrie în jurul anului 451. Mai târziu, în secolul al XV-lea, moaştele sale au fost mutate într-o biserică din Veneţia. Sf. Nichita este popular la noi, fiind numit şi „Romanul” sau „Gotul”.

Despre un alt martir din timpul persecuţiei lui Athanarich avem ştiri mai bogate, şi anume despre Sf. Sava. Pătimirea sa este redată de un izvor contemporan, Scrisoarea Bisericii din Gothia către Biserica din Capadocia, datată 373-374, odată cu mutarea moaştelor sale-actul său martiric. După cum rezultă din izvorul menţionat, Sava era de neam grec, ortodox (nicean), care vieţuia în abstinenţă, post şi rugăciune într-un sat din Muntenia secolului al IV-lea. Când a început prigoana regilor goţi şi i s-a cerut să mănânce din cele jertfite idolilor, consătenii săi goţi i-au oferit spre substituire cărnuri nejertfite, dar Sava a refuzat. Mai mult, el a îndemnat şi pe ceilalţi creştini să refuze substituirea, ceea ce a provocat nemulţumirea locuitorilor păgâni care l-au alungat din sat pentru un timp. La apropierea Sf. Paşti din 372, prigoana s-a întensificat încât unii creştini (preoţi şi credincioşi) s-au refugiat din „Gothia” (nordul Dunării) în „Romania” (sudul ei). Printre cei refugiaţi se afla şi preotul satului, Sansalas. În ce-l priveşte, Sf. Sava, cf. actului martiric, s-a îndreptat spre un alt oraş, la preotul Guthicas, pentru a prăznui Paştile împreună. Dar sfântul este silit să se întoarcă în satul său, unde îl întâlneşte pe Sansala, revenit între timp, şi prăznuieşte Paştile împreună cu el şi alţi credincioşi. Aflat în sat, în a treia zi după Paşti, pe neaşteptate, soseşte aici Atharid, fiul unui mic rege got, Rhotestheos, cu suita sa. Sansala şi Sava sunt prinşi, supuşi la chinuri şi siliţi să aducă jertfe idolilor, dar cei doirefuză. În faţa refuzului lui Sava, care a ofensat prin atitudinea sa pe Atharid însuşi, sfântul este legat şi aruncat în râul Buzău. Martirizartea Sf. Sava s-a săvârşit la 12 aprilie 372, a cincea zi după Paşti, la vârsta de 38 de ani. Dupăp moarte, moaştele sale au fost duse în Scythia Minor, la Tomis, apoi la cererea Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei, episcopul locului Vetranion l-a trimis în Capadocia.

Sfântul Niceta de Remesiana. Despre Sf. Niceta s-a vorbit mult în istoriografia noastră, de către teologi şi istorici deopotrivă, de pildă, V. Pârvan îl considera apostolul naţional al românilor. După el, N. Iorga, C. C. Giurescu, Radu Vulpe, I. G. Coman s-au exprimat în acelaşi sens: Sf. Niceta a predicat pe „ambele maluri ale Dunării”. Să vedem cine era acesta, aria sa de activitate şi însemnătatea sa în istoria creştinismului de la Dunărea de Jos. La sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul celui următor, s-a impus în chip deosebit în viaţa bisericească Sf. Niceta de Remesiana, episcop în Dacia Mediterranea. Oraşul său de reşedinţă, Remesiana (Bela Pelanka-Serbia), era situat pe marele drum militar ce traversa Illyricum, la 30 km est de Naissus. Nu ştim când şi-a început păstoria ca episcop-într-o scrisoare din 367 se face referire la un episcop Nichas (Nicetas). Informaţii mai sigure despre viaţa şi activitatea sa misionară avem din cuprinsul a două poeme ale Sf. Paulin, episcop de Nola (Italia). Sf. Niceta l-a vizitat în două rânduri pe episcopul de Nola. Deducem că el urma să se îndrepte spre scaunul său din Remesiana, aflat în îndepărtata Dacie (la „dacii arctici” spune Sf. Paulin), unde îşi desfăşura misiunea evanghelizatoare. Aflăm că Sf. Niceta predica în limba latină pentru răspândirea credinţei şi desfăşura şi o lucrare de „romanizare” printre triburile barbare de aici, bessi, sciţi, dar şi geţi şi „amândouă felurile de daci”. Aceste afirmaţii ale lui Paulin de Nola au provocat vii dezbateri şi s-au formulat diverse ipoteze în legătură cu aria misionară a Sf. Niceta. D. M. Pippidi a emis ipoteza-în general acceptată-că Sf. Niceta a predicat numai în ţinuturile din sudul Dunării, aflate în apropierea scaunului său episcopal. Dar oricum, acţiunea sa evanghelizatoare s-a desfăşurat într-o zonă populată cu daco-romani, pentru ei predica şi scria în latineşte. Paulin de Nola scrie în poemele sale: „aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci”-referire la locuitorii din cele două Dacii sud-dunărene. În ceea ce priveşte originea sa, Sf. Niceta poate fi considerat daco-roman, episcopul Paulin numeşte Remesiana drept „patria” sa. Pe lângă predicile orale, de la el au rămas şi lucrări scrise, îndeosebi catahetice, precum Libelli instructionis (Cărticele de învăţătură) şi Catehismul, ca şi lucrări dogmatice, De ratione fidei, De Spiritus Sancti potentia ş. a. Nu se cunoaşte când a survenit sfîrşitul său-este amintit ultima dată în 414, într-o scrisoare a papei Inocenţiu I, fiind apoi canonizat. Sf. Niceta a fost un apărător al ortodoxiei, cf. deciziilor primelor două concilii (sinoade) ecumenice şi un teolog cunoscut al vremii sale.

Pe parcursul secolului al IV-lea, în teritoriile extra-carpatice, au existat mai multe nuclee ortodoxe în interiorul triburilor de vizigoţi, aflate sub ascultarea unor episcopii-unul dintre ele se afla în teritoriile lui Athanarich, în Moldova, pe cele două maluri ale Prutului. Regii vizigoţi din Muntenia au luat măsuri severe împotriva credincioşilor creştini. Este menţionat, în acest context, un episcop Goddas, de origine gotă, Biserica din „Gothia” era în relaţii strânse cu cea din Imperiu, cu Biserica din Capadocia (cf. actul de martiraj al Sf. Sava Gotul şi scrisoarea Sf. Vasile cel Mare). Unii dintre creştinii supuşi represiunii s-au refugiat în Imperiu, alţii au fost martirizaţi, precum Nichita, Inna, Rhima. Alte comunităţi ortodoxe se aflau în Muntenia, în zona râului Musaeos (Buzău): se găseau aici biserici în „sate” şi „oraşe”, unde slujeau preoţi ca Sansalas, Guthicas şi Sf. Sava. Un alt nucleu se afla în apropierea ţărmurilor Dunării de Jos-menţionăm martirii: pr. Bathusios, pr. Vercas, eremitul Argyla-moaştele lor au fost adunate de regina Gaatha, creştină dreptcredincioasă. Prin urmare, prezenţa unor comunităţi creştine ortodoxe, în spaţiul nord-dunărean, în secolul al IV-lea, este o realitate. După ce vizigoţii au părăsit nordul Dunării (Muntenia), sub presiunea hunilor, bisericile creştine din spaţiul extra-carpatic, alcătuite în special din populaţie autohtonă, şi-au continuat existenţa şi legăturile cu Imperiul.

Dintre creştinii nord-dunăreni, cel mai cunoscut era Ulfila, episcop arian al goţilor; el conducea Biserica ariană din „Gothia” de pe malul stâng, în 341-348-ulterior, el părăseşte Dacia şi se retrage în sud, în Imperiu, sub presiunea lui Aorich, regele vizigoţilor. În urma predicilor sale, mulţi locuitori nord-dunăreni au îmbrăţişat arianismul, goţi, autohtoni, geţi în curs de romanizare şi daco-romani. Ulfila predica în greacă, latină şi gothică. Prezenţa unor creştini de origini etnice diverse este o realitate, în secolul al IV-lea, alături de o biserică ortodoxă şi una ariană, la nord de Dunăre, a existat şi o biserică audiană, înfiinţată de adepţii acestei secte. Specificăm că Audius, pentru ideile sale antropomorfe, a fost exilat de împăratul Constantinus II în Scythia Minor, apoi a trecut în „ţara goţilor” la nord de Dunăre, unde a propovăduit „luminile credinţei”, a întemeiat mănăstiri cu reguli clare şi a făcut mulţi prozeliţi printre latinofoni. Urmaşii săi au fost Uranios din Mesopotamia şi Silvanus, dar numărul adepţilor a scăzut şi ei s-au refugiat în Imperiu.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

