Valeriu DULGHERU: Masochismul – o boală națională

„Dacă vreți binele poporului vostru, faceți ce am făcut eu.

Eu am putut și voi puteți, numai să vreți”

(Kolinda Grabar-Kitarovic, presedintele Croației).

Această așchie de popor român din acest colț de țară pre nume Basarabia, atât de prost guvernat, aflat chiar în centrul geografic al bătrânei Europe, cedează în fața popoarelor Europei mai la toate capitolele: economic (suntem cei mai săraci în Europa), politic (de 30 de ani ne bălăcim într-o mizerie totală, cu un sistem extrem de corupt, de care nu putem scăpa), iar acum și pandemic (cu un centru unic de luptă cu COVID-19 practic inexistent, cu un minister aflat acum practic fără conducere, bieții lucrători medicali fiind unicii care luptă cu acest virus ucigaș). La ce excelăm este arta de a ne război între noi, frate cu frate, chiar și atunci când lupii au intrat deja în stână, de a promova acest masochism diabolic. Odinioară l-am avut pe Iu(da) Roșca și ortacii lui, care s-au luptat pe viață și pe moarte nu cu Lucinschi, nu cu Voronin, nu cu Moțpan, ci cu ai săi. Au bătut metodic în confrații lor până i-au distrus complet, pierind și ei. Au bătut diabolic în marii intelectuali. Vă mai aduceți scriiturile lui Iu(da) Roșca de tristă faimă „Falșii amici ai PPCD-ului” ș.a.

Și acum, în aceste zile, setea de sânge prevalează la unii. Au trecut ceva mai mult de două luni de la alegerile prezidențiale, mai puțin de o lună de la investirea Doamnei Maia Sandu, perioadă plină de sărbători când nu s-a prea lucrat, iar unii pseudopatrioți deja îi cer socoteală. Observați, fac acest lucru alături de marele trădător kremlinez Dadon, care la biroul său politic (ca pe timpuri!) de ieri îi cerea socoteală „pentru situația foarte gravă în care a adus țar (în doar vreo trei săptămâni !) la nicio lună de la investire și în o învinuia de uzurparea puterii în stat! La nicio lună cu atâtea sărbători, fără guvern, fără parlament, fără instituții de forță, Doamna Maia Sandu a reușit să uzurpeze puterea în stat! Curat murdar cum ar spune un mucalit. Ceea ce a făcut el timp de patru ani sau cel puțin în apr. doi ani după rușinoasa (pentru el) perioadă Plahotniuc, i se impută președintelui Maia Sandu, care încă nici nu a reușit să intre plenar în funcție. În aceeași zi, când Doamna Maia Sandu a plecat la Kiev, el a zburat de urgență la Moscova (nimeni nu-i verifică cum și pe ce bani a zburat, atunci când Doamna președinte Maia Sandu, care a plecat la Kiev cu o delegație din 9 persoane cu 2 microbuze, este verificată de tot soiul de ultrapatrioți), după instrucțiuni. Iată că după revenire de la Moscova le aplică în viață, declarându-i război total noului președinte, amenințând-o cu proteste stradale și impichment. Este absolut vizibil acest lucru. Kremlinezul își continuă funcția de mare trădător, primindu-și solda de la Kremlin.

Kremlinezul Dadon își regrupează forțele pentru noua bătălie, pe care vrea cu tot dinadinsul s-o câștige (dar și stăpânul, care-l plătește, îi cere acest lucru). Cazul cu cei câțiva primari din raionul Soroca intimidați să părăsească PDM face parte din această strategie. Ruperea din hoitul muribund a unor bucăți cât mai mari este tactica gunoierilor.

Ce face dreapta-centru dreapta? O parte din centru-dreapta savurează victoria din noiembrie, nevăzând nimic ce se întâmplă în jurul lor. O altă parte așteaptă când primii se vor poticni. Unii de pe dreapta, în loc să facă tot posibilul pentru a se uni toți unioniștii într-un singur partid, își fortifică partiduțele cu personalități cu rolul de locomotive în viitoarele alegeri pentru a lua deja tradiționalul scor de maxim 4-5%, pe care le vor dărui lui Dadon și Șor.

