Al. Florin ȚENE: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu

Unirea de la 1859, înfăptuită sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a marcat naşterea României, l-a găsit pe junele Mihai Eminescu învățăcel la Cernăuţi, însufleţit de patriotismul dascălului său Aron Pumnul. La fel ca toţi bucuvinenii el a simţit emoţia şi speranţa revenirii Bucovinei la patria mumă.

Perioada, scurtă a domniei lui Cuza, plină de împliniri şi reforme, a coincis cu formarea intelectuală a Poetului, inclusiv cu călătoriile acestuia prin mirifica Transilvanie aflată vremelnic în imperiu Austro-Ungar, perioadă când i se întăresc convingerile naţionale.Toate acestea au contribuit mai târziu la scrierea a zeci de articole şi cronici cu caracter politic, istoric, inclusiv social-economic, publicate în presa vremii, mai ales în “Timpul”, Cuza devenise pentru Eminescu un reper, fiindcă perioada domniei sale, deşi scurtă, contribuise la propăşirea materială şi culturală a poporului.

Personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza îl fascinase pe tânărul născut la Ipoteşti (după unii cercetători la Botoşani).După anul 1869, ca student la Viena, cunoscând că fostul domnitor îşi începuse pribegia în 1866, a luat hotărârea să-l cunoască personal pe Cuza. Astfel la 1 ianuarie 1870, un grup de studenţi în frunte cu Eminescu la vizitat pe surghiunitul domn la reşedinţa lui din Dobling, în apropiere de Viena, pentru a-i adresa urările tradiţionale de Anul Nou.Presa vremii vieneze subliniază că studenţii români au cântat colinde româneşti.Fostul domnitor a fost impresionat de gestul studenţilor.De această perioadă, revenit în ţară, Eminescu îşi v-a aminti de istorica şi impresonanta întâlnire cu făuritorul unirii principatelor. Din păcate, peste trei ani, în 1873, pe 15 mai, Alexandru Ioan Cuza a trecut la cele veşnice, la doar 53 de ani, Un grup de iniţiativă şi cu sprijinul Elenei Doamnă, la 29 mai a fost adus în patrie, fiind înmormântat la Ruginoasa, în prezenţa a peste 30.000 de români.În acea perioadă Eminescu se afla la Berlin, continundu-şi studiile şi încercând să-şi ia doctoratul.

Calitățile sufletești al Elenei Doamne , soţia lui Cuza, (despre care Eminescu a avut cuvinte de apreciere), și educația primită au îndemnat-o să-și dedice întreaga sa viață și avere acțiunilor caritabile. Și-a început opera de binefacere la București, patronând Azilul Elena Doamna de la Cotroceni, destinat fetelor orfane, și a încununat-o la Iași, unde a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea”. Suflet generos, Elena Cuza a consimțit să-i adopte pe cei doi fii nelegitimi, Alexandru și Dimitrie, pe care soțul său îi avea cu prințesa Maria Obrenovici, acordându-le întreaga sa atenție, ocupându-se de educația lor și înconjurându-i cu o afecțiune maternă.

Elena Doamna, femeia plăpândă și sfioasă, a supraviețuit tuturor celor care i-au marcat viața în vreun fel. Poate că lovitura cea mai grea fusese moartea mamei sale, Catinca, în 1869. A împărtășit cu stoicism exilul soțului detronat și, după moartea acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoțiune, neîngăduind să se rostească un singur cuvânt despre slăbiciuni pe care le cunoștea, le îngăduise și – o spunea cu mândrie – le iertase, ca singura care pe lume putea să aibă acest drept” (N. Iorga).

Supraviețuind tuturor celor pe care i-a iubit, și-a petrecut ultimii ani de viață la Piatra Neamț. Acolo s-a stins la 2 aprilie 1909, fiind înmormântată la Solești.

De remarcat este faptul că ideile reformiste ale lui Cuza au apărut în primele articole de publicistică semnate de Eminescu, apărute într+un ziar din Pesta , numit “Federaţiunea “. Studentul Eminescu a scris trei articole în acest ziar, în perioada aprile şi mai 1970. Ele se intitulau: “Să facem un congres “, “În Unire e tăria “şi “Echilibrul “ , din care răzbătea ideia ca românii adunaţi într-un congres să exprime solidaritatea cu celelalte naţiuni asuprite de imperiu.}n urma publicării acestor articole autoritățile imperial i-au intentat proces, acuzându-l de instigare şi destabilizare.De altfel implicarea lui Eminescu la manifestările de la Mănăstirea Putna, dar şi celelalte acţiuni patriotice de-alungul vieţii sale, a fost înţeleasă în cheia acţiunilor lui Cuza, ca luptă pentru unitatea naţională.

Întors acasă, publicistul Eminescu devine redactor-șef al „Curierului de Iași”, iar din 1877 al ziarului „Timpul” din București, prilej de a-și continua cu trudnică dragoste lucrarea de deșteptare națională prin sute de articole și cronici; între ele, găsim zeci de referințe la marele Cuza, domnitorul oropsit. Nu ne propunem să le nominalizăm, căci doar o înșiruire a lor ar necesita un spațiu întins. Vă lansăm, în schimb, provocarea ca, în cinstea zilei de 24 ianuarie, să recitim emoționantele trimiteri eminesciene la primul domn al Principatelor Române Unite și la uriașa lui personalitate. Pentru Eminescu, Vodă Cuza a fost, de departe, unul dintre iluștrii cârmuitori pe care i-au avut românii vreodată, neuitând de Ștefan cel Mare, Matei Basarab sau Mihai Viteazul. Continue reading „Al. Florin ȚENE: Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu” →

Pr. IUSTIN T.: Nu moartea ne opreşte. Viaţa ne ţine pe loc…

Să ne gândim.

Ce mirare suntem noi, oamenii…! Ținem viața de un capăt, și-l vedem pe Dumnezeu cum o ține de la alt capăt, trăgând de ea… Și noi îi spunem lui Dumnezeu: „nu așa, Doamne, ții de la capătul sucit…!” Și tragem de capătul nostru, căci așa avem un Dumnezeu. Sucit.

Dar dacă am apuca viața altfel, de la „capătul” lui Dumnezeu…? Dacă L-am lăsa pe Dumnezeu să ne spună, zâmbind: „Nu așa, dragul meu / draga mea, apuca viața de la capătul pe care îl țin Eu. Apucă de la moarte…”.

Căci pe noi, iată, ne cuprinde angoasa la cea mai mică aluzie a morții… Pentru că, de la capătul de unde ținem viața, de la capătul „vieții”, moartea ne apare ca sfârșitul a toate: copii pe care n-apucăm sa-i vedem însurați, nepoți pe care n-apucăm să-i ținem în brațe, lucruri și iubiri și năzuințe care se opresc… Pentru că progresia vieții ne învață că trebuie să privim „înainte”, la „viitor”, și acest viitor cuprinde neapărat și angoasa sfârșitului. Până și veșnicia e o altă angoasă a acestui viitor, a acestei vieți „înainte”. Și se pare că n-am învățat nimic din creștinism dacă eshatologia și existența noastră le privim ca speranțe și neliniști ale vieții „înainte”… Oricât de teologice.

Și de ce toate astea? Pentru că am apucat viața de la capătul ei cel fără sens, care ne închide înțelesurile în buclă, ca o tautologie. Am apucat viața de la capătul… vieții. Și moartea, în acest parcurs, nu poate fi decât „oprirea” și deznodământul poveștii.