27 martie 2019

Paul LEIBOVICI: Iașul tinereții

Cartierul ,,Căruțașilor” a fost prima cunoștință a mea cu vestitul și veșnicul tânăr,, Iași.,. De altfel, după ce am traversat podul de lemn, pe sub care treceau lin apele, nu prea limpezi, ale Bahluiului, pașii se îngropau în bortele străduțelor cam înguste și întortocheate. Casele mi s-au părut cam pe aceeași măsură. Unele aveau în față garduri din șipci de lemn –cam negricioase, fapt care desemna bătrânețea acestora, ascunzând în spatele lor case cu acoperișuri ori de șindrilă, ori de tablă pe care ici-colo erau semnele unor rădăcini de un verde brumăriu. Gospodinele harnice aranjaseră în fața prispelor de la intrare oale de lut din care țâșneau căpșoarele unor plante care dădeau să îmbobocească. Printre bolovani albi, prundișul răspândit cu îndemânare de un vernil strălucitor, răsăreau căpșoarele micuțe, vesele ale ghioceilor și albăstrelele ,,Nu mă uita”, ba chiar îmi furase privirea și nu mai puțin admirația pomilor cu ramuri tinere, îmbobociți, a căror tulpină era proaspăt văruite. Semn, că gospodari se pregăteau de primirea primăverii. Cu toată graba de a ajunge la adresa pe care o primisem de la un fost coleg de breaslă, mă opream din când în când ca să-mi odihnesc palmele obosite în care țineam geamandanul cu fel de fel de boarfe, lenjerie proaspăt călcată, un costum pentru zile de sărbătoare, pantofi cu tălpi de cauciuc –văcsuiți chiar în momentul ultim al împachetării. Mânerul geamandanului fiind din tablă, își lăsase imprimat modelul pe palma obosită, care devenise de un roșu –maroniu cu dungi adânc înfipte în piele.

Când deodată, dintr-o parte mi-a sărit în fața privii o tablă îngustă pe care erau scrise două cuvinte: Strada CĂRUȚAȘILOR. Am lăsat valiza de carton să se odihnească, păstrând câte ceva din culoarea autentică ,,maronie” căci pe ici colo mânerul purta semnele roșietice ale sângelui proaspăt imprimat. Mi-am scotocit buzunarele până ce-am dat de biletul cu scris caligrafic-al bunei mele cunoștiințe, ,,Familia Cilibi ,strada Căruțașilor 17 b”.

Din punctul la care m-am oprit ca să mă orientez, nu prea am avut vreo îndoială că am nimerit în cartierul sus amintit. Plutea în atmosferă un miros care, mie ca nou venit, îmi producea o usturime străpungând cu violență deschiderile nasului, și coborând în adâncuri dând imbold poftei de îmbuca câte ceva, dar mă îndemnam să –mi țin gura închisă.

În dreptul gardului vopsit cu var alb, am tras o privire spre fereastra de pe zidul casei. Câteva pătrate de sticlă de geam bine lustruite, încadrate în șipci albăstruie. Portița de la intrare larg deschisă, iar în curtea pavată cu pietriș mărunt se cunoșteau urmele copitelor cailor și nu mai puțin al roților de la cotiuga stăpânului ,,domnul Cilibi”.

Se vede că stăpâna casei m-a zărit, indentificându-mi intențiile căci, nu apucasem să ridic privirea când zâmbetul viitoarei gazde, a cărei păr brunet se lăsa întrezărit de sub broboada înflorată, bine legată în creștet, lăsând deschisă larg fruntea netedă-rozalie. Femeia mi-a luat valiza, iar eu am trecut pragul. Nici n-apucasem să mă recomand, căci întrebările ei îmi străfulgerau creierul și așa obosit după o călătorie cu trenul ,,Personal”care pe lângă gâfâitul adânc –zgomotos, mai împroșca spre compartimente, câte-un val de aer greu suportabil.

-Ești c-am lung ..apleacă capul …apoi îmi puse valiza lângă patul acoperit cu așternut alb,proaspăt înfățat din care parfumul curățeniei mă împinse la o primă frază:Madam..sunteți o gospodină aleasă.

-Lena..spune-mi pe nume:LENA.

În bucătărie era o măsuță acoperită cu o pânză de bumbac de un roz strălucitor, iar pe la colțuri erau brodate buchețele de flori galbene împrejmuite de frunze verzi. Castronul plin cu ciorbă ,se vede treaba că era pregătit pentru noul colocatar. Lena mă străpunse cu privirea ei focoasă îndemnându-mă :serviți cît e fierbinte…iar mămăliga e din făina noastră! Când o să poftești ,o să te ducem cu docarul pînă la marginea Iașului unde avem o halcă de pământ pe care cultivăm…În timp ce sorbeam din ciorbă unde plutea și un os cu măduvă împrejmuit de carne. Ochi-mi lăcrămau din pricina vaporilor. Lena pregăti pe o farfurie lunguiață carnea rumenită iar în lingura adâncă de metal se legăna un os înfășurat cu carne, roșcat ,fierbinte a căror aburi îmi lățeau nările .

-Ia să ciocnim un păhărel în cinstea noului prieten!! Drept în momentul cu pricina, ușa se dădu deoparte și jupînul casei ,o figură de om zdravăn îmi înfruntă privirea și după ce-mi ură: Bun venit ,ridică paharul cu vin, în timp ce în cealaltă mînă ținea un boț din mămăliga a cărei parfum mă îndemnă să înfing lingura ,ca să-i simnt gustul ,de mi s-au deschis nările .Numai ce Lena răsturnă din ceaun pe placa de lemn, mămăliga din care țîșneau firicele de aburi parfumate .În timp ce înghițeam cu poftă ,gospodarul se vede treaba și el înfometat, lăsă să i se strecoare prin deschizătura guri,de unde se vedea strălucirea dinților albi ca zăpada, pîrjoala pe care i-o puse nevastă-sa în față. Un muget lung se făcu auzit dinspre curtea unde se aflau grajdul,magaziile ,grămezile cu fîn proaspăt acoprite de cîteva boarfe aruncate la întîmplare..

-Și mînzului io fi fost foame! Rosti jupînul în timp ce își înălță trupul robust,de atlet,și- îmi întinse mîna :eu sunt Marin ,bărbatul Lenei și tatăl a doi gemeni:Dan și Dana.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Iașul tinereții” →

Alexandru NEMOIANU: Avertismente ale istoriei

Oamenii din toate vremile au trăit şi continuă să trăiască, sub iluzia că vieţiile lor şi circumstanţele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice şi irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia “modelului”. Această nesocotinţă şi de fapt trufie, are şi a avut consecinţe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorat în bună măsură incapacitatea societăţilor omeneşti de a învăţa din trecutul lor, a indivizilor de a învăţa din exemplul înaintaşilor lor şi finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputinţă oamenilor de a învăţa unii din viaţa altora şi a putea comunica în bună credinţă. Pentru a fi mai lămurit.

Este fără îndoială că fiecare existența omenească, fiecare neam şi fiecare societate sunt chemate şi aduse în existenta spre a avea un rol unic. În acelaşi timp fiecare existenţă cuprinde elemente care se pot întâlni şi în alte existente şi cel care va studia categorii mai mari şi cât de cât semnificative, va trebui să observe că anume “modele”, anume “tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse şi şlefuite spre desăvârşire. Este limpede că fiecare existenţă omenească este supusă şi repetă un ciclu biologic, naştere, tinereţe, maturitate, bătrâneţe, moarte, şi, în chip necesar, va “repeta” forme care au fost şi vor continuă să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse şi societăţile omenești. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta, într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăţi omenești care au preexistat sau vor urmă. Într-o asemenea înţelegere putem vedea că unele “modele” sunt bune şi altele rele. Pe măsură ce categoria studiată creşte în spaţiu şi timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul, detaliul, devin mai puţin relevante, ”modelul” poate fi desluşit mai limpede şi are o mai mare importantă. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al “imperiilor”.

Au existat mai multe “modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniana şi prin extensie logică la zonele care îi aparţin cultural, America de Nord, Rusia “asiatică”, vom vedea că două modele au existat şi încă există. Unul ,întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) şi altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câştig imediat şi eficientă. Cele două “modele” sunt al Romei şi al Cartaginei.

Din capul locului trebuie înţeles că aceste “modele” sunt tipare generale şi circumstanţele timpului istoric, sub care aceste două “modele” au fost şi sunt întâlnite , diferă foarte mult. Dar esenţa lor de “model” a rămas neschimbată în ceea ce este esenţial.

Cazul “modelului” roman (al Romei) este mai simplu şi mult mai bine cunoscut. Este exemplul “bun”.

Roma a început ca un oraş liber, ca o societate de revoltaţi şi în căutare de dreptate socială, juridica şi economică. În timp multe dintre idealurile iniţiale au amorţit şi şi-au pierdut stringenta dar, din când în când ele se manifestau din nou şi răbufneau cu furie. ”Modelul” era întemeiat pe dorinţa de bine şi mai bine şi oricât balast au pus peste acţiunile şi ambiţiile omeneşti, aceste idealuri nu au putut fi eliminate. Iar în final, idea Romei despre stat şi lege, împreună cu tradiţia iudeo-crestina au alcătuit imperiul creştin, ’bizantin” care, după părerea semnatarului acestor rânduri, este culmea ajunsă de vreo societate omenească.

Al doilea “model”, mult mai puţin luat în seama, mult mai “discret” (şi asta nu întâmplător) este modelul cartaginez.