Iar societatea? O bună parte înțelege foarte bine situația și încearcă s-o susțină măcar moral pe președintele Maia Sandu, aruncată practic de una singură în mijlocul haitei de lupi. Parcă ar fi puține atacurile mârșave din partea bandei de interlopi Șordon, o mai atacă și dintre cei care, conform logicii autoconservării, ar trebui măcar să tacă dacă nu doresc nici într-un fel s-o susțină. O brează ultrapatrioată ne luminează pe rețelele de socializare că „sacii cu bani ai lui SOROS au rezolvat totul, că analiștii politici cu jurnaliștii așa-zisi independenți cu interese meschine au manipulat împreuna că doar Maia Sandu șanse să câștige”. Nici nu observă acești păre(ologi) cum se plasează de aceeași parte a baricadei cu urmașul lui Chinghis Han hoțul Țîrdea. Chiar să nu înțeleagă că prin astfel de gogomănii aduce insulte milionului, care au votat-o pe Maia Sandu, celor peste 250000 din Diasporă, care, inclusiv cu cheltuieli materiale și de timp, au votat-o? La îndemnul logic de a termina războiul fratricid și ași pune toată energia și timpul la consolidarea centru-dreptei prin unificarea celor trei partide cu doctrină liberal-democrată, membre al PE (PAS+PPDA+PLDM) „ultrapatrioata” a răspuns franc: „Platforma DA este cel mai credibil și curat partid. Ceilalți să facă ce o vrea”. Dar tocmai așa vorbeau și Iu(da) Roșca cu ortacii săi despre PPCD. Și unde este astăzi PPCD, cel mai „puternic, curat și important” partid de la începuturile Mișcării de Eliberare Națională? Unificarea celor trei partide ar fortifica Partidul unificat cu astfel de personalități ca I. Munteanu, A. Slusari ș.a. de la PPDA, cu Țap, Deleu ș.a. de la PLDM, în caz contrar se vor pierde. Păcat, de pierdut vom pierde cu toții.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Masochismul – o boală națională” →

Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici

Există o vorbă ce circulă în rândul folclorului nostru, că:” la umbra marilor arbori nu crește nimic“. Nu întotdeauna acest aforism se potrivește.

Ioan Slavici a devenit scriitor îndrumat de Mihai Eminescu, iar la îndemnul acestuia, debutează cu comedia “Fata de birău”, în anul 1871, publicată in revista “ Convorbiri literare ”, dar vocația lui e de prozator și se va concretiza în 1881 cu volumul “ Novele din popor ”, moment de seama în evolutia prozei românesti.. Eminescu îi copia și corecta manuscrisele trimițându-le, apoi, la “Convorbiri literare”.

Viitorul prozator s-a născut la 18 ianuarie 1848 în comuna Siria de lângă Arad. Urmeaza scoala primară in Șiria, liceul la Arad și Timișoara, iar studiile universitare de drept și stiințe la Budapesta și Viena. La Viena este președintele Societății Studenților Români “ România Jună ”. Il cunoaște pe Eminescu și întalnirea lor se transformă într-o prietenie pe viață.

La vârsta de 27 de ani, Ioan Slavici a decis să se căsătorească cu femeia pe care o iubea de ceva vreme, mai exact cu Ecaterina Szoke Magyarosy.

Pe când era profesor de filosofie, logică, psihologie şi română la liceul „Matei Basarab”, acesta a cunoscut-o, în 1883, pe Eleonora Tănescu, care era profesoară la şcoala elementară de fete din Sibiu.Divorțează de prima soție și se căsătorește cu această profesoară.Căruia mai târziu prietenul Eminescu îi făcea ” curte”. Şi cu această femeie, Slavici a trăit o poveste de dragoste care a început oficial în data de 18 martie 1886. Eleonora Tănescu este femeia care îi dăruieşte marelui scriior şi primii copii, ca rod al dragostei lor. Ioan Slavici a avut şase copii.
Intre timp, poposește la Iași pentru scurtă vreme în anul 1874 , apoi vine la București, unde este secretar al unei comisii de documente istorice, fiind vorba de colectia Hurmuzachi, apoi este profesor la Liceul “ Matei Basarab ” și redactor la “ Timpul ”, fiind coleg de redactie cu Eminescu și Caragiale între anii 1877-1881 . In 1882 e ales membru corespondent al Academiei, secția istorică.