Dar pentru Dumnezeu, care ne iubește și ne zâmbește și se uită la noi în clipa aceasta, asta e cea mai mare ciudățenie… El se întreabă: „Cum puteți fi fericiți trăind așa…? Cum ați fi putut fi fericiți vreodată, trăind așa, căci nu am pus niciodată povara vieții pe voi…?”

Și-atunci, ce paradox al Fericirii! Dacă am părăsi părerea noastră cea slabă despre viață, și am îmbrățișa „părerea cea tare” a lui Dumnezeu…? Dacă L-am crede pe Dumnezeu și am apuca viața de la capătul morții? Al unei Fericiri noi și neînțelese…?

Atunci, ce uimire…!

Căci mintea noastră ar primi un gând extraordinar. Gândul „sucit” al lui Dumnezeu. Ar înțelege că moartea, Moartea, nu ne oprește de la nimic…. Ci, într-un fel frumos și minunat, viața e cea care ne ține pe loc!

Și cum adică ne ține pe loc?… Pot eu să fac cozonaci, să-mi duc copiii la școală, să-mi termin proiectul la calculator, sa-mi iubesc soțul/soția cu gândul că… viața mă ţine pe loc!? Ce nebunie. Da. Ca mintea lui Dumnezeu. Pot să fac toate astea cu o fericită încredințare că oamenii și lucrurile și iubirile mele sunt ținute „pe loc” de viață, ca și cum o Fericire, din afară, mă caută dar este mărginită de ceva… Pot să le țin ca și cum încă nu le-as avea, zâmbind că tocmai „perdeaua” vieții mă oprește să le am. Pot să stau în fața lor cu gândul dezmărginit al lui Nichita Stănescu, care el, ca un fericit, le-a apucat pe toate de la capătul celălalt: „Îmi pare rău, Doamne, de trup… Nu aveam nevoie de el ca să mor!”. Și în asta, parcă stă în fața noastră – e drept, cu un pahar în mână – Sfântul Apostol Pavel. Un gând dumnezeiesc, profund ortodox, dar exprimat ca un banchet al cunoașterii…

Căci Nichita a spus o dată că vorbirea e o „fericită părere de rău a cunoașterii”. Și în acest gând sublim, putem spune cu „părere de rău” lui Dumnezeu: „Doamne, nu aveam nevoie de soție și copiii ca sa-i iubesc. Nu aveam nevoie de viața lor”. Căci capătul minunat de la care apucă Dumnezeu viața, capătul morții, ne face să simțim nu ca i-am iubit 30 sau 40 sau 50 de ani pe cei dragi… Ci că, într-un fel dumnezeiesc, ceva ne-a „ținut pe loc” să-i iubim vreme de 40 sau 50 de ani…! Și acel ceva acum, iată, s-a înlăturat.

Și oare de ce ne refuzăm noi experiența de a-i iubi pe oameni prin moarte, intr-un fel tainic murind ei pentru noi deja, ca și cum ar fi murit, ca viața lor să nu-i mai „țină pe loc” pentru noi…!? Fiindcă așa dobândim acea inimă universală, sa-i iubim ca pe niște oameni care aparțin deja lumii întregi a lui Dumnezeu, pe care rudenia nu-i mai ţine pe loc. De aceea e aşa de frumoasă Taina Călugăriei. Pentru că-i apucă pe oameni și-i iubește ca și cum ar fi murit, în tot ceea ce-i ținea exclusiv pentru noi, legați de noi, înlătură „viața” lor care ne împiedica să-i iubim dezmărginit, ca Continue reading „Pr. IUSTIN T.: Nu moartea ne opreşte. Viaţa ne ţine pe loc…” →

Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE

Motto:

„Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei,

Ştefan cu spada cea de flăcări a dreptului.

Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evangheliei ei.”

(Mihai Eminescu)

Când se cercetează cu acribie opera unui poet ca Eminescu se caută înţelesuri, sensuri, forme, ambianţe, se încearcă de fapt parafe alături de cel ce semnase simplu dar dramatic la viaţa sa, creatorul. În situaţia noastră actuală când poetul este analizat cu admiraţie, ori cu îndoială, ajungându-se până la denigrare, mă duce cu gândul la ce spunea autorul „Sărmanul(ui) Dionis”: „Ce-au fost românii pe când eu n-am fost, ce vor fi ei când eu n-oi mai fi?”

Aprecierea, respectul, adoraţia, admiraţia sau contrarele lor caută cu ustensile pe măsura celui ce începe arheologia poetică eminesciană. Superlativul ar fi atins în condiţiile, şi numai atunci, când cel ce studiază şi analizează vestigiile scoase la suprafaţă are mai mult decât ochiul atent, este de bună credinţă, decât ştiinţa unei astfel de arheologii, când însăşi cercetătorul re-creează. Căci aceasta ni se pare a fi specificul: se reconstituie un suflet de poet ce nu poate fi despărţit de viaţa sa şi mediul social-politic în care şi-a desfăşurat activitatea, inclusiv nivelul la care a ajuns dezvoltarea limbii române. Se re-creează un Eminescu recunoscut, trebuie, în aceste condiţii să ni-l amintim prin ce a lăsat în urma sa , inclusiv şi prin mărturiile contemporanilor săi.

În lumea încărcată de simboluri ale antichităţii helene, Luceafărul simboliza călăuza călătorilor spre lăcaşurile zeilor.În căutarea Luceafărului poetul îşi străbate în felul său viaţa.Ceea ce ne dezvăluie nouă este prin forţa sa de a stăpâni Pegasul la modul sublime, de a şti să-l facă să poposească, pentru contemplaţia a ceea ce zăreşte, sau dimpotrivă, de a-l îndemna să galopeze năpraznic într-u vârtej de lumi interioare ale eului. Astfel îşi realizează Eminescu partea sa de magie. Cătălina visa la Luceafăr: „Lângă fereastră, unde-n colţ/ Luceafărul aşteaptă”. Acest poem eminescian este inspirit de un basm publicat de folcloristul R. Kunish, al cărui fond de idei se bazează pe antagonismul dintre superioritatea creatorului de geniu şi lumea mărginită. Coborârea la realitatea pământeană se face sincopat, de la înălţimea Geniului la la iubirea pământeană dintre Cătălin şi Cătălina. Şi dacă, magic, Eminescu creează o magie tainică şi locuri pe măsură, ele au trăsăturile realului care îl înconjoară şi pe care îl străbate. Nu se întâmplă să avem feerice nopţi. Ele există în realitate, Eminescu le transferă doar din epoca sa în Artă: „Noaptea potolit şi vânăt arde focul în cămin;/ Dintr-un colţ pe-o sofă roşă eu în faţa lui privesc,/ Pân-ce mintea îmi adoarme, pân-ce genele-mi clipesc?/ Lumânarea-i stinsă-n casă… somnu-i cald, molatic, lin.” (Noptea).

Eminescu ajunge mai aproape de sine, atunci cănd se evocă precum: „Dar nu vine… Singuratic/ În zadar suspin şi sufăr/ Lângă lacul cel albastru/ Încărcat cu flori de nufăr.” (Lacul). Poezia eminesciană este, înainte de toate, un climat al Spiritului şi apoi un climat al Cuvântului, al Inteligenţei şi Visării, prin Cuvânt.