Întemeiată de către colonişti fenicieni din Tyr şi Sidon, de închinători ai lui Baal şi Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat imperiu mercantil, în vremea în care Roma era doar un oraş de plugari, un sat mare.

Unul dintre principalele produse exportate de către Cartagina, fala şi semnul distinctiv al acestui comerţ, semnul triumfalismului, era esenţa de purpură. Semn al aroganţei care se revărsa şi pe altarele pe care aceşti comercianţi eficienţi le adorau. Căci, în primul rând, aceşti comercianţi asta erau: practici, ”eficienţi”. Civilizaţia cartagineză nu a lăsat nimic în urmă ei, nimic artistic, nimic “frumos de dragul frumosului” sub specia monumentelor şi nimic în poezie sau literatură. Dar, în acelaşi timp, acest imperiu foarte bogat se lauda cu, repet, ”eficiența “lui, rezultatele practice, capacitatea de a face bani. Iar aceşti negustori solemni, aceşti oameni foarte practici, aveau o relaţie specială cu “zeii” cărora se închinau. Pe altarele acelor” zei” se aduceau ca jertfă, copii, sute de copii la marile ‘sărbători”. Era aici o manifestare clară a credinţei că cel care poate aduce câştig material imediat este “necuratul” şi hrana lui ideală sunt “inocenţii”, copiii. (Vedem aici diferenţa de esenţă dintre Cartagina şi Roma. La Roma copiii puneau pe altarele zeilor, larii şi penaţii, fărâmituri din prânzul lor, în Cartagina copiii erau jertfiţi “zeilor”, Baal şi Moloch). În chip necesar o societate întemeiată pe adorarea câştigului material, o atare societate va sfârşi, la început pe ascuns, iar apoi pe faţă, să adore forţele şi mijloacele care seamănă confuzie, silnicie şi finalmente teroare. Formele sub care funcţiona Cartagina erau, în exterior, similare celor ale Romei. Există şi acolo un sistem senatorial şi consular dar extrem de exclusivist şi de fapt “invers”. Recunoaştem şi aici faptul că întotdeauna “răul” se arată sub trei forme: parazitism,impostură şi parodie.

Cele două modele imperiale înfăţişate au fost întâlnite în cursul istoriei europeano-mediteraniana. Modelul “Romei” a fost repetat de către Bizanţ, Imperiul Romano-German, Rus, etc. Modelul cartaginez a fost repetat mai ales de către “imperiile” anglo-saxone şi în mod absolut înfricoşător de către “globalism”.

La fel ca şi Cartagina,’globalismul” se mândreşte cu eficientă şi simţul sau practic. La fel ca şi Cartagina “globalismul” doreşte realizarea “binelui universal”, care este cel mai vag şi iluzoriu “ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc.

Cui se închină “globalismul”? Răspunsul superficial ar fi, ”suntem ateişti”. Este un răspuns “oblic”. Ateismul este tot o credinţă. Dar chiar şi asta este o declaratie falsă. Oare muzica “metalică” şi festivalurile ei, care induc o stare de isterie colectivă,nu sunt tot forme de “închinare”? Drogurile şi fuga de realitate nu este tot o formă de închinare? Iar modul în care, tot mai frecvent, în cursul acestor manifestări de isterie colectivă, au loc masacre ale celor tineri, fie prin arme, fie prin incendii, chiar nu ne poate duce cu gândul la “închinătorii” lui Baal şi Moloch? Să nu ne amăgim.

Intenţia “ispititorului” este neschimbată, aceiaşi de la căderea protopărinților. Dar încă mai ferm este planul Celuia care stă deasupra vieţii şi deasupra morţii. Alegerea este, ca întotdeauna, a fiecăruia dintre noi, căci înzestrați cu liber arbitru suntem “condamnați la libertate”, dar pentru aceasta alegere vom avea de dat răspuns: în lumea asta și în cea care va să fie.

——————————-

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

23 martie 2019

*Materialele publicate nu reprezintă și punctul de vedere al revistei, responsabilitatea asupra conținuturilor și a formei acestora revenind, în totalitate, autorilor

Emilia POENARIU SERAFIN: Taina scrisului (95) – Scriu pentru Cezar!

Sunt Emilia Poenariu Serafin, profesor psihopedagog și logoped la o școală specială din Sibiu. De treizeci și cinci de ani , zi de zi, dăruiesc o bucățică din sufletul meu copiilor cu nevoi speciale. Eu mă dăruiesc lor, dar ce primesc în schimb? Primesc atâta forță și bucurie, greu de exprimat prin cuvinte. De ce? Pentru că sunt mult prea sărace cuvintele să exprime bucuria lor, iubirea, încrederea, absolutul…

Scriu de mult timp. De mult, tare de mult! De când? Apoi, cam de când aveam eu vârsta elevilor mei, adică 13… 14 ani. Știu, probabil că va întrebați ce m-a determinat să scriu? Cum sinceritatea m-am caracterizat și mă caracterizează am să vă spun. Scriu din respectul nemărginit față de profesoara mea de limba română, Elena Ivănuș, om ce mă iubea și mă aprecia fără rezerve.

Eram în clasa a VII-a, un copil muncitor și conștiincios. La ora de limba română, am primit că temă de casă sarcina de a face o compunere cu titlul „Munca și lenea”. Timpul au trecut repede, iar eu, am uitat să-mi fac tema! A doua zi urma să am oră cu doamna Ivanuș, iar eu… la miezul nopții, mi-am amintit că temă mea nu era făcută. M-am trezit speriată și rușinată de neglijența mea… Ce compunere sa fac? Nu aveam nicio idee! Și mă apuc eu să scriu o poezie! Și scriu… și scriu.. o poezie foarte lungă de peste zece strofe. Dimineața, fericită, cu mâna sus la oră! Profesoara mă solicită, iar eu, timidă, încep să recit versurile. Doamna Ivănuș, uimită, se aproprie de mine pentru a se convinge că ceea ce recit eu este scris și pe caietul de teme. Convinsă că este scris totul, la final mă întreabă: „Emilia, cine te-a ajutat?” Îi răspund că eu singură le-am scris, noaptea trecută. Dorește să se asigure de adevărul spus de mine și îmi face o vizită acasă. Bunica mea maternă și mama mea, cel mai critic om al existenței mele, îi confirmă că așa este! Cu imaginea conturată, doamna profesoară, aduce Cartea de Onoare al Liceului Teoretic „Ioan Lupaș” din localitatea Săliște și îmi solicită să trec acolo versurile mele. Deschid imensa „Carte” cu mâna tremurândă și stupoare! Înaintea mea, acolo scrisese poetul Adrian Păunescu! Doamne Dumnezeule, mi-am spus! Și… ca o analfabetă, strângând excesiv stiloul în mână, și cu mâna ca piftia, scriu versurile mele, doar pentru a îmbrățișa versurile maestrului Adrian Păunescu.

Aaa, era să uit… că deh, de un timp am început să uit! Acum scriu pentru voi, pentru fiul meu Bogdan, pentru soțul meu Cristian, dar cel mai mult scriu pentru nepoțelul meu Cezar. El mi-a determinat să mă reapuc de scris, după o „tăcere” de aproximativ șaptesprezece ani!

În liniștea pădurii, în așteptarea controlului medical, în emoția apelului telefonic, am scris! Ce am scris, nu mai știu ce și nici nu mai contează! Am scris pentru Cezar și scriu pentru el! Pentru el și pentru voi, pentru că vă iubesc!

–––––––––––

Emilia POENARIU SERAFIN

Sibiu, 25 martie 2019

Valeriu DULGHERU: Noua guvernare în durerile facerii

A trecut o lună de zile de la multdiscutatele, multfraudatele alegeri. În parlament au acces trei formațiuni politice principale: PSRM cu 35 mandate, PDM cu 30 mandate și ACUM cu 26 mandate (de menționat cu cele mai mici cheltuieli. Un deputat ACUM a costat statul de 20 de ori mai puțin decât unul democrat sau socialist!), doar trei independenți, doi dintre care sunt deja înregimentați în cohorta PDM-istă, și o anexă a lui Plahotniuc, partidul Șor, care numai partid nu poate fi numit, funcția căruia este de a face circ în parlament și a vota legile lui Plahotniuc. Chiar la prima ședință Tauber a venit cu un parasolar, cu care să se separă de deputații Blocului ACUM, nocivi în viziunea acestei ditamai deputățoaice, care a încurcat parlamentul cu un alt loc!, și șefului ei. „Alegerile au avut loc în atmosferă de încredere scăzută în instituțiile statului, iar aceasta afectează și imaginea creată în ochii partenerilor externi… Faptul că au existat aceste nereguli înregistrate și foarte vizibile pentru toți, este ceva ce trebuie investigat de către autoritățile Republicii Moldova. Este clar că dacă aceste nereguli nu sunt rezolvate sau nu li se dă notă, nu sunt luate măsurile care trebuie, acest lucru va afecta foarte mult încrederea cetățenilor în rezultatul alegerilor și în instituții, în general” spune ambasadorul UE în Moldova Peter Michalko. Este absolut clar că noi, cei mulți dar… vom avea de suferit din cauza „imaginii proaste în ochii partenerilor străini”. Nu miliardarul Plahotniuc, nu milionarii Dodon, Greceanâi și alții vreo 10 din PDM și cam tot atâția din PSRM, ci noi, cei de rând.