In 1884 se stabileste la Sibiu. Intemeiaza ziarul “ Tribuna ”, fiind un jurnalist de rară fecunditate. Aici îndrumă primii pași în literatură și înlesnește debutul poetului George Cosbuc.

Din 1890 revine în București. Lucrează în învățământ, editează ziare și reviste, este vorba de revista “ Vatra ”, împreuna cu Caragiale și Coșbuc, publica volume de nuvele și romane, precum și volume cu caracater memorialistic.

Din anul 1885 a început o serie grea de procese și condamnări la închisoare a redactorilor și a directorului “Tribunei”. Slavici este condamnat la închisoare pentru un an în 1888, acuzat de „agitațiun”e. Își execută pedeapsa la Vác, o localitate pe malul Dunării, aproape de Budapesta. Regimul închisorii din Vác a fost lejer permițându-i-se să primească ziare și reviste, să scrie, să primească vizite zilnice. În timpul închisorii Slavici continuă să lucreze la documentele Hurmuzachi și chiar beneficiază de ajutorul directorului închisorii, Kovács, la corectarea de tipar a textelor maghiare, germane sau latine. Eleonora cu un copil de doi ani și așteptând un altul s-a mutat la Vác pentru a-i fi aproape. În închisoare află despre moartea lui Eminescu la 15 iunie 1889.

Printre cele mai importante scrieri literare ale lui Ioan Slavici se numără romanul ”Mara”, nuvelele “Moara cu noroc” și “Pădureanca”, iar memoriile sale publicate în volumul “Amintiri”, apărut în anul 1924, au o importanță deosebită pentru istoria literaturii române.
Redactor la “Timpul” în București și, mai apoi, fondator al “Tribunei” din Sibiu a fost un jurnalist controversat, iar în urma articolelor sale a fost închis de cinci ori, atât în Austro-Ungaria, cât și în România. Această experiență a fost reflectată de Slavici în lucrarea memorialistică intitulată “Închisorile mele”, publicată în 1921. A scris şi poveşti pentru copii, printre care: „Zâna Zorilor” şi „Floriţa din Codru”

Cele mai valoroase roade pe care le-a dat talentul de prozator al lui Slavici sunt cele din domeniul nuvelisticii. Nuvelele, apărute în șase volume, au contribuit la progresul literaturii române în directia oglindirii realiste a vieții sociale, prin evocarea procesului de formare a micii burghezii rurale și de pauperizare a populației sătești, prin crearea de personaje reprezentative, care întruchipează conflictele și trăsăturile esențiale ale acestei lumi.

In nuvelele lui Slavici găsim, de asemenea, o reflectare amplă a vechilor rânduieli rurale, a obiceiurilor și datinilor, a credințelor și superstițiilor, a moralei și a prejudecătilor oamenilor simplii, un autentic tablou etnografic, psihologic și social al satului transilvănean. Nuvelele scrise dupa 1900, în perioada bucureșteană a vieții sale, evocă adâncirea mizeriei claselor asuprite, corupția aparatului funcționăresc, jefuirea bogățiilor țării, rapacitatea nesățioasă a celor bogați. Unul dintre păcatele pe care Slavici le-a sancționat necruțător a fost și ispita banului. In abordarea acestei teme, el receptează modalitățile variate în care relațiile capitaliste, ce începuseră să pătrundă în viața satului transilvănean, își pun pecetea pe conștiința oamenilor. Sub aspecte diferite această temă a fost reluată în mai multe nuvele cu titluri sugestive ( “ O viata pierduta ” , “ Vatra parasita ” , “ Comoara ” , “ O jertfa a vietii ” etc. ), precum si in romanul “ Mara ”. Dar în nici una dintre ele, Slavici nu a atins un nivel atât de înalt al artei sale de prozator realist modern ca în nuvela “ Moara cu Noroc ”.

Continue reading „Al. Florin ȚENE: 173 de ani de la nașterea lui Ioan Slavici” →

Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?