Începând cu ridicarea bustului Eminescu din Botoşani, în anul 1890, a bustului poetului din Dumbrăveni, jud. Botoşani, în 1902, a apariţiei cărţii „Omagiu lui Mihail Eminescu“, la Galaţi, cu prilejul a 20 de ani de la moartea sa, cu o prefaţă de A.D. Xenopol, urmată de manifestări culturale dedicate Poetului, de-alungul timpului au fost ridicate statui Poetului Naţional în aproape toate oraşele mari din ţară. Şi de atunci în fiecare an la 15 ianuarie şi 15 iunie comunităţile localităţilor noastre îl comemorează, depunând flori la statuile lui, organizându-se simpozioane pe teme din opera sa. Oare aceste pelerinaje de două ori pe an la statuile lui nu sunt o formă de pioşenie faţă de o personalitate ce merită să o numit Sfântul Literaturii Române!? Eminescu în acest răstimp a devenit în memoria noastră culturală un brand. Atât prin geniala sa operă dar şi prin destinul său martiric, cum ar spune Adrian Dinu Rachieru. Iar dacă, în zilele noastre Poetul a devenit, pentru unii, o problemă, afirm şi eu precum D. Vatamaniuc: „E foarte bine că avem o problemă Eminescu”. Acesta să fie motivul că Eminescu a devenit Poet Naţional pe bază emoţională? Mă gândesc că la un românism cu o recunoscută băşcălie a desconsiderării de sine, Eminescu poate să capete, cum spunea Eugen Ionescu, în 1932, un „rol de figurant în cultură”. Sunt destule încercări de deconstrucţie a mitului eminescian, însă nu a fost găsit un înlocuitor. A încercat N. Manolescu să-l impună pe Mircea Cărtărescu dar, vorba lui N. Georgescu, tot demersul a rămas „o formă fără fond.”

Vor mai fi multe încercări de demolare a statuii lui Eminescu, însă opera lui este şi va rămâne un spaţiu al ritmului. Este o respiraţie creatoare prin limba română. Iar literatura noastră expiră şi inspiră prin acest mare poet. Şi, când vorbim de geniul lui Eminescu şi opera lui ca aspiraţie către Absolut, vorbim de fapt despre efortul, pe durata existenţei umane, de a integra cât mai perfect cu putinţă ritmul lor esenţial într-un ritm universal sau, de a se ridica, prin particular, la puterea de adevăr a generalului.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: EMINESCU – MARELE NOROC AL LITERATURII ROMÂNE” →

Vavila POPOVICI: Poporul nu doarme!

„Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului.”

– Sf. Apostol Pavel în epistola către Efeseni, cap.6.

Dacă solidaritatea și simpatia diverselor părți ale eului nostru constituie prima treaptă a emoției estetice, solidaritatea socială și simpatia universală ne apare ca principiul emoției estetice celei mai complexe și mai înalte, latura socială a frumuseții și binelui mergând, crescând și sfârșind prin a domina totul.

Inteligența omului urmărește o direcție, își propune un scop, făcând o sforțare pentru a ajunge la el, îndepărtând obstacolele, folosind în cele din urmă voința, o voință umană, pentru ca scopul, să triumfe într-o acțiune. Și lupta pe care se duce devine ceva pasional, de realizat printr-o succesiune de raționamente, de acțiuni ce duc la un adevăr descoperit și răspândit printre oameni.

Dar inteligența necesită o deșteptare corespunzătoare a dorinței și a tuturor puterilor ființei, fără de care Pascal, de exemplu, nu și-ar fi putut uita durerea de dinți, atunci când construia cele mai frumoase figuri geometrice.

Este nevoie de rațiune, care poate trezi din amorțeală un întreg popor. A raționa este a merge, a urca, a cuceri. Filozoful și poetul francez Jean Marie Guyau (1854-1888) spunea că un peisaj, pentru a-l gusta trebuie să poți să te armonizezi cu tine însuți, apoi să te armonizezi cu el, adică să devină uman, căci peisajul este „o stare a sufletului”. Peisajul poate fi perspectiva viitorului unei țări, care ți se relevă în fața ochilor, așa cum pentru a înțelege raza de soare, trebuie să vibrezi cu ea; cu raza de lună să tremuri în umbra serii etc.

Aici intervine sensibilitatea, dezvoltată prin instinctul ereditar de sociabilitate și prin elanul însuși al imaginației, al cunoștințelor acumulate. Sensibilitatea caută o persoană, un mare suflet de care să se poată atașa, căreia să se poată confia; caută o gândire pe care să o poată accepta, iubi, urma. Nu simțim la bucurie nevoia de a binecuvânta pe cineva, în nenorocire de a ne plânge cuiva, de a ne revolta, chiar de a blestema?

Emoția morală, constituită din rațiune și sensibilitate are întotdeauna un scop pe care îl urmărește și îl impune voinței; este sentimentul unei solidarități, este o armonie simțită, simpatia socială, răsunetul în noi al vieții colective. Binele moral este frumosul și utilul de realizat în societate. Este domnia legii. Este domnia legii, în primul rând.

Puterea vieții și acțiunea ei pot să rezolve, măcar în parte, în cea mai importantă parte, problemele pe care și le pune gândirea, înțelegerea. Scepticii se dau, de obicei, la o parte (nu mai vorbim de trădători!); ei cred că lumea se înșală, și că umanitatea se va înșela întotdeauna. Iar adversarii luptă pentru puterea de a domina și slugărnici poporul. Cinismul unora ajunși la putere este o manifestare a cruzimii, este „una dintre cele mai vechi desfătări ale umanității, pentru că procură cea mai înaltă voluptate a sentimentului puterii”, afirma Nietzsche. Dar este și lipsa iubirii de semeni, egoismul, degeaba se ascund sub false lozinci. Fățărnicia e caracteristică politicienilor și, de multe ori și ziariștilor: „… păziți-vă de aluatul fariseilor…” le-a spus Iisus ucenicilor.

Un teolog, filozof protestant din secolul XVIII spunea că religia trebuie să ne călăuzească în tot ceea ce facem și esența ei constă în sentimentul pe care îl avem toți, cel al dependenței noastre de absolut; fără a ne simți însă slăbiciunea, să dorim să ne mărim puterea asupra noastră, asupra lucrurilor care ne stau în cale, dar cu judecată.

Viața omului este un motor în mișcare care trebuie să producă energie într-un mod oarecare. Dar nu orice fel de mișcare, ci activitate îndreptată spre un scop util și creator. Lene, furt, înșelătorie, sau hărnicie, cinste – fiind două stări în care omul se poate încadra. Prin lene, furt și înșelătorie – atitudini necinstite – energia sufletească se scurge ca printr-un robinet, trece în degradare morală ce vizează atât viața materială cât și cea spirituală, și care, în același timp tensionează relațiile cu cei din jur. Omul harnic și cinstit are o dispoziție pentru muncă – condiția existenței, dovadă a sănătății fizice și sufletești. Chiar dacă munca pretinde efort și sudoare, ea nu constituie o povară a vieții, ci angajează spre un ideal care, pe măsura împlinirii, aduce sufletului satisfacția deplină; ne face viața mai frumoasă, cu rezultate care bucură pe fiecare om și bucuria se însumează, ajutând întreaga societate. Condiția esențială a vieții fiind, munca este sfântă ca viața însăși. Americanul știe aceasta, el este învățat să muncească și iubește munca. După învățătura creștină „Munca este izvor de virtuți. Ea luminează mintea, întărește voința, înalță simțămintele, aduce răbdare, bărbăție, stăpânire de sine, potolește patimile și înlătură ispitele”. Și să nu uităm că „pasărea este mai în siguranță când zboară, iar omul când muncește”.