Potențialul Blocului ACUM a fost locul I cu peste 35 de mandate în parlament. În pofida faptului că Blocul a fost cel mai mult furat, cel mai mult atacat de pe toate segmentele politice (stânga centru, dreapta), a avut cele mai mici cheltuieli pentru campania electorală, totuși a ieșit pe locul II pe circumscripția națională (avansând PDM-ul), cele mai fraudate fiind circumscripțiile uninominale. Cu toate acestea Plahotniuc miza pe mai multe circumscripții uninominale cumpărate. Răfuielile lui Plahotniuc cu demnitarii care nu au făcut treabă în circumscripțiile lor a început. Demisia președintelui raionului Ialoveni este direct legată de pierderea de către PDM a două mandate uninominale pe cele două circumscripții în fața candidaților ACUM (L.Vovc și P. Frunze). Și demisia președintelui raionului Căușeni are la bază același motiv.

Să revenim la problemele postelectorale. A trecut deja o lună iar carul stă pe loc. Nu s-a făcut nici un progres în formarea guvernării. Acțiunea pripită a președintelui Dodon de a convoca prima ședință, neavând nici cea mai vagă claritate în vederea unei coaliții de guvernare, s-a soldat cu un eșec lamentabil. De fapt, e în stilul socialist al lui Dodon. În modul cum s-a procedat în această lună nici nu putea fi alt rezultat.

Această scurtă perioadă postelectorală este tot atât de discutată ca și cea electorală. Ca și în perioada electorală cel mai bătut este Blocul ACUM. Este atacat de pe toate segmentele politice însă cel mai mult excelează trubadurii lui Plahotniuc. Se vehiculează tot soiul de coaliții posibile și imposibile. Alianța PSRM+ACUM este una din variantele imposibile. Prea diferite sunt doctrinele politice ale celor două extreme. Chiar dacă ideea demontării statului capturat de Plahotniuc pare frumoasă (fiind promovată și de unii din ACUM) și s-ar face abstracție de diferența doctrinelor politice această alianță este imposibilă fiindcă nu o vrea Dodon. Iar Dodon nu dorește ceea ce nu dorește Plahotniuc. Dacă Dodon ar fi dorit cu adevărat să pună umărul la demontarea statului capturat, la întoarcerea Miliardului furat, la punerea la dubă a vinovaților furtului (ar fi făcut acest lucru în cei peste doi an de președinție!), acum ar fi avut un alt comportament. Observați, în condițiile înaintate de PSRM către ACUM nu se spune nici un cuvânt despre Miliardul furat, despre publicarea Raportului Kroll II, despre legile controversate privind cumpărarea cetățeniei și amnistierea capitalului ș.a. De ce nu-și pun aceste întrebări votanții orbi ai lui Dodon, Plahotniuc și Șor? În schimb Dodon vorbește mult despre necesitatea aprofundării relațiilor cu Rusia drept unică salvare a Moldovei, despre campania privind serbarea a „75 de ani de la eliberarea Moldovei de sub jugul româno-fascist” demarată de Dodon cu 7 luni înainte. Este clar că joacă acest circ de ochii lumii (mai corect de ochii lui Putin!). Până la urmă „…președintele Igor Dodon va trebui să accepte această postură de vasal în fața lui Vladimir Plahotniuc și să-și cedeze niște deputați” consideră analistul politic, Vlad Țurcanu.

O altă coaliție vehiculată foarte mult este alianța PDM+ACUM. Declarată de Plahotniuc chiar în primele zile după alegeri, neavând pentru aceasta niciun drept (în lumea civilizată acest drept î-l are formațiunea care a luat cel mai mare număr de mandate, adică ar fi PSRM, iar Dodon nu a făcut zarvă pe acest subiect!), este vehiculată ca unică alianță proeuropeană, acceptată probabil și de unii parteneri europeni. Refuzul ACUM de a se gudura la picioarele lui Plahotniuc l-a înfuriat rău de tot. Toate televiziunile, toți trubadurii și trolii lui Plahotniuc bat în blocul ACUM care „nu dorește binele și bunăstarea poporului”. „Dacă „ACUM” nu-și asumă GUVERNAREA, cine să dezoligarhizeze statul?” se întreabă retoric jurnalistul P. Bogatu, fost odată adevărat democrat și chiar unionist, astăzi cunoscut trubadur al lui Plahotniuc (cât de ieftin se vând unii intelectuali!). Acest pupcurist, care permanent a cântat ditirambe regimului oligarhic, acum o face pe îngrijoratul de soarta de mai departe a Moldovei. Dar de ce în emisiunile sale electorale de la postul Prime TV bătea cu atâta înverșunare în Blocul ACUM, apărând oligarhizarea și capturarea statului?

Deunăzi un alt trubadur de-al lui Plahotniuc, susținut de alți trubaduri de-ai oligarhului aflați în platou la postul lor de televiziune Prime, declara că Blocul ACUM nici măcar nu are personalități cunoscute de a forma un guvern. Tâmpenii! Prin ce sunt mai buni deputații PDM-ului? Prin faptul că sunt foarte cunoscuți prin fraudele comise și implicare în furtul Miliardului? Că o parte se regăsesc în Raportul Kroll II, pe care nici în ruptul capului Plahotniuc nu dorește să-l dea publicității. Cât privește are sau nu are ACUM potențial de guvernare cedați-i guvernarea și veți vedea. Doar că vă temeți că vor zbura multe capuri. M. Sandu, I. Munteanu, Iu. Reniță, M. Ciobanu, O. Țîcu, A. Năstase, O. Nantoi, A. Slusari, Ch. Moțpan împreună cu alți reprezentanți de vază ai societății civile sunt în stare să formeze un guvern de tip nou, un guvern cu adevărat popular, cu adevărat pentru popor, care să scoată acest stat din captivitate, să-l dezoligarhizeze. Este foarte clar că o alianță cu PDM în aceste condiții va fi fatală pentru blocul ACUM. Să nu fim afectați de orbul găinii. Să vedem ce s-a întâmplat cu toți „partenerii de guvernare” ai PDM de la 2009 încoace: PLDM practic a dispărut, liderul lui fiind băgat la închisoare; PL, de asemenea, practic a dispărut fără șanse de a se mai ridica (din păcate!). Pupatul cu PDM este foarte nociv. Să-i lăsăm pe socialiști să se pupe cu democrații, poate astfel vom scăpa de această creatură rusească anacronică.

Părerea mea (subiectivă!) este ca ACUM să rămână în opoziție (oricum, după o eventuală alianță de moment cu PDM, ACUM va ajunge în scurt timp în opoziție (cum s-a întâmplat cu PL!) dar murdăriți), de unde ar putea face mult mai mult pentru dezoligarhizarea, decapturarea acestui stat. „…Opoziția și-a trimis în Parlament figuri distincte și pregătite din punct de vedere politic, pentru a realiza o logică a democrației, aceea de a prezenta puncte de vedere alternative la ceea ce încearcă să propună societății partidul de guvernare…Alegerile anticipate sunt puțin probabile”, de această părere este analistul și V. Țurcanu. Sunt absolut de acord deoarece oricum va fi sclipuită alianța atât de logică dintre PDM și PSRM prin formarea unei guvernări de coaliție (mai puțin probabilă după ultimele vizite ale lui Greceanîi și Dodon la Moscova) sau prin împrumutarea de către Dodon a unui număr de deputați necesar pentru guvernarea de unul singur a lui Plahotniuc, cum a guvernat și până acum. „Cel mai probabil că Igor Dodon va trebui să accepte această postură de vasal în fața lui Vladimir Plahotniuc și să-și cedeze niște deputați, pentru că e mai puțin probabil ca PSRM să facă alianță pe față cu PD” declară analistul politic V. Țurcanu. Dar aceasta este și dorința lui Dodon. „Dacă PSRM nu va participa la formarea majorității parlamentare, vor fi probleme cu tariful la gaz și exporturile în Rusia” ne sperie Dodon (dar Rusia deja a mărit prețul la gaze!).