Sau condamnarea unor idei?

Nu de puţine ori, de când a început să funcţioneze şi la noi principiul libertăţii cuvântului ca într-o societate democratică, mi-am pus întrebarea dacă condamnarea lui Socrate a fost dreaptă sau hotărârea juraţilor a fost influienţată de mentalităţile vremii, privind condamnarea unor idei?

Se cunoaşte faptul,mai ales din “Apologia”lui Platon, că în anul 399 î.d.Ch.,Socrate a fost judecat sub acuzaţia de lipsă de pietate şi de corupere a tineretului atenian.În faţa celor 500 de juraţi Socrate a ţinut o cuvântare amplă care nu i-au convins pe juraţi de nevinovăţia sa,aşa cum nici ,mai târziu,Iisus nu a convins pe romani şi israeliţi de adevărul spuselor sale.

Condamnarea lui Socrate s-a bazat pe o majoritate foarte mică.Astfel ,280 de juraţi s-au declarat pentru condamnare,iar 220 pentru achitare.După cum se observă, încă 30 de voturi în favoarea achitării ar fi creat egalitatea de voturi.În Atena antică egalitatea de voturi ar fi dus la achitarea inculpatului.Socrate era conştient de acest adevăr,o ştim din Apologia lui Platon unde el îşi exprimă surprinderea privind diferenţa de voturi pe care s-a bazat verdictul.El recunoaşte:”Nu m-am aşteptat la o majoritate atât de mică,”spunea el”ci la una mare”.Socrate era surprins pentru faptul că învăţăturile lui fuseseră considerate,de-alungul întregii sale vieţi,drept ostile faţă de democraţia ateniană.În aceste condiţii,dacă aşa- numiţii demos,care era poporul atenian de rând,ar fi fost atât de ignoranţi şi încărcaţi de prejudecăţi pe cât credea Socrate,el nu ar fi avut într-adevăr nici o şansă.Dar după cum a fost votat verdictul de către juraţi a dovedit că el avea şanse considerabile-că acestora nu le-a fost uşor să-l condamne.Acest fapt se datorează faptului că libertatea cuvântului era predominantă în viaţa politică şi artistică a Atenei.Despre această realitate o spune cu mândrie Pericle în”Istoria Războiului Peloponeziac”scrisă de Tucidide-este vorba de „şcoala Ellasului”.Datorită acestui fapt filozofi din zona bazinului mediteranean poposeau la Atena atraşi de marele interes cu care publicul atenian le asculta cuvântările.Socrate declarase că nu luase niciodată parte la vreuna dintre conspiraţiile împotriva guvernului atenian şi că nu comisese nici un act vădit împotriva acestui guver,însă acuzarea nu a oferit nici o dovadă care să conteste aceste afirmaţii.El se considera că îşi făcuse datoria de soldat-cetăţean.În acest context,pot afirma că a fost condamnat pentru ceea ce spunea şi gândea-a fost,pur şi simplu,o condamnare a unor idei,şi în concluzie,a fost o decizie care contravenea fundamentalelor tradiţii ale oraşului –stat Atena.

Din păcate Socrate nu a invocat în apărarea sa libertatea cuvântului,dacă ar fi invocat principiile fundamentale ale democraţiei ateniene,în mod cert,ar fi reuşit să obţină o majoritate de voturi în favoarea achitării.Se pune întrebarea de ce nu a făcuto?Socrate nu credea în valoarea libertăţii cuvântului şi dorea să fie condamnat.Cercetătorii afirmă că există dovezi că el dorea să moară şi că a decis să-i provoace deschis şi sincer pe juraţi.În tot acest context există o divergenţă fundamentală dintre premizele democraţiei ateniene şi învăţăturile lui Socrate.O seamă de probleme fundamentale existau în privinţa cărora între Socrate şi marea majoritate a compatrioţilor săi existau deosebiri ireconciliabile şi chiar antagonice.Gândirea lui Socrate era antidemocratică şi antipolitică în sensul grec al cuvântului.El dezaproba aşa-numitul polis, indiferent dacă era guvernat de cei mulţi,ca în cazul democraţiei,sau de cei puţini ca în cazul sistemelor oligarhice.Peste toate acestea Socrate nu credea că poporul era capabil să guverneze.El considera comunitatea o turmă de oi ce trebuie să aibă un cioban drept stăpân,iar ciobanul nu se consultă cu oile.