Viața înseamnă muncă, strădanie, jertfă. Adevărata bucurie a vieții o simt numai cei ce pot aduna și folosi bunurile vieții prin munca lor cinstită, aflată sub binecuvântarea lui Dumnezeu, în armonie cu viața celor din jur, așa cum orice instrument dintr-o orchestră intră în armonie cu celelalte.
Să fii un om serios și cinstit, trebuie în primul rând să fii călăuzit de principii și valori. Cinstea nu este o vocație, este o opțiune, spunea un poet; ea e dobândită prin educație, prin voință și poporul american a beneficiat de aceste valori. „Cinstea e o floare rară”, am dat titlul unui eseu cândva. Adevărat! Ar trebui să fie mult dorită, mult căutată! Omul cinstit nu minte, nu înșală pe nimeni, nu umblă cu șiretlicuri, nu fură, în nici unul dintre nenumăratele feluri în care se poate fura, el este sincer, spune ceea ce gândește și ceea ce nu distruge pe celălalt, el nu vrea să aibă decât ceea ce este al lui și ceea ce a dobândit pe drept. „Nu există moștenire mai prețioasă decât cinstea”, spunea William Shakespeare.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Poporul nu doarme!” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului (III)

„Faptele lui îl pomenesc pe Omul

trimis de Dumnezeu care acum trei

sute de ani a venit pe pământ să facă

un singur trup din românimea întreagă.”

(Nicolae Iorga-Bucureşti, 1901)

Legitimitatea Prezentului unui popor, a unei naţiuni, a unui neam o dă Trecutul, iar pe cea a Viitorului o dă prezentul care se asumă şi îşi trage seva din gloria trecutului.

Memoria Trecutului glorios încrustat în obârşia sa religioasă este Osia neamului, a naţiunii, a poporului în drumul lor către dăinuire, către transcendent, către nemurire.

Marele savant al Istoriei naţional-universale, Nicolae Iorga, arăta că un popor, o naţiune, un neam nu sălăşluieşte în dăinuire doar prin limbă, religie, vatră, etnie, ci „şi prin amintirea unui trecut care este acelaşi pentru toţi. E bine să i se vorbească unui popor de oamenii lui mari, despre fruntaşii unui popor, despre aceia prin cari a fost mai mare, mai vrednic de laudă poporul acela, despre dânşii trebuie să se audă pretutindeni, în graiul tuturora.” (Istoria lui Mihai Viteazul pentru Poporul Românesc, p. 291, în Scrieri Istorice, Vol. I, Ed. Albatros)

Precum un Om mare, un Om ales, un Om hărăzit de Dumnezeu în Lucrarea Sa pentru istoria unei Naţiuni, face ca acea Naţie să fie mare, aleasă şi binecuvântată prin el, la fel se cuvine ca la rândul ei Naţiunea întreagă să-l preamărească în veci.

Nu doar unii istorici, artişti, câţiva poeţi-scriitori ori o parte din cler, ci tot poporul are menirea să-l cinstească pururea, prin toate generaţiile care curg din el spre eternitate.

„Precum orice francez îşi cunoaşte pe de rost începutul lui Telemaque a lui Fenelon (ne îndemna boierul-istoric, erou-martir Constantin Gane), astfel orice român ar trebui să ştie pe dinafară începutul istoriei lui Mihai Viteazul, de Bălcescu, fiindcă e un model şi de limbă şi de frumoase simţăminte româneşti. „Deschid sfânta carte, unde stă scris gloria României, ca să pun dinaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte uriaşe pentru libertate şi unitatea naţională, cu care românii, sub povaţa celui mai vestit şi mai mare dintre Voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea.” (Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 110)

Ardealul valah al Daciei Mari strălucea odinioară de înţelepciunea lui Zamolxis, de gloria regilor – preoţi, de mândria neînfricaţilor ostaşi hărăziţi nemuririi, de hărnicia ţăranilor, de chibzuinţa păstorilor, de măiestria cântecelor, de iscusinţa fecioarelor, femeilor şi mamelor care ştiau să pună în armonie casa, familia, portul, rugăciunea, creaţia populară, dându-i încununarea regească şi divină prin trecerea liberă, voită de la sacerdoţiul geto-dac la rânduirea mesianică a creştinismului hristic ortodox.

Până la venirea „migratorilor moderni” în Ardeal, a hoardelor de maghiari, saşi şi secui, totul era în rânduială, cu măsură, totul vibra sacru în cosmosul lor străbun, de la cneaz, voievod, ţăran, preot, meşteşugar, păstor, familie, libertate, tradiţie, natură, rugăciune, morală, pământ şi cer. Apoi, deodată totul s-a schimbat, stăpânul a devenit sclav, iar uzurpatorul stăpân. Sceptrul libertăţii s-a prefăcut în jugul robiei.

„În cetăţuia muntoasă a Ardealului, în văile de la stânga Tisei, locuiau plugarii şi păstorii români, cari ţineau pe umeri strălucirea şi puterea ungurilor din castele şi de la Curte, saşilor, bogaţi din oraşe. Atunci, ca şi acum.” (N. Iorga…, p. 292)

Liga Creştină,susţinută la 4 Iulie 1593, prin bula papei Clement al VIII-lea, sprijinită de împăratul german Rudolf al II-lea, încurajată de orgoliosul principe maghiar Sigismund Bathory, avea ca înfăptuitor doar pe Viteazul Voievod Mihai al Valahiei. „Dar pentru asta era făcut: pentru a face să scânteie oţelul lui sigur la soarele luptelor biruitoare. Când prilejul de a lovi se înfăţişă, el fu cel dintâi în picioare. Sufletul îndrăzneţ, voinţa neînfrântă a strămoşilor trăia în acest viteaz fără pereche.” (p.297)

Ieremia Movilă al Moldovei era închinat turcilor şi încuscrit cu polonezii, voind să-şi pună fratele Simion Movilă în locul lui Mihai Viteazul, tot cu ajutorul leşilor. Marile puteri, încă, nu-şi reveniseră de pe urma marelui şoc provocat de cutezanţa şi biruinţa Valahului, dar totuşi Movileştii şi ex-principele Transilvaniei Sigismund Bathory, aflat în Moldova, se grupau sub scutul armat al Poloniei, care urmărea consternată evoluţia politică a Voievodului Mihai, ce putea să vizeze cele două provincii Pocuţia şi Podolia, care aparţinuseră Moldovei, ca drept feudal voievodal.

„Curtea pragheză îşi manifestase ostilitatea faţă de proiectata campanie din Moldova cât şi faţă de intenţia de aducere a moldovenilor la ideea unirii sub sceptrul lui Mihai încă din vara anului 1598, după cum, reiese din raportul comisarilor Ştefan Szuhai şi Nicolae Istvanffy: „Noi însă l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu pună la cale ceva contra Moldovei, după cum aveam poruncă de la Majestatea Voastră sacră. Iar el a răspuns că nu vrea să năruie Moldova, nu ea îl duşmăneşte pe el, ci (să-l alunge) pe Ieremia Movilă.” De aceea, sarcina dificilă a domnului fusese, în perioada 1597-1599, aceea de a găsi pretexte plauzibile pentru Curtea de la Praga.” (Mircea Dogaru, Singur împotriva Europei – Mihai Viteazul (1593-1601), Phobos, Bucureşti-2005, p. 102)

Mihai, Voievodul Valahiei şi al Ardealului şi-a justificat împăratului Rudolf al II-lea planul intervenţiei sale în Moldova, pentru a contracara alianţa celor trei, Jan Zamoysky, Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, care complotau împotriva sa. „Trebuie să-l alung cu forţa pe acel voievod al Moldovei, ca duşman al creştinilor, nu pentru a-i cotropi ţara şi nici dintr-o lăcomie oarecare, dar ca să nu poată aduce o piedică în planul expediţiei în Turcia.” (ibid., p. 102)