Dar deocamdată, în acest colț de țară numit Basarabia situația este deosebit de incertă. În timp ce lui Dodon permanent îi curg mucii pe la Moscova, vânându-l pe Putin să-și mai „tragă o poză”, iar guvernarea lui Plahotniuc, în semn de bunăvoință recunoștea actele de studii și numerele de înmatriculare transnistrene, cumpăra curent de la Kuciurgan, la 22 ianuarie, în Rusia a fost înființată o pseudo-platformă diplomatică, numita „Reprezentanța Transnistriei la Moscova”, care va fi o „etapă importantă în consolidarea și dezvoltarea relațiilor dintre Transnistria și Federația Rusă” cum a declarat guvernatorul rus al Transnistriei V. Krasnoselsky.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Noua guvernare în durerile facerii” →

Galina MARTEA: Haos postelectoral – între interese și principii

Ar fi greu să-ți imaginezi că societatea basarabeană ar putea exista fără probleme, fără intrigi, fără smecherii din partea clasei dominante. Deci, este imposibil să-ți imaginezi că după scrutinul electoral din 24 februarie al anului curent situația ar putea fi de o altă conjunctură. Dacă să analizăm evenimentele de ultimă oră ce au loc în cadrul societății, cu precădere în cadrul partidelor politice care în baza voturilor acumulate au reuțit să se promoveze în noul legislativ, format în baza procedurii de validare a alegerilor susmenționate de către Curtea Constituțională, atunci vom vedea că starea lucrurilor nu este nici pe aproape în limite onorabile. La ordinea zilei din partea unor forțe politice se regăsește din nou aceeași atitudine de denaturare intenționată a adevărului ce are drept scop înșelarea maselor/ electoratului, iar scopul prioritar este de a domina puterea legislativă, aceasta fiind una dintre cele mai importante puteri ale statului. Interesele unor politicieni din noul Parlament sunt de proporții (cu toate că încă nu s-a ajuns la formarea unei coaliții majoritare pentru ca noul legislativ să funcționeze), iar principiile acestora sunt raportate la niște obiective ce sunt corelate cu aspectele vicierii, aspecte ce nutresc doar soluționarea intereselor personale și, bineînțeles, nu celor publice. Astfel societatea moldavă, ca de fiecare dată, se regăsește fruntașă și prezentă la capitolul nerespectarea codului moral, juridic, civil, prin aceasta să înțelegem că are loc și procesul de încălcare abuzivă a drepturilor omului și de promovare a nedreptății sociale. Aici vom face o paralelă unde vom actualiza recentul raport cu privire la situația drepturilor omului în lume pentru anul 2019, elaborat de Departamentul de Stat american. Fiind arhiplină în nelegiuiri, în raportul susmenționat Moldova se prezintă ca o țară în care există în mod activ corupție, impunitate, etc., astfel stipulându-se: „una dintre cele mai grave probleme este corupția. Deși există legi care penalizează corupția oficialităților, acestea nu au fost aplicate eficient, motiv pentru care oficialitățile, cu impunitate, au putut comite frecvent fapte care intră în această categorie. Corupția este foarte răspândită în sistemul juridic și în alte structuri de stat”. Într-un mod detaliat în raport se specifică și despre Legea privind amnistia fiscală, care, la rândul ei, ar putea „favoriza” criminalitatea financiară, evaziunea fiscală sau spălarea de bani. De asemenea, se menționează și despre „nivelul fără precedent al migrației” parlamentarilor, fenomen care, potrivit Departamentului de Stat american, demonstrează „nivelul corupției” și eficiența metodei de a „cumpăra sprijin politic” (https://moldova.europalibera.org/a/r-moldova-%C3%AEn-raportul-departamentului-de-stat-corup%C8%9Bie-impunitate-procese-motivate-politic-/29821413.html). Deci, din cele relatate marcăm că anume corupția este cauza tuturor nelegiuirilor ce au loc în cadrul țării.

Dar, să revenim la situația postelectorală din societatea moldavă. Au trecut deja mai mult de trei săptămâni din ziua scritunului electoral, însă partidele politice ce fac parte din noul legislativ nu au găsit încă nicio soluție în a forma o majoritate parlamentară care, la rândul ei, ar urma să formeze și un nou Guvern. În terenul de decizie postelectorală sunt democrații, socialiștii și blocul ACUM – cele mai de forță partide politice din cadrul noului legislativ, care, în mod normal, ar urma să ajungă la o înțelegere bazată pe renunțări și concesii reciproce pentru a crea o imagine cât de cât stabilă atât cursului politic, cât și procesului de stabilitate politică socială din cadrul țării. Anume din acest punct de vedere între respectivele partide politice ar trebui să existe transparența decizională pentru a limpezi lucrurile care sunt prea încurcate în societatea moldavă, acestea fiind urmări ale trecutului și prezentului plin de răutate, minciună, manipulare, etc. Formarea unei majorități parlamentare ar fi necesară la momentul dat pentru a nu se ajunge la alegeri anticipate, iar pentru realizarea acestei acțiuni ar urma ca unele partide politice să-și schimbe regulile de joc pe care le-au facut până acuma și, nemijlocit, ar fi necesar să se purceadă la metode democratice și civilizate în promovarea și respectarea aspectelor procedurale. Dacă blocul ACUM nu dorește să facă nicio coaliție cu democrații și socialiștii, partide care le-au fost inamici politici în această campanie electorală (așa se pronunță o bună parte dintre alegători, mulți analiști politici, cât și analistul politic Igor Boțan care confirmă acest lucru într-un interviu la radio Europa Liberă din Moldova: https://moldova.europalibera.org/a/igor-bo%C8%9Ban-primul-test-de-existen%C8%9B%C4%83-a-majorit%C4%83%C8%9Bii-este-alegerea-pre%C8%99edintelui-parlamentului-/29828352.html), atunci formarea unei majorități parlamentare ar fi imposibilă, cu excepția dacă democrații și socialiștii vor găsi între ei interese și priorități comune. S-ar presupune că democrații și socialiștii ar putea crea o coaliție între ei, așa confirmă analistul politic Igor Boțan, care la întrebarea pusă de postul de radio Europa Liberă domnia sa răspunde astfel: „Eu cred că probabilitatea este foarte mare și pornesc de la faptul că o coaliție dintre PSRM și PDM ar fi una absolut naturală. Repet: ambele partide pretind că sunt de stânga… Pentru aceste formațiuni și pentru dorințele electoratului din Republica Moldova. Noi pornim de la modul în care au votat cetățenii. Deci, avem două fracțiuni care sunt ambele de stânga: una social-democrată, alta socialistă. Ambele formațiuni pledează pentru suveranitatea Republicii Moldova” (vezi linkul de mai sus). Iar scriitorul și jurnalistul Vitalie Ciobanu, într-un comentariu realizat la același post de radio Europa Liberă din Moldova, prezintă un set de opinii destul de reale: „În Moldova, chiar și după validarea alegerilor din 24 februarie, nu pare să se închege niciun fel de colaborări și acorduri între forțele politice intrate în noul Parlament. PD a deschis primul jocul, anunțând că și-ar dori un dialog cu Blocul ACUM („fără resentimente și supărări”) pentru a forma o alianță de guvernare. Au venit apoi și socialiștii să invite Opoziția pro-europeană la niște „discuții” preliminare. Doar partidul lui Shor, primarul de Orhei, tace… Blocul ACUM a respins ambele propuneri, rămânând fidel angajamentelor sale de a nu face alianță cu partidele oligarhice și anti-europene, considerând aceste invitații drept niște „mere otrăvite”, cum s-a mai întâmplat, simple „bife” pe foaia de parcurs a unei viitoare coaliții democrat-socialiste – așa o vede mai toată lumea. Altfel spus, PD și PSRM trebuiau să obțină refuzul previzibil al Blocului ACUM pentru a putea declara, melodramatic, că deși îi despart falii ideologice abisale, sunt nevoiți să bată palma pentru stabilitate, pentru ca țara să fie guvernată… Actualul blocaj, în care nimeni nu pare avantajat, se datorează mediului politic moldovean: toxic, încărcat de suspiciune, virusat de memoria trădărilor interminabile. Susținătorii Blocului ACUM se întreabă: „Cum să te aliezi, să faci o majoritate cu cei pe care îi consideri lipsiți de credibilitate, de respectabilitate, cu cei care te-au călcat în picioare pe tine și și-au bătut joc de Republica Moldova?” Alți oameni, nu neapărat adversarii tăi politici, vor spune: „Dar nu riști să rămâi pe margine, cu toate bunele tale intenții, pentru că or fi fost alegerile fraudate, vor fi plăcând inițiativele tale cetățenilor, inclusiv celor care au votat pentru actuala putere, de voie sau de nevoie, însă după 24 februarie jocul s-a mutat în Parlament, reprezentativ sau nereprezentativ, n-avem altul, cu el defilăm și acolo raportul de forțe îți este defavorabil” (https://moldova.europalibera.org/a/pot-guverna-principiile-%C3%AEn-politic%C4%83-/29819215.html).