Concepţia dominată în Grecia antică ,pe care a definito mai târziu Aristotel,era că omul este un animal politic care trăieşte într-un oraş-stat sau comunitate,koinonia.El mai spunea că viaţa de comunitate era posibilă deoarece omul,spre deosebire de animale,posedă logos,capacitatea vorbirii inteligente bazată pe raţiune şi capapbilă că convingă.Spre deosebire de Socrate, Aristotel nu considera procesul ajungerii la ştiinţă o cursă metafizică în căutarea unor definiţii absolute, ci drept o acumulare continuă de înţelepciune cotidiană filtrată şi distilată din experienţa cotidiană de viaţă.

Socrate,aşa cum se spune în Memorabilele lui Xenofon,era de dorit să guverneze”omul care ştie”.Desigur,acesta era germenele noţiunii lui Platon cu privire la guvernarea de către un rege-filozof. Socrate susţinea că Oracolul de la Delfi ar fi spus că nu exista om mai înţelept decât el.Însă,el şi-a petrecut întreaga viaţă demonstrând că ştia că nu ştia, fapt ce îl plasa pe o treaptă superioară faţă de ceilalţi atenieni. El nutrea o afecţiune faţă de Sparta ,marele rival şi duşman al oraşului-stat Atena. Spre deosebire de Atena, Sparta nu a avut niciodată un Partenon sau un teatru. Alături de Creta erau pustiurile culturale ale Greciei antice.Aceste două cetăţi,Sparta şi Creta erau stat militariste.Ştim de la Platon că Socrate admira aceste oligarhii militariste.Socrate făcea parte din clasa tinerilor aristocraţi care urau democraţia.El devenind idolul acestora,printre care se numărau Platon şi Xenofon.În ultimii ani ai vieţii lui Socrate,datorită înfrângerilor militare suferite de Atena, tinerii aristocraţi simpatizanţii lui Socrate,au răsturnat de două ori, cu concursul Spartei,orânduirea democratică şi au instituit un regim de dictatură. Prima răsturnare a sistemului democratic a avut loc în 411 î.d.Ch. iar cea de-a doua de o grupare ce-şi zicea Cei Treizeci,condusă de Critias şi Carmides, rude a lui Platon şi foşti elevi ai lui Socrate.Aceştia apar în dialogurile lui Platon ca figuri venerate.În aceste condiţii Socrate ar fi devenit erou dacă îşi ridica vocea împotriva Celor Treizeci sau ar fi părăsit oraşul şi s-ar fi alăturat opoziţiei.Totuşi în Continue reading „Al. Florin ȚENE: Condamnarea lui Socrate – O eroare a istoriei, sau a juraţilor?” →

Nelu BARBU: Doina… (Lui Eminescu)

Motivul Doinei în literatura română coboară la origini. Doina populară: Doină, doină, cântec dulce/ Când te-aud nu m-aş mai duce… a fost apreciată de Vasile Alecsandri. Doina lui Mihai Eminescu constituie vârful curbei lui Gauss, pe această temă, în estetica romantică. Doina lui Coşbuc de la cumpăna secolelor al XIX-lea şi al XX-lea nuanţează tema, iar în creaţia lui Şt. O. Iosif, motivul este filtrat prin sita ab-ignitio a simbolismului românesc.

A sărbători Marea Unire fără a recunoaşte rolul lui Mihai Eminescu în naşterea conştiinţei naţionale De la Nistru pân’ la Tisa, ar fi mai mult decât o greşeală, ar fi o ingratitudine (Nicolae Ioniţă, Eminescu, ziaristul, Karta Graphic, Ploieşti, 2016, p.3). Această poezie nu a mai putut fi depăşită şi nici limitată. Deschizi paginile cu cele opt variante tipărite de către scriitorul Tudor Nedelcea (Doina de Mihai Eminescu, Fundaţia Scrisul Românesc, Editura Ausrom, Craiova, 1998) şi, marea simfonie a odei care a sublimat toate lacrimile noastre, a început…

Misiunea unui scriitor este verificată, de posteritate, printre alte lucruri, de două dimensiuni: de conştiinţa şi filozofia umanităţii şi de credinţa şi vizionarismul istoric. Prima deviză presupune vigoarea şi autenticitatea creeării valorilor, iar a doua dimensiune ţine de puterea prin care autorul reuşeşte să transmită generaţiilor viitoare continuitatea tradiţiilor şi conştiinţa identitară.