Dincolo de declaraţiile şi argumentele Valahului, Rudolf al II-lea trăia însă cu convingerea că Mihai voia sigur refacerea Daciei Mari, mai ales că avea în Moldova o grupare boierească şi poporul, favorabili planului său de întregire. Astfel, că refugiul lui Sigismund Bathory în Moldova lui Ştefan cel Mare, i-a adus pretextul de care avea nevoie. „Sigismund Bathory, care are de gând să atace din Moldova, ajutat de o mare armată de turci şi de tătari; am socotit că trebuie să-i fie zădărnicită ocazia de a reuşi înainte de a-şi spori puterile. Acum îndreptăm o armată contra lui însuşi, evident cu acel scop, ca Dumnezeu, sporindu-ne forţele, să împiedicăm la timp forţa şi avântul lui.” (concluziona iezuitul Bartholomeu Pezzen, c.f. Mircea Dogaru, p.103)

Alături de „argumente”, Valahul revendica întreg teritoriu românesc, „toate teritoriile de la Marea Caspică, până la oraşele Buda, Alba Iulia şi Solnoc.” (p. 103)

Campania din Ardeal a Voievodului Mihai a avut girul sultanului Mehmed III Adil (1595-1603), care se răsfrângea şi asupra celei din Moldova, fapt ce i-a apropiat pe habsburgi de poloni printr-o înţelegere secretă. Acordul sultanului fiind adus la cunoştiinţă chiar de către el, prin hrisov în Februarie 1600, regelui polon Sigismund III Vasa (1587-1632): „Cum Mihai, având de acum asigurată alianţa din partea noastră şi steagul dat de noi, uşor a ajuns să aibă oaste mai puternică, neţinând seama nici de noi, nici de oastea noastră. Astfel, deci, s-a ajuns că, prin voinţa şi sub privirea atotputernicului Dumnezeu, a înfrânt oastea lui Andrei Bathory, voievodul Transilvaniei; pe acesta însuşi şi pe mulţi din însemnaţii lui domni bătându-i a luat domnia Transilvaniei şi a adus-o sub puterea şi în stăpânirea sa.” (ibid., p. 104)

Lângă acordul său în favoarea Valahului, sultanul a aşezat şi ameninţarea faţă de cei care iar sta împotrivă Voievodului Mihai, în speţă regele polon şi voievodul moldav, prin ceauşul Djafer: „…să fiţi prieteni faţă de prietenii noştri, după pilda strămoşilor voştri şi să fiţi duşmani duşmanilor noştri, astfel că aceste două provincii şi ţări, atât pământul Transilvaniei cu voievodul său, cât şi al Ţării Munteniei cu voievodul Pătraşcu, precum şi supuşii şi oamenii din amândouă aceste ţări.” (p.105)

De ce, totuşi Curtea de la Praga şi-a dat de nevoie acceptul campaniei din Moldova a lui Mihai, ştiind intenţia lui, dar şi faptul că vor intra în conflict cu Polonia?

Explicaţia habsburgilor are trei variante: 1. Au fost încredinţaţi că Mihai v-a pierde bătălia şi atunci problema Transilvaniei se va rezolva de la sine; 2. Dacă Valahul v-a învinge v-a fi lichidat ulterior şi atunci cele trei ţări valahe vor intra sub autoritatea imperiului Romano-german; 3. Au acţionat din teamă. Ordinea acestor previziuni însă a fost inversă: teamă, învingere, înfrângere.

Rudolf al II-lea era conştient că Mihai Viteazul promova strategia unei politici europene, „pentru gloria neamului său”, care aşa cum remarcau mulţi contemporani, precum Eustachio Fontana, „în toate discuţiile lor publice sau particulare”, îl asemuiau „datorită marii valori pe care o demonstrează în aceste părţi ale Europei” ca pe un „nou Alexandru Macedon.” (cf. Mircea Dogaru, op. cit., p. 106)

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: MIHAI VITEAZUL – Voievodul VALAH al Ardealului (III)” →

Alexandru NEMOIANU: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică”

În 1913 apărea la București lucrarea “Dacia Preistorică” de Nicolae Densușianu. O lucrare absolut impresionantă, de peste o mie de pagini, o lucrare care, încă dela apariția ei și până azi, a stârnit și continuă să stârnească enorme pasiuni,pozitive și negative. Oricum am considera-o un lucru rămâne sigur, această istorie nu poate fi ignorată. În chip fericit, cu eforturi absolut eroice, în anul 2002 editura bucureșteană “Arhetip” a retipărit, după original, lucrarea dându-i nou suflu de viață și îndemnând la reflecție o nouă generație. Editura a reușit să spargă o anume conspirație a tăcerii dusă în jurul lucrării și să termine acțiunea nefastă de batjocorire a ei. O conspirație care, după cum vom vedea ,avea un scop limpede și care nu era spre binele Neamului Românesc. Încă mai trist de cele mai multe ori această acțiune s-a purtat prin indivizi care fie că frunzăriseră doar lucrarea,fie nu o citiseră de fel. Încă mai adesea era vorba de scepticismul ironic al celor care se grăbesc să vorbească despre cele pe care nu le știu și nu le înțeleg; a imbecililor utili.

Autorul lucrării, Nicolae Densușianu, a fost unul dintre cei mai harnici și meticuloși truditori spre dezvăluirea trecutului românesc. Este suficient să amintim că majoritatea documentelor privind istoria medievală românească (și încă mai vârtos cea transilvană) au fost adunate și publicate de către Nicolae Densușianu;că fără aceste documente nu ar fi fost cu putință să fie “descoperită” miraculoasa supraviețuirii a Românilor transilvăneni și mai cu seama supraviețuirea instituților lor specifice a căror vechime nimeni nu o poate stabili(poate doar lucrarea aceluiași istoric despre care mă încumet a vorbi mai la vale).

Importanta ca istoric a lui Nicolae Densușianu nu sălășuiește mai ales, ori în primul rând, în mulțimea datelor prezentate ci în modul lui de gândire, în filozofia lui istorică. Nicolae Densușianu sparge sistematic modelele repetitive impuse. El sfărâma consecvent și deliberat acele noțiuni și “modele” care se impun prin repetare, care întunecă spiritual critic până la orbire și încurajează lenea de a gândi. El cuteza să vadă lumea în alt chip, așa cum este ea :vie, curata, vibrând de prospețime și sfidând neputincioasele îndrăzniri ale negativității pure.

Nicolae Densușianu este concomitent un iconoclast și un iconodul; un spărgător de “icoane” false, sau mai exact de idoli scarbavnici, și un inchinator al Vieții și Neamului Românesc. În chipul în care el scrie se vădește enormă și adevărată modestie, smerenie a unui mare învățat ce nu avea lipsa de slava deșartă a lumii. Istoria lui este poveste, spusă pe îndelete și cu gust, de către un taică bătrân nepoților pe care îi iubește ca lumina ochilor.

“Dacia Preistorică” este în esență reconstrucția realităților istorice dela Dunăre și Carpați în vremea ante-istorică poate imediat post-edenică. În atari condiții folosirea critică a izvoarelor istorice existente (și care toate vorbesc de vremuri și evenimente ce avuseseră loc cu mult înaintea întocmirii lor) trebuia să fie în chip necesar critică. Tot în chip necesar autorul trebuia să folosească propria imaginație și propriul discernământ în a “umple” golurile lăsate de izvorul istoric, scris ori arheologic. Ceeace autorul monumentalei lucrări a căutat să facă a fost de a stabili modelul de dezvoltare istorică în Carpați și la Dunăre, în spațial românesc altcum spus. Un model care nu a fost nicodată uitat ci doar modificat, adaptat, ascuns și iarăși aratat.