Cu toate acestea, considerăm, timpul va demonstra care va fi decizia finală a forțelor politice ce fac parte din noul legislativ, în cazul dacă vor funcționa procedurile corespunzătoare. Conform dispozițiilor constituționale din R.Moldova este necesar ca cel mult într-o lună de zile după scrutinul electoral să fie convocată prima ședință a legislativului, ceea ce deja a avut loc în ziua de 21 martie 2019. Despre prima ședință a noului legislativ moldav își expune părerea jurnalista Liliana Barbăroșie: „Deşi s-a întrunit joi în prima sa şedinţă – o şedinţă de constituire care presupune în mod automat, însă nu obligatoriu, alegerea conducerii forului legislativ, noul parlament de la Chişinău nici nu a încercat să numească un speaker, iar motivul este simplu – nu există încă o majoritate parlamentară” (https://moldova.europalibera.org/a/dec%C3%A2t-un-guvern-de-transfugi-mai-bine-anticipate-(pre%C8%99edintele-igor-dodon)/29834909.html). În cazul dacă vom presupune că nu va exista o majoritate parlamentară, atunci după multe alte proceduri legislative și termene stabilite în acest scop președintelui țării, Igor Dodon, i se va oferi dreptul de a dizolva noul Parlament și, respectiv, de a declara un alt scrutin electoral pentru alegeri anticipate. Conform specialiștilor în domeniu se constată că realizarea unor alegeri parlamentare anticipate nu vor rezolva nimic bun pentru societate, iar formațiunile politice nu vor avea nicio asigurare că vor acumula niște rezultate mai bune decât acestea. Dacă să privim cu atenție aceste lucruri care s-ar putea întâmpla, atunci situația din societatea moldavă ar putea deveni și mai critică, deoarece poporul este prea istovit de procesele alegerilor; nici statul, credem, nu mai are mijloacele financiare suficiente în acest scop; dar și pentru partidele politice realizarea unui scrutin electoral este destul de scump și anevoios. În acest sens, comentatorul Ion Tăbârță, IDIS „Viitorul” din Chișinău, afirmă: „Totuși, eu cred că Partidul Democrat mai degrabă ar încerca să meargă pe formula formării unui Guvern, pentru că în așa mod ei vor conduce Republica Moldova încă patru ani de zile”( https://moldova.europalibera.org/a/scenariul-anticipatelor-%C8%99i-r-moldova-din-nou-%C3%AEntr-o-schem%C4%83-de-sp%C4%83lare-de-bani/29810933.html). Însă, Andrei Popov, președintele Institutului pentru Inițiative Strategice de la Chişinău, într-un interviu la Europa Liberă, spune: „Pentru mine lucrurile sunt destul de clare, pentru mine. Coaliția există de facto, este o coincidență de interese tactice… Și cred că ei împreună – PDM-ul și socialiștii – prin canalele media pe care le au vor încerca să ambaleze soluția la care se va ajunge mai devreme sau mai târziu, acel vot pentru un Guvern controlat de PDM… PSRM și PDM – pentru a pregăti terenul mediatic, pentru a pregăti opinia publică și ulterior a vinde un asemenea vot nu ca o trădare a electoratului său, ca o cedare, ca o coaliție, dar ca o măsură urgentă pentru a salva țara, că a pune vina și unii, și alții să pună vina pe ACUM, încăpățânarea, rigiditatea, lipsa de maturitate politică a Maiei Sandu și a lui Andrei Năstase, iată ce a condus la această măsură de avarie. Acesta n-a fost planul nostru, noi am vrut cu ACUM – și unii, și alții vor spune. Relevant este faptul că nici PDM, nici PSRM nu au exclus posibilitatea unei alianțe, așa cum au făcut deputații ACUM și liderii celor două formațiuni – PAS și Platforma DA. Iar pentru mine asta este una din multiplele confirmări ale faptului că, cel puțin la nivelul de sus, între liderul democrat și Igor Dodon palma s-a bătut demult și acum se lucrează doar pentru a camufla acest nou episod de cârdășie și de susținere reciprocă, dar să prezinte anume lucrurile și să păcălească în continuare electoratul care să creadă că nu a fost niciun fel de trădare nici dintr-o parte, nici din alta”(https://moldova.europalibera.org/a/andrei-popov-am-multe-indicii-c%C4%83-palma-a-fost-b%C4%83tut%C4%83-demult-%C3%AEntre-plahotniuc-%C5%9Fi-dodon-/29830586.html).

Ca să fim optimiști, cu toate că e destul de complicat, în cazul găsirii unei soluții optime pentru funcționarea noului legislativ, dar și formarea unui nou Guvern, atunci ar trebui ca toți parlamentarii (atât cei care în trecut au mai fost prin băncile legislativului, cât și cei noi care deja vor fi pentru prima dată) să conștientizeze bine faptul că la momentul dat este deja nevoie de o reformare urgentă și radicală a comportamentului politic și civil, pentru ca prin aceasta să se contribuie la acele schimbări care să corespundă unei societăți civilizate în dezvoltare. Deci, să ne bizuim totuși pe faptul că toți acei politicieni, indiferent de culoare/ origine/ orientare politică, ce locuiesc și activează pe pământul basarabean vor conștientiza acest lucru într-o zi probabilă, corespunzător, vor respecta cu demnitate și verticalitate obligațiunea morală în numele alegătorilor și societății. Iar remodelarea principiilor personale urmează a fi corelate, inevitabil, cu principiile și interesele publice, acestea axându-se integral pe o normă de conduită umană autentică și pe un criteriu real al bunăstării sociale. În caz contrar, mai departe nu se poate continua în modul care există astăzi; în continuare nu se mai poate tolera răul, manipularea, abaterea de la moralitate, abaterea de la datoria administrativ-statală din partea clasei politice/ clasei dominante, deoarece este prea mult și toate nelegiuirile și inechitățile sociale prezente în cadrul țării sunt o povară extrem de enormă pe umerii poporului/ concetățeanului.

————————————-

Dr. Galina MARTEA

Olanda

23 martie 2019

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (VIII)

Păgâni şi creştini la sud şi est de Carpaţi

Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpaţi, linia limesului Transalutanus şi Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia şi din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăţi multietnice, datorată convieţuirii geţilor (autohtonilor), cei mai numeroşi, cu seminţiile germanice (vizigoţi, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmaţi, roxolani, alani), daco-romani şi alte elemente alogene. Această realitate istorică este documentată arheologic de cultura Sântana de Mureş- Cerneahov, care a avut urmări în plan spiritual: coexistenţa unor credinţe, practici şi rituri de tradiţii diferite, păgânismul getic, germanic, iranian (scitic), dar şi creştinismul. Realitatea istorică menţionată, etnică, religioasă, culturală complexă ne ajută la înţelegerea permanenţelor, discontinuităţilor şi elementelor noi din evoluţia fenomenelor religioase, în spaţiul extra-carpatic, precum şi premisele caracterului popular al creştinismului românesc. Aflat în afara Imperiului, locuit de o populaţie eterogenă sub aspect etnic, lingvistic şi cultural, teritoriul de la sud şi est de Carpaţi trebuie să fi fost, în secolul al IV-lea, un bastion al păgânismului. Patrimoniul religios al populaţiei getice nu se deosebea esenţial de acela din secolele II-III. Este vorba, în aceste teritorii, despre o societate în care absenţa oricărui locaş de cult, inexistenţa unei caste sacerdotale şi a unei literaturi religioase, lipsa simulacrelor, a sacrificiilor şi ofrandelor denotă faptul că ideea de religie nu presupunea neapărat conceptul de divinitate. Universul religios se reducea la credinţe, practici şi rituri a căror semnificaţie sacră decurgea din ele însele-unele elemente vechi ale spiritualităţii getice clasice au supravieţuit în această epocă târzie.

Izvoarele literare nu oferă informaţii bogate despre credinţele păgâne ale societăţii multietnice de la sud şi est de Carpaţi, doar descoperirile arheologice oferă date mai semnificative. Mulţi dintre locuitorii alogeni şi poate autohtoni ai spaţiului extra-carpatic, care erau incineraţi, dar şi înhumaţi, erau însoţiţi de ofrande animale şi vegetale. Obiectele aflate în morminte au o semnificaţie cultuală şi reprezintă o importantă sursă pentru cunoaşterea superstiţiilor şi cutumelor din secolul al IV-lea, la sud şi est de Carpaţi. Din analiza întreprinsă rezultă că păgânismul, la sud şi est de Carpaţi, se înfăţişa sub forma unor credinţe, superstiţii, rituri, practici de origini şi tradiţii diverse. Creştinismul în ascensiune a trebuit să disloce nu un sistem religios coerent, unificator, ci un ansamblu de mentalităţi, marginale, ale credinţei. Progresul creştinismului în spaţiul extra-carpatic se izbeşte de tăcerea izvoarelor, multe informaţii scrise, dar puţine date arheologice, iar izvoarele scrise sunt contradictorii, de aceea istoria creştinismului, în Moldova şi Muntenia, în secolul al IV-lea, este dificil de reconstituit. Răspândirea creştinismului la sud şi est, în rândul populaţiei autohtone şi alogene, a fost rezultatul unor factori (influenţe), realităţi locale interne şi condiţionări externe. Începutul religiei creştine în spaţiul extra-carpatic s-a plasat în sudul Moldovei, încorporată în Moesia Inferior până la sfârşitul secolului al III-lea.

Creştinismul pătrundea, în secolul al IV-lea, şi în teritoriile necucerite de Imperiu, dar factorul decisiv al progresului noii credinţe, la sud şi est de Carpaţi, a fost contactul permanent, sub diferite forme (circulaţie internă, acţiuni politice, stăpâniri periodice, relaţii economice) al populaţiei din stânga (nordul) Dunării cu romanitatea sud-dunăreană. Pentru autohtoni, răspândirea creştinismului a reprezentat continuarea însuşirii unor elemente de civilizaţie romană, noua credinţă a fost un mijloc de integrare a etnosului getic (dacic) într-o lume ale cărei valori nu-i erau străine. În secolul al IV-lea, s-a născut în mediile populare (probabil) conceptul de „Romania”, prin care se desemna, deopotrivă, „unitatea ecumenică” înfăptuită de Imperiul creştin, „sentimentul colectiv” şi „voinţa celor ce-i împărtăşeau religia” de a-i fi cetăţeni şi de a-i îmbrăţişa civilizaţia (Meslin). În felul acesta, apartenenţa la comunitatea creştină înlătura barierele etnice şi propunea o nouă identitate, cea dintre romanitate şi creştinism. Paul Orosius spune: creştinii persecutaţi de Athanarich (regele vizigot) pentru credinţa în Hristos, cei mai mulţi dintre ei „au fugit pe pământ roman, fără teamă de duşmani, cu încredere că mergeau la nişte fraţi”. Scrierile din zonă exprimă această realitate, ceea ce probează formarea în mediul creştin dunărean a conştiinţei apartenenţei la „Romania” (creştină).