Mihai Eminescu a înţeles conotaţia acestor dimensiuni, încât ele au devenit coordonata stării sale existenţiale pe tema ideii de unire şi de continuitate la români. Aşa cum Fichte a înţeles să sugereze organizarea durerii poporului german şi Eminescu în Doina, prin cele opt variante, face acelaşi lucru, transfigurând suferinţa românilor. De aceea structura motivică a elegiei se deschide cu motivul plânsului pe tema unirii. Avea conştinţa personalizării conceptului în spaţiul românesc, exprimată prin metafora strigătului de durere pentru soarta neamului. Vizionarismul său din Ce-ţi doresc eu ţie, Dulce Românie! era periclitat.

Pesimismul eminescian este justificat chiar prin geneza Doinei la care a lucrat cinci ani, între 1878-1883. Eminescu era profund revoltat că după Războiul de Independenţă din 1877-1878, am trecut de sub tutela otomană sub cea rusească. De aceea el n-a scris nimic despre acest război, coborând la Mircea cel Bătrân prin Scrisoarea III. Prin Tratatul de la Berlin am pierdut Basarabia.

Cu prilejul dezvelirii statuii lui Ştefan cel Mare de la Iaşi, în prezenţa regelui Carol I, din 5/17 iunie 1883, din partea ziarului Timpul, Eminescu intenţiona să citească Doina. Atmosfera însă îl dezgustă. În loc să elogieze sacrificiile apărătorului creştinătăţii la porţile Europei, nulităţile se lustruiau pe ele, sub razele numelui domnitorului. Într-o şedinţă a Junimii, ţinută ad-hoc în casa lui Iacob Negruzzi, Eminescu a citit poezia, cu glasul grav şi muzical, întristat… în aplauzele zgomotoase ale celor de faţă (George Călinescu). A fost ultima lectură a poetului. Pe 28 iunie 1883 este internat la ospiciu.

Filozoful Petre Ţuţea recunoştea meritul poetului de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român, nu numai prin operă, ci şi prin civismul său. La 24 ianuarie 1882 participa la fondarea societăţii secrete Carpaţii care milita pentru unirea tuturor românilor în hotarele Daciei Mari. A fost unul dintre primii oameni de cultură români care au înţeles importanţa covârşitoare a ideii de unire în politica poporului nostru. Activitatea sa de redactor este dedicată ideii luptei de independenţă. A fost un membru activ al unor organizaţii care militau pentru înfăptuirea idealurilor noastre naţionale: Românismul, Orientul, România jună. A rămas unul dintre cele mai importante repere ale românismului, un simbol major în toate spaţiile locuite de români.

Doina reprezintă momentul iluminării, al înţelepţirii, cel puţin în două direcţii. Mai întâi că noi trebuie să cultivăm travaliul artistic al unui geniu şi, în al doilea rând, să cercetăm variantele poeziei aflată la interferenţa speciilor genului liric: odă şi elegie, satiră şi pamflet, rugăciune şi blestem, metitaţie lirică şi imn, nu în ultimul rând, doină cultă.

Perfecţiunea formei şi idealitatea fondului Doinei se realizează pe tablouri şi părţi expresive asimetrice. Varianta I, cuprinde 33 de versuri accentuând sentimentul înstrăinării. Poetul sugerează permanentizarea conştiinţei trecutului în jurul lui Ştefan cel Mare. Respingerea hoardelor tătare şi calmuce constituie o necesitate, altfel riscăm să dispărem din istorie. Pentru motivul jidanului poetul a fost acuzat de antisemitism. Aspectul trebuie privit însă nuanţat şi judecat în contextul timpului. El se referă la aspecte care ţin de tipologia caracterologică şi de mentalităţi socio-culturale ale timpului, aşa cum problematica apare şi în creaţiile lui Creangă şi Caragiale.