Nicolae Densușianu deslusind caracteristicile începuturilor istoriei românești sau Neamului Românesc a resusit să stabilească și definească cel dintâi trăsăturile definitorii ale modelului existențial romenesc,înțelegerii rostului vieții de către Români, a diferenței ce o stabilesc ei între bine s rău sau ,folosind excepționala formulă a Părintelui Nicolae Steinhardt dela Rohia, a “fenomenului românesc”. Dar asupra acestui merit al “Daciei Preistorice” vom mai reveni. Ceeace trebuie arătat este că Nicolae Densușianu în cercetarea istorică a fost cel dinatai dintre Români care a utilizat metodă “reconstructiilor regresive” Această metodă trebuie explicata.

Istoricul pleacă de la adevărul că izvorul istoric,scris ori arheologic, nu surprinde decât concluzia unui eveniment ori proces istoric,sfârșitul său. În curgere logică este deci datoria profesională a istoricului să se întrebe ce va fi fost mai înaintea acestui “sfârșit” și rostul său existențial, să avanseze dacă nu un răspuns măcar o plauzibilă ipoteza pe care cercetări ulterioare o pot valida ori infirma. Nicolae Densușianu a folosit tot ceeace era disponibil ca izvor istoric la vremea la care scria și a făcut tot ce îi era în putință de a stabili ceeace era, după cunoștință și constinta lui, adevărul istoric. În această privința însă trebuie să fim lămuriți. Toate concluziile istorice ,de când a început ea să fie scrisă, au fost și au rămas subiective,interpretări personale. Încă mai evident este acest fapt când vorbim de istoria veche sau străveche. Nicolae Denusianu a folosit izvoare istorice scrise care , încă atunci când apăreau, se refereau la vremuri trecute ori legendare. Multe din aceste izvoare scrise erau legende sau zvonuri , atunci când nu erau direct povești ( spre exemplu multe din scrierile lui Herodot).La rândul lor izvoarele arheologice nu erau foarte multe și ele la rându-le sunt extreme de îndoielnice când sunt singurul temei al unei reconstrucții istorice. Nu vreau să pun la îndoială importantă izvoarelor istorice ci vreau să reafirm că bunul simt ne obligă să nu le absolutizăm și tot el ar trebui să ne îndemne să nu cădem în capcană unui tehnicalism sec , sterp și trufaș. Oricum Nicolae Densușianu nu a căzut în atari curse. El a stăpânit izvoarele istorice, le-a adăugat interpretarea proprie și a folosit cu mare curaj datele etnografice , atunci când era nevoie. Marele merit al filozofiei istorice a lui Nicolae Densușianu a fost acela că el a refuzat să considere modelul existențial al neamului sau ca fiind de mâna a două și a refuzat ideeea servilismului automat față cu modelele din “afară”. Nicolae Densușianu a intuit,poate cel dintâi între istoricii și gânditorii români, că cel mai mare rău pentru Români a fost tendința ( cu grijă cultivata de toți cei care nu au iubit acest neam) “ploconirii” față de modelele străine. El a înțeles că subordonarea politică,economică și militară nu sunt alta decât consecința subordonării psihologice. Atunci când psihologic un neam este gata să adopte “modelul” exterior, subordonarea politică și economică față de o putere exterioară (și promotoare a cutărui model) nu mai este decât un detaliu minor și prea lesne de atins. Nicolae Densușianu nu a fost un șovinist tribal ci un admirator și promotor convins al fenomenului românesc ale cărui rădăcini el le află în vremuri străvechi,”ante-istorice”, imediat post-edenice. Nicolae Densușianu a fost un om liber, descendent dintr-un neam liber, admirator al unui model existențial original și egal în valoare cu orice alt model existențial . În plus Nicolae Densușianu a promovat cu o copleșitoare erudiție nevoia ca Neamul Românesc să alunge complexele de inferioritate care îi fuseseră cu grijă satanică cultivate. Folosind metoda reconstructiilor regresive Nicolae Densușianu ajunge la nivelul prim de dezvoltare al fenomenului și Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O fascinantă poveste istorică – Nicolae Densușeanu, “Dacia Preistorică”” →

Maria FILIPOIU: Botezul – Taina încreștinării

Boboteaza este sărbătoarea lui Iisus Hristos, dar și a creștinilor, sărbătoare ce-L arată pe Fiul Domnului (Dumnezeiasca Arătare), intrând deplin în activitatea de Mântuitor, cu mărturia Sfintei Treimi – ca parte din aceasta – întrucât El S-a botezat ca un om, pentru a fi aproape de chipul pământeanului, primind Botezul în apa Iordanului.

„În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te ; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.– Troparul Botezului Domnului

Astfel, Sfânta Treime devine fundamentul existenței creștine în ființa umană – Dumnezeu în Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – cu devotamentul iubirii desăvârșite pentru om. În puritatea acestei iubiri, mai presus de firea omenească, este Harul Botezului din Agheasma Mare, cu miracolul de a-i purifica pe credincioșii întru Hristos botezați și a-i înzestra cu iubire.

De aceea Boboteaza este o sărbătoare mare și foarte populară, în care se sfințesc apele, iar prin stropirea cu ea, oamenii primesc sfințirea iubitoare a lui Dumnezeu, din apa pe care a sfințit-o Fiul Său ca om, botezându-se în râul Iordan. Prin această iubire spirituală îi ajută Dumnezeu pe cei care sărbătoresc Boboteaza, sfințindu-i cu puterea dumnezeiască.

Totodată trebuie conștientizat faptul că Agheasma Mare nu este un miracol de noroc și bunăstare, ci un semn al angajării pe Calea ce duce spre El – Calea credinței și smereniei – pentru că nepieritoare sunt valorile spirituale, nu cele materiale care alterează preconcepția omului despre viață, încă din fragedă pruncie: Ai bani, ești cineva, n-ai bani, ești neica nimeni!

HARUL AGHEASMEI

(rondel Bobotezei)

În Ajun de Bobotează

miroase a busuioc

de la îngeri ce veghează

pe Ioan – Sfânt Prooroc.

Preoți binecuvântează

pe creștini din orice loc

și-n Ajun de Bobotează

miroase a busuioc.

În aripi de Duh pe-o rază

de lumină fără foc

e Duh Sfânt cu a Sa pază,

să prevestească soroc

în Ajun de Bobotează.

————————————-

Maria FILIPOIU

6 Ianuarie 2021

Continue reading „Maria FILIPOIU: Botezul – Taina încreștinării” →

Elena BUICĂ: La limita puterilor omenești

Gustul verii anului 2020, este pe sfârșite și noi nu am mai petrecut vacanța ca în alți ani: coronavirus ne-a pus multe restricții. Acum ne ducem în puțul amintirilor create peste timp în atâtea vacanțe frumoase. Tocmai am retrăit câte ceva din vacanța pe care am numit-o „La limita puterilor omenești”.

Cu toții știm că tărâmul împlinirilor pe această lume este limitat, dar eu nu voiam să mă supun prea ușor acestei legi omenești, așa cum m-am avântat de multe ori depășind așteptările proprii. Numai că, acum, o încercare de acest fel e la o vârstă la care mulți din generația mea călătoresc prin zările înaltului ceresc. M-am avântat nu numai pentru a-mi demonstra că pot depăși propriile limite, doar aveam și un bun motiv, dar și pentru că aveam lângă mine pe fiica mea, Andaluza, și pe prietenele ei, Luminița și Shanta, ca sprijin în caz de avarie.