Nucleele creştine nord-dunărene s-au consolidat sub Diocletian, când numeroşi creştini s-au refugiat la barbari, dar şi în secolul al IV-lea, prin pătrunderea triburilor germane (goţii) din nordul Mării Negre în regiunea Dunării de Jos. Ca factori externi importanţi ce au contribuit la consolidarea şi răspândirea noii religii, la sud şi est de Carpaţi, menţionăm construirea de romani pe malul stâng al Dunării a unor puncte fortificate şi controlul unor teritorii din nordul Dunării, până la Brazda lui Novac, din câmpia munteană, şi sudul Moldovei. Ca factori însemnaţi s-au aflat şi „puncte de trecere” comune de pe linia Dunării: Durostorum, Noviodunum, Dinogetia. Şi locurile de pelerinaj din Scythia Minor au avut un rol în atragerea creştinilor din nordul Dunării. Un rol decisiv în ascensiunea creştinismului la nord de Dunăre l-a avut implicarea directă a autorităţilor imperiale în propagarea religiei noi printre triburile germanice, fapt cu urmări importante şi pentru populaţia autohtonă getică şi daco-romană. Istoricii au subliniat motivaţia politică a convertirii şi prioritatea puterii laice în faţa celei ecleziastice în misiunile creştine printre barbari. În nordul Dunării, acţiunea de convertire la creştinism a fost deschisă de Constantin (306-337), care, după ce îi învinge pe goţi şi pe sarmaţi, cu „ajutorul trofeului creştinismului ”, în tratatul (foedus) din 332 prevedea libertatea credinţei pentru creştinii din nordul Dunării. Acţiunea aceasta a continuat sub Constantius II (337-361), în timpul căruia integrarea în creştinătate a populaţiilor „extra fines” a fost elementul cel mai eficace pentru universalismul roman. Astfel, consacrarea, în 341, a lui Ulfila ca „episcop al creştinilor din ţara getică” a fost cel mai semnificativ gest politic al Imperiului la nord de Dunăre, la mijlocul secolului al IV-lea, aceasta este şi o dovadă că pe malul stâng se închegaseră comunităţi creştine. Împăratul Valens (364-378) a urmat exemplul celor doi împăraţi, el a trimis episcopi şi misionari printre goţi (arieni). În concluzie, creştinarea devenise garantul fidelităţii faţă de Roma.

Răspândirea creştinismului în regiunile extra-carpatice consolida legăturile dintre comunităţile nord-dunărene şi cele din sudul fluviului, acestea fiind favorizate şi de extinderea jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol, la sfârşitul secolului al IV-lea, asupra eparhiilor din dioceza Tracia şi a „ţinuturilor barbare” dependente de acestea. Difuzarea credinţei s-a manifestat prin evanghelizarea neamurilor de la gurile Dunării-în acest sens s-au desfăşurat şi acţiunile Sf. Ioan Gură de Aur şi ale reprezentanţilor lui în zonă, precum episcopul Teotim I de Tomis. Un alt element de menţionat: exilarea în „Scythia” de dincolo de Istru a ereticului Audius, prozelitismul acestuia şi viaţa creştină exemplară a adepţilor săi au contribuit la difuzarea noii credinţe la nordul Dunării. În privinţa confesiunii, credincioşii extra-carpatici erau, deopotrivă, ortodocşi şi eretici, arieni şi audiani, dar ei convieţuiau în linişte, o particularitate a societăţii multietnice şi religioase (confesionale) din nordul Dunării. Primii creştini din nordul gurilor fluviului erau ortodocşi (niceeni): ei erau atât autohtoni din teritoriile controlate de Imperiu cât şi prizonieri capturaţi de goţi şi carpi-ba chiar, în primul sfert al secolului al IV-lea, în „Gothia” de dincolo de Istru exista o episcopie ortodoxă, condusă de Teofil, participant la conciliul de la Niceea, din 325.

——————————-

Ioan POPOIU,

istoric/teolog

22 martie 2019

Hedi S. SIMON: Mari interpreți ai muzicii de operă – Luciano Pavarotti

Motto:

„Nimic nu este mai cald și mai apropiat de sufletul omului decât muzica.

Doresc tuturor femeilor din lume să aibă parte numai de căldură,dragoste și bucurii!”

Am primit pe facebook o postare de mare valoare pentru mine! Reprezintă un cor de copii interpretând la unison „Ave Maria” de Gounot… În rândul întâi cânta desigur solistul, singurul cântăreț adult al grupului, iar acela nu era altcineva decât mult regretatul cântăreț de operă Mario Lantza. Era atunci foarte tânăr, deși noi l-am văzut întotdeauna numai tânăr pe marele și pe micul ecran, căci el a părăsit lumea noastră la numai 38 de ani, timp în care a reușit să dea o interpretare magistrală rolului neîntrecutului Enrico Carusso. Dar nu am spus încă totul despre filmulețul nostru. Lângă solistul Mario Lantza era un adolescent, poate împlinise doar 11-12 ani, care avea și el o parte solistică. Cu o minunată voce de soprano specifică vârstei, băiatul a cântat singur o mică parte din tot, continuând apoi un duet fascinant cu tenorul, care l-a îmbrățișat cu duioșia unui frate mai mare. Mario Lantza a întrevăzut în acele momente viitorul talent al copilului de lângă el. A avut dreptate, partenerul său mic se numea Luciano Pavarotti!

De la începutul veacului trecut și până în prezent, s-au perindat pe scenele lirice ale lumii mulți artiști valoroși, o întreagă colecție de „bijuterii prețioase” interpreți mari pentru toate rolurile de soprane, tenori, baritoni, bași, contratenori. Fiecare a lăsat în amintirea iubitorilor de muzică timbrul și culoarea specifică vocii sale, modul său personal de înțelegere și interpretare a rolurilor,prezența sa scenică, inconfundabilă. Aș vrea să scriu câte ceva despre fiecare ,pe măsura cunoașterii și priceperii mele de a-mi exprima gândurile și admirația. Astăzi însă simt nevoia să vorbesc numai despre un tenor foarte apropiat inimii mele, dar și tuturor contemporanilor care l-au adorat. Deci,mai întâi Luciano Pavarotti, neîntrecutul tenor italian, acela care ne-a părăsit cel mai recent și mult prea devreme, lăsând în urma sa multă durere și regrete, atât pentru familie, cât și pentru imensa sa familie de admiratori.

Luciano s-a născut la Modena, un oraș mic din nordul Italiei.Tatăl său era un bun cântăreț, care se evidenția la slujbele religioase din biserica localității. Se pare că vocea sa frumoasă de tenor a constituit sursa de existență pentru întreaga familie, soția, o fiică și fiul Luciano. Acest fiu care a moștenit vocea de la tata, a primit sprijinul și binecuvântarea acestuia de a începe studii de canto clasic la un profesor din Mantua. Pleca diminețile cu trenul către marele oraș, iar după lecții se întorcea acasă în aceeași după amiază. Avea și o tovarășă de drum spre același profesor, cu care discuta în cursul călătoriei despre muzică. Această colegă de studii,devenită ulterior vedetă internațională cu mult înaintea lui Pavarotti, era prea renumita Mirella Freni.

În anul 1961 Luciano a reușit la un concurs de interpretare, primind un angajament. Dar abia cu ani mai târziu el și-a câștigat recunoașterea în lume ca celebritate. Asta s-a întâmplat spre sfârșitul anilor 60 și în anii 70. Tot atunci Pavarotti s-a căsătorit cu Adua, prima iubire din anii de liceu și se pare pentru toată viața .Au crescut împreună trei fiice pe care tenorul le adora. El era un om devotat familiei, îi iubea pe toți, precum își iubea și prietenii mulți de pretutindeni. Când a început să câștige bani,Luciano i-a folosit în primul rând pentru a construi un întreg complex de locuințe pentru toată familia: o casă pentru părinți, una pentru sora și familia ei, și în continuare o clădire spațioasă pentru el, Adua și cele trei fiice, plus o aripă cu birouri, unde soția și-a instalat intreprinderea de impresariat artistic. Prin urmare, cartierul general al familiei Pavarotti s-a instalat la Modena. De aici maestrul pleca în lume ca să cânte alături de artiștii celebri din Europa, iar ulterior și în orașe americane, dar până și în China. Muncea enorm și cu pasiune. Opera era viața sa, cariera și marele său noroc. Nu o dată Pavarotti spunea că este conștient de faptul că mai există mulți cântăreți foarte dotați în lume, însă „eu pur și simplu am avut noroc și sunt recunoscător destinului pentru asta”.