În vacanța verii anului 2018 ne aflam în USA, la munte, în West Virginia, cu mai multe vizite în Pittsburgh, care este capitala Pennsylvaniei, oraș situat pe 3 râuri și cu cele mai multe poduri, toate de fier, vopsite galben, considerate aproape opere de inginerie și de artă. Să petreci o vacanță în mijlocul peisajelor din Virginia și din Pennsylvania este un vis frumos. Farmecul nesfârșitelor păduri, aerul curat, liniștea și ambianța binefăcătoare a oamenilor prietenoși, în totul și în toate există un mod de a te chema și de a-ți vorbi în graiul lor deosebit. Mi-a fugit gândul la ideea foarte inspirată a unuia dintre cei mai importanți și originali arhitecți americani de la începutul secolului trecut, Frank Lloyd Wright (, a trăit 92 de ani -8 iunie, 1867 – 9 aprilie, 1959), de a alege, ca tehnică specială pentru construcția unei clădiri, așezarea deasupra unei cascade. Construcția aflată la 80 km de Pittsburg a devenit celebră prin frumusețea, originalitatea și cadrul natural. Această clădire a fost construită în 1935, cu destinația de casă de odihnă pentru familia Kaufmann, cunoscutul proprietar al lanțului de magazine Kaufmann, iar, în 1966, a fost declarată muzeu național.

Pentru mine era un motiv deosebit să vizitez această construcție fără egal în lume, căci mi se lipise de suflet de când o văzusem publicată prin diferite albume. Unele construcții ale acestui îndrăgit arhitect, devenit idolul studenților de la facultățile de profil de pretutindeni șinu numai,, îmi erau cunoscute pentru că le-am întâlnit în mai multe localități din America. Am constatat cu bucurie că toți cei care locuiesc în casele lui le prețuiesc cu dragoste de colecționar.

Am avut și eu deosebita satisfacție să petrec o vacanță de o săptămână într-o casă proiectată în stilul său, în Arizona, chiar în mijlocul grupului de clădiri construite în ultima parte a vieții, pe locurile alese să-și petreacă anii senectuții. Ce lucruri minunate am putut să văd: clădiri cu forme neobișnuite, precum cea în care a locuit, clădiri făcute în pământ, pentru a se feri de soarele nimicitor al zonei tropicale și multe altele cu totul speciale. Oriunde îți aruncai ochii, vedeai ansamblul de tehnici surprinzătoare, de perfecțiuni inginerești, de un desăvârșit simț al spațiului. Maşinile nu erau parcate în garaj, ci sub o structură de lemn foarte simplă, niște pari cu un simplu acoperiş. Dar, din toate noutățile și frumusețile create de el, în topul lor este această construcție, numită Falligwater, din statul Virginia, aflată acum în apropierea mea. Era să pierd ocazia numai pentru că parcurgerea drumului până acolo era de neimaginat pentru seniori?

Chiar dinaintea plecării am fost sfătuită, cu insistență, să nu mă încumet, dar eu mi-am ascultat impulsul interior și mi-am zis: oricât de grea, lupta cu sine poate fi o altă devenire. Mi s-a părut că nu mi se adresau mie și, în esența mea adâncă, nu mă aflam la cei aproape 86 de ani, ci la cu mult mai puțin. Tovarășele mele de drumeție m-au luat cu binișorul ca să mă determine să rămân la cabana aflată într-un peisaj mirific, dar eu mă bazam pe ceea ce învățasem la școala curajului vieții și la cea a perseverenței. Am crezut, de-a lungul vieții, că am venit pe lume cu un plus de câmp energetic și, ca atare, mi-am spus: „Dacă am ieșit nemutilată din alte împrejurări grele, pot încerca și acum. Reușești în viață doar dacă îndrăznești”. Andaluza a tras și ea o concluzie: „Mama știe că puterile omenești sunt limitate, dar ea vrea să moară încercând să le depșească, o cunosc. N-avem ce-i face, o luăm cu noi și Doamne-ajută!”

Cu bastonul în mână, mi-am adunat toate forțele și m-am avântat pe potecuțele întortocheate și foarte dificil de parcurs, ca să-mi împlinesc visul de a vizita cea mai frumoasă și interesantă clădire, numită Falligwater, a celebrului arhitect, Frank Lloyd Wright, despre care se spune că, împreună cu Insula Paștelui și Piramida Giza, trebuie să fie văzută în această viață.

Traseul ne-a plimbat spre valea în care se află celebra casă, printre rododendroni și stejari înalți, flori, plante deosebit de frumoase, fluturi din specia rară, Monarch, care migrează toamna, odată cu păsările migratoare și larvele se nasc în pădurile Mexicului. Noua generație vine înapoi primăvara cu memoria genetică și se așază exact de unde a plecat generația trecută.

Tabloul mirific se completa cu cântecul păsărelelor, susurul apelor curgătoare, cu aerul oxigenat și aromat, de parcă intrasem într-o lume a basmului. Dar, pe lângă atâtea frumuseți, eu trebuia să fiu și foarte atentă pe unde pun piciorul, fiindcă terenul era denivelat. Nu vedeai pe unde calci din cauza vegetației abundente, în plus, cele 100 de trepte făceau dificilă coborârea chiar și celor aflați mai în putere.

Toți mușchii îmi erau încordați și puși să lucreze cu îndârjire. Mă imaginam ca după bătălia de la Maraton când s-a demontat mitul invincibilității. Nu credeam în finalul legendei care spune că Fidipide, mesagerul atenian, care a alergat distanța de 42 de kilometri de la câmpul de luptă din Maraton până la Atena pentru a anunța victoria asupra perșilor, în momentul în care a ajuns și a strigat „am învins!”, a murit pe loc.

Continue reading „Elena BUICĂ: La limita puterilor omenești” →

Maria FILIPOIU: Ritualuri în Ajunul Bobotezei

Ajunul Bobotezei, 5 ianuarie, este însemnat în calendarul creștin-ortodox cu „Post”, ce face parte din categoria posturilor de o zi, din cursul anului bisericesc.

Tradiția postului din ziua de 5 ianuarie vine din perioada secolele IV-VI, când catehumenii se pregateau prin post și rugăciune timp de 40 de zile să primească botezul în seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau să participe pentru prima dată la liturghia credincioșilor și sa se împărtășească.

În aceste vremuri (deceniile II-III din mileniului III), creștinii postesc în această zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfințită – Agheasma Mare. În perioada următoare Bobotezei, creștinii ortodocși sunt sfătuiți de preoți sa guste pe nemancate din Agheasma Mare timp de 8 zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie (Odovania praznicului Bobotezei).

Primesc dezlegare de la dugovnic, pentru a primi Agheasma Mare, creștinii care au fost opriți de la Sfânta Împărtășanie, precizând că Agheasma Mare nu o poate înlocui. Despre duhovnicii care opresc pe unii credincioși să ia Agheasma Mare, Sfântul Sava spune: „Aceștia nu fac bine, pentru că prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfințirea lumii și a întregii făpturi… Deci de unde este socotința acestora pentru ca să nu guste apa aceasta, deoarece trebuie să știm că nu pentru aceasta Apă este necurăția în noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca să ne curățim de acestea, bem fară de îndoială Sfânta Apă”.

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credincioșilor, locuitorii acestora, fântânile lor sau fântâna satului, crucile și troițele, clopotnițele, bisericile și icoanele, veșmintele și vasele liturgice în Ajunul Bobotezei, cântând Troparul Praznicului. În casele credincioșilor, agheasma se păstrează la loc de cinste, în vase curate și din care se gustă pe nemâncate în zilele de post și ajunare de peste an. Potrivit învățătutii Sfinților Părinți – „Firea apei celei sfinte este ca să spele și trupul și sufletul, prin sfințire să-l înnoiască și să-l facă fiu al lui Dumnezeu”.