Citind biografia acestui mare artist am căpătat față de el o profundă simpatie ,pe lângă admirația permanentă față de cântăreț și măestria sa vocală. Cartea dezvăluie pagină după pagină imaginea unui OM generos față de toți oamenii din jurul său. Există exemple edificatoare în acest sens: mai întâi acel concurs organizat de el anual pentru descoperirea unor tinere talente,pe care îi ajuta ulterior ,cântând cu ei împreună în spectacole cu scopul de a-i lansa în viața muzicală; pe cei mai buni el îi sprijinea să pătrundă pe scenele teatrelor mari, sau soția sa Adua, ca impresar, le aranja câte un angajament convenabil. Niciodată Pavarotti nu descuraja un tânăr talentat, având deviza „ar fi păcat să las un talent să se irosească”. El însuși povestește cu sinceritate despre „micile sale eșecuri” ceea ce i se poate întâmpla oricui. Dar totodată aflăm despre marile sale succes, despre rolurile celebre din nu mai puțin celebrele opere ale compozitorilor renumiți. Sunt de neuitat interpretările date de Luciano Pavarotti rolurilor din operele: Boema, Tosca, Turandot (Puccini), Aida, Trubadurul, Traviatta (G.Verdi) ca și multe alte roluri minunate ale marilor compozitori clasici.

Ceea ce însă îl aduce pe cântăreț în mijlocul maselor largi de melomani sunt mai ales canțonetele, acele cântece italiene atât de apropiate de sufletul poporului din Italia și de pretutindeni. Vocea minunată, strălucitoare a lui Luciano Pavarotti, o voce care curgea ca mierea caldă încălzind inimile tuturor celor care îl ascultau, a ajuns la toate genurile muzicale, chiar și la cele mai ușoare. El participa cu binevoință și la concerte de muzică rock, alături de cântăreți de muzică ușoară. Avea un principiu: „Eu am venit să particip la muzica voastră, dar și voi trebuie să ascultați muzica mea!”.

Luciano Pavarotti a părăsit lumea noastră mult prea devreme, când ajunsese pe culmile cele mai înalte ale succesului. A lăsat însă omenirii sunetele minunate ale vocii sale inconfundabile care nu se vor stinge decât o dată cu toate generațiile de melomani în amintirea cărora el continuă să trăiască.

––––––––-

Hedi S. SIMON

Tel Aviv, Israel

8 Martie 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Pe derdelușul bucuriei

„Tot aşa şi voi, bucuraţi-vă, şi bucuraţi-vă împreună cu mine”.
(Filipeni 2:18)

Este iarnă, început de an, după Bobotează. Ninge afară cu fulgi mari şi pufoşi. Omătul se aşterne molcom pe pământul obosit de-atâţia paşi, pe clădirile în care locuiesc oameni de toate felurile… Crengile copacilor se îmbracă sfioase în albul purificator, aplecându-se cu smerenie sub greutatea dulcei poveri. Vrăbiile gureşe ciripesc din zori, căutându-şi hrana cea de toate zilele. Poposesc pe la geamurile ştiute de ele că locuiesc oameni generoşi, dar se întorc dezamăgite pentru că şi acolo zăpada este stăpână. Ciorile nu-şi găsesc locul, îşi preumblă aripile din loc în loc, scriind litere de tipar pe coala de un alb strălucitor, aşternută peste tot.

Stau în casă, îmi arunc ochii pe geam şi privesc acest spectacol divin. Îmi sclipesc ochii ca şi copiilor. În casă este cald şi frumos. Aroma cafelei mă îmbie din ibric. O răstorn în ceaşca mea cea mai frumosă, mă aşez în aşa fel încât să am bună vedere spre spectacolul alb, admirând protagoniştii, fulgii de nea în dansul lor suav. Savurez cafeaua şi în minte derulez cu grijă filmul Copilăria, sau Inocenţa, apoi Adolescenţa, înariparea visului, Fiorii dulci amărui ai dragostei dintâi, Dor de-acasă, îndreptându-mă spre multe alte vremuri de-altădat. Toate acestea imprimate meşteşugit şi păstrate cu sfinţenie în cotlonul fierbinte al inimii. Doamne, câte scenarii şi imagini de atunci, atât de vii le simt rostogolindu-se jucăuşe, cu mireasmă de duioşie. Mă revăd printre troienele din satul meu, cu o sanie grea, din lemn masiv. Trag de ea cu sârg şi mă urc în vârful derdeluşului, de unde îmi dau drumul fără nicio teamă, zburând ca vântul. Mă loveşte altă sanie, mă doare piciorul, dar ce importanţă are? Sunt tentată să merg acasă să-i spun mamei, dar nu mă duc pentru s-ar putea să-mi spună să rămân în casă şi eu nu vreau. E tare frumos aici, abia aşteptam să vin. Este un miracol, de ce să-l stric eu? Încet, încet se adunau o droaie de copii din mahala. Larmă, strigăte de bucurie, întreceri, jucăm cu toţii dansul fulgilor de nea, fiecare cu talentul lui, dar cu aceeaşi frenezie.

Cafeaua se termină, mă uit în zaţul negru din ceaşcă. Ce contrast? Mă ridic, umblu puţin prin casă, mă retrag discret din imaginile de mult apuse şi mă gândesc ce-ar fi mai bine să fac. Trec în revistă mai multe oportunităţi, să sun pe cineva să ieşim la plimbare, dar pe cine? Pentru că vreau să-mi împărtăşească bucuria. Fac selecţie, dar la sfârşit decid. Mă îmbrac şi ies la plimbare de una singură: eu şi cu mine, cu emoţia primei ninsori cuibărită bine şi confortabil în sufletul meu. Prin zăpada moale, mi se strânge inima parcă nevrând ca urmele paşilor mei să ştirbească cu ceva puritatea şi farmecul oceanului alb, vălurit doar de copiii dezlănţuiţi în imperiul euforiei iernii. Calc cu grijă, fulgii curg şi curg, acoperindu-mi urmele. Nu mă simt singură. Mă simt răsfăţată de mângâierea şi sărutul răcoritor al fulgilor. Îi simt că şi ei se topesc de dragul întâlnirii obrajilor mei calzi.

Uitându-mă în toate părţile, pornesc spre parcul din apropiere. Aici, câteva persoane cu câini, plimbându-se doi câte doi (om şi câine). Tăcere, fiecare cu gândurile lui, din când în când câte un salut discret sau o aplecare a capului când întâlneam câte un cunoscut şi continui să-mi port paşii. Nu am văzut ochi străluncind de bucurie, nici măcar un zâmbet schiţat în colţul gurii. Erau asemenea unor statui mergătoare, reci şi cufundate în problemele lor, în grijile, nevoinţele şi neputinţele lor. Cu umerii aplecaţi, încărcaţi de albul divin, respiră cu gravitate, poluând cu aburii lor aerul curat. Într-un colţ al trotuarului, o mâgâldeaţă de om îngăima cuvinte indescifrabile; se observa bine doar gestul mâinii sale întinse şi tremurânde, plină ochi de zăpadă.

Mă întristez, schimb direcţia traseului de plimbare, o iau spre oraş. Aici, mai multă agitaţie, lumea mai sonoră, urări de bine pentru noul an. M-am întâlnit cu mai mulţi cunoscuţi, am discutat multe şi mărunte lucruri. Nimeni nu a exclamat: CE FRUMOS NINGE! Am spus eu la una, două persoane, reacţiile au fost de uimire, de ironie şi oarecum de persiflare a gândului meu „nebunesc”, acum când lumea este atât de îngrijorată de acest episod de iarnă şi de multe altele. Pe o alee mai mulţi copii construiau un om de zăpadă. Se bucurau, ţipau, alergau. Nu le-a trezit adulţilor nicio amintire, nicio tresărire, niciun zâmbet… Au trecut ca nişte statui mişcătoare, oameni de gheaţă alături de oameni de zăpadă. Ce paradox! M-am simţit stânjenită, am renunţat la a-mi exclama starea, mi-am continuat periplu până mi-am umplut inima de bucurie. Am modelat în mâinile goale un bulgăre de zăpadă şi jucându-mă cu el am plecat spre casă, cu dorinţa de a scrie aceste gânduri frumoase, ceea ce am şi făcut. Îmi vin în minte o sumedenie de întrebări cu privire la comportamentul şi reacţiile oamenilor. Înţeleg până într-un loc şi nu vreau să judec pe nimeni. Doamne, te rog să mă înţelegi şi iartă-mă dacă am greşit faţă de cineva! Îţi mulţumesc pentru că mi-ai dat în dar acest tablou al creaţiei tale, să patinez cu candoare pe derdeluşul bucuriei şi să primesc totul ca o sărbătoare a sufletului meu. M-am bucurat, Doamne şi m-am veselit alături de tine. M-am bucurat de lucrarea ta cea albă, imaculată, pentru că Tu aşa ştii să iubeşti pur, fără de pată, fără patimă.
Ninge-ne Doamne cu mila şi iubirea Ta, indiferent de anotimp!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

20 martie 2019