În cadrul slujbei de sfințire a apei, în care este citită Evanghelia cu Botezul Domnului, iar după ectenia mare se rostește rugăciunea de sfințire a apei, compusă de Sfântul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: „Treime mai presus de fire…”

Preotul slujitor Îl invocă de trei ori pe Sfântul Duh, pentru sfințirea apei:

„Tu Însuți, dar, Iubitorului de oameni, Împărate, vino și acum prin Pogorârea Sfântului Tău Duh și sfințește apa aceasta” și binecuvântează de fiecare dată apa cu mâna, afundând-o sub semnul Sfintei Cruci în vasele cu apă. Apoi rostește formula de invocare a Sfântului Duh: „Însuți și acum, Stăpâne, sfințește apa aceasta, cu Duhul Tău cel Sfânt„, tot de trei ori binecuvântând apa cu mâna.

La finalul slujbei, preotul slujitor afundă de trei ori crucea și busuiocul în apă, cântând:

„Troparul Praznicului:

În Iordan botezandu-Te Tu Doamne,

închinarea Treimii s-a arătat;

că glasul Părintelui a mărturisit Ție,

Fiu iubit pe Tine numindu-Te;

și Duhul în chip de Porumbel a adeverit

închinarea Cuvântului.

Cel Ce Te-ai arătat, Hristoase-Dumnezeule,

și lumea ai luminat, mărire Ție! “

În Ajun de Bobotează, apele sunt sfințite, iar cu Agheasmă, sufletele sunt primenite.

5.01 – Ajunul Bobotezii (Botezul Domnului sau Dumnezeiasca Arătare)

HARUL DE BOBOTEAZĂ

În ziua de Bobotează,

Cu Harul sfânt în busuioc,

Preoți binecuvântează

Case, oameni și orice loc.

Apa care e sfințită

Cu Duh Sfânt, la Bobotează,

În vase e împărțită

La creștini, spre bună-pază.

Duhovnici din poartă-n poartă

Colindă cu botezatul,

Că în agheasmă curată

S-a botezat Împăratul.

Botezându-Se în Iordan,

Cu Tatăl, Fiul și Duh Sfânt,

Sfințește început de an,

Spre bună pace pe Pâmânt.

Prin obicei religios,

Creștini în case păstrează

De la Botezul lui Hristos,

Agheasma de Bobotează.

Prin Sfeștanie în case,

Cu Duh Sfânt purificate,

Aduce sacre foloase

Din cruce și Trinitate.

————————————-

Maria FILIPOIU

https://www.crestinortodox.ro/poezie-ortodoxa/poezii-ortodoxe/harul-boboteaza-157811.html?fbclid=IwAR2VBR7aswIpYGYMh8weo4iLY5EibncaRxcuGir0S9AC9QawZrhwwhR6tBs

Continue reading „Maria FILIPOIU: Ritualuri în Ajunul Bobotezei” →

Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie

Boboteaza, Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și cuprinde motive specifice de manifestări tradiționale în zilele premergătoare Anului Nou.

– Practicile mitologice din ziua de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcașurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote.

În această zi revine percepția mitologică despre spiritele mortilor care au sălășluit printre cei vii în timpul celor 12 zile (de la Crăciun la Bobotează), s-au ospătat pentru a le câștiga bunăvoința în prorocirile și pronosticurile de Anul Nou, trebuie alungate prin toate mijloacele posibile.

– Apariția și răspândirea creștinismului a îmbogățit ceremonialul începutului de an cu datini mitologice în scenariul instalării Anului Nou, având ca fundament informații etnografice și documentarea privind desfășurarea acestor tradiții ritualice, completate cu elemente grecești și orientale, care se presupune ca au influențat mitologia populară a sud-estul Europei din timpul Imperiului Roman.

Interferența influenței străine cu sărbătorile de iarnă române, în special cu sărbătoarea Anului Nou, se justifică prin afirmarea că acestea au existat și în Dacia.

Prin aceste ritualuri, de renaștere a timpului în Anul Nou sunt specifice și geto-dacilor, ca o atribuire comună a originii sărbătorilor de iarna – moștenire comună, ce s-a răspândit în toată Europa, dar și alte continente, prin coloniile europene, luând în considerare contribuția pe care au adus-o la transformarea acelor datini comune. Suprapunerea lor peste datinile și tradițiile specifice fiecărui popor, ce se încadrau într-o analogie cu cele autohtone.

– Un exemplu de interferențe etnologice este petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizata în ziua și noaptea de Sfântul Ion, (7 ianuarie, a doua zi dupa Bobotează) care păstrează influența manifestărilor specifice cultului moștenit de la zeul Dionysios, sărbătoare păgână, numită Țonțoroiul, Ziua Femeilor sau Iordănitul, practicată în județele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea și Constanța). Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazda, unde aduceau alimente, mâncare și băutură, se ospătau din belșug, spunând ca se iordănesc (sinonim pentru betie), apoi cântau, jucau, chiuiau, ieșeau pe drum și luau ostatici bărbați ieșiți întâmplator în calea lor și îi duceau cu forța la un râu sau la lac, amenințându-i că îi aruncă în apă. Acestia trebuiau să fie răscumpărați de un dar, de obicei o vadra de vin (10 litri).

Femeile se foloseau de această ocazie, de-a fi considerate în aceasta zi mai tari și cu mai multe drepturi decât bărbații. Fiecare lăsa toate obligațiile de soție și mamă în seama soacrelor și chiar a bărbaților, chefuiau și se distrau între ele fără să dea socoteală cuiva, iar în unele sate, ceata femeilor căsătorite primea în rândurile ei și tinerele neveste, printr-o ceremonie specială, acestea acestea fiind duse la râu și stropite cu apă.

– Aceste practici, au devenit mituri în mileniul III, odată cu desființarea satului tradițional românesc prin depopulare în epoca de tristă amintire – comunismul. Mai sunt recunoscute de persoanele vârstnice, din suburbiile orașelor mari, ca obiceiuri de „bună-cuviință”, iar excesul de băutură era tolerat și încurajat de ambianța la care participau „cuceritorii și victimele lor”. În ultimii ani, aceste petreceri de pomină au fost practicate de femeile din comuna Pantelimon (din apropierea capitalei – Bucuresti).

– Ca origine, acest obicei ciudat este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionysios, care se manifestă prin dansuri frenetice și extaz mistic, inclusiv în cetățile antice de la Marea Neagră: Calatis, Histria și Tomis. De remarcat este faptul că în calendarul cetății Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionysios – zeu al vegetației, viței de vie și bețiilor ritualice, dovadă că aceasta făcea parte din panteonul local. Unii specialiști i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), dar, mai recent, etnologii sunt de părere ca această divinitate vine din adâncurile religiilor asiatice-egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului este cert cultul său, atât de răspândit în antichitate, încât devenit reper de religie universală, renegat de creștinismul rival, dar este perpetuat și astăzi la români, sub forma obiceiului „Iordănitul femeilor”. Acum, în anul 2021 au fost anulate și interzise de structurile ierarhiei politice, toate manifestările evenimentelor publice, din cauza mortalității alarmante, provocate de pandemia COVID-19. În etapa vaccinării masive a populației, toată națiunea speră în redresarea culturală, miturile românilor făcând parte din identitatea etnologică a neamului românesc.

Maria FILIPOIU

Continue reading „Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie” →