Motivul hristic al înălţării din mormânt al lui Ştefan cel Mare presupune

responsabilitate şi demnitate pentru a nu ne pleca în faţa invadatorilor. Ideea unităţii românilor este sugerată printr-un alt motiv – cel al cornului, din legenda Vrâncioaiei, nelipsit din toate variantele. Varianta I se încheie cu motivul cruzimii ungureşti din Ardeal: Vai ce văd şi ce aud/ Stăpânind Ungurul crud/ Măi Corvine, măi Ioane! Poetul a utilizat toate registrele stilistice, motivele poetice având mai mult un sens ironic.

Varianta a II- a conţine 57 de versuri, reia motivele amintite insistând pe cel al rugăciunii către Ştefan cel Mare. Sunt introduse unele inedite, precum motivul spinului: Numai umbra spinului/ La uşa românului, motivul codrului care geme şi se pleacă şi al izvorului care seacă. Ideea iluminării este sugerată prin versurile: Frăţioare românaş/ Cum nu vezi şi cum te laşi?. Este îndemnat să nu mai semene grâu, să-şi hrănească duşmanii, ci mai bine cânepioară pentru spânzurători. Motivul străinătăţii din prima variantă este extins: Din Hotin şi pân la Mare/ Din Braşov pân la Abrud/ De la Turnu’ în Dorohoiu/ Curg străinii în puhoiu. Cum ţara s-a modernizat, vin cu drum de fier. Urmarea: toate cântecele pier. Sunt utilizate rimele în iu şi scurtarea cuvintelor prin haprologie: O să-i mânce ciorile/ Şi spâzurătorile. Poezia sună folcloric, dar sunt prezente şi expresiile livreşti.

Ştefan cel Mare este rugat să părăsească Cetatea Putnei lăsând-o în grija Arhimandritului şi popilor. Caracterul ironic creşte în intensitate: Clopotele să le tragă/ Şi să cânte ziua ‘ntreagă/ La metanii să tot bată/ Ziua toată, noaptea toată. Este introdus motivul binecuvântării: Să-ţi ajute Dumnezeu/ Ca să mântui neamul tău. Sunt folosite forme vechi: Din hotară în hotară, morfeme cu valoare adjectivală, precum prepoziţia la. Ele ne aduc aminte de cuvintele lui Platon: Cu cât mergem mai înapoi, cu atât suntem mai aproape de zei…

În Varianta a III-a sunt 53 de versuri şi apare forma definitivă a delimitării spaţiului românesc. Căutarea perfecţiunii formei şi selecţia sinonimică sunt evidente. Motivul amploarei invaziei străinului este comparat cu cel al omizilor. Nimic nu mai înfloreşte, nici ulmii şi nici cornii, iar frunza molizilor E prada omizilor. Străinii sunt încurajaţi de cozile de topor din interiorul ţării: Şi umbra pădurilor/ E dată securilor. Un motiv interesant este al racului: Vai de un biet român săracul/ Câ’ndărăt tot dă ca racul/ Fără tihnă masa lui... Interesant este motivul blestemului care cuprinde întreaga ţară: Cine ne-au adus străinii/ Mânca-i-ar inima câinii…, iar motivul corbilor va fi reluat mai târziu de craioveanul Traian Demetrescu. Varianta se încheie cu motivul mişelului: Iar cine mi-a fost mişel/ Seca-i-ar inima’n el.

Toate cele trei variante au câte un tablou, Varianta a IV-a cuprinde două tablouri, primul în 22, iar al doilea în 24 de versuri. Este introdusă tema ciumei prin care poetul încearcă să scape de muscali prin înecarea în Nistru. Partea a doua exprimă speranţa poetului că Dumnezeu îl va ajuta pe apărătorul creştinătăţii să-şi mântuie neamul.

Trei părţi asimetrice cu 68 de versuri: 32, 23, 13, cărora un numerolog le poate dezvălui conotaţiile, cuprinde Varianta a V-a, înobilată semantic printr-o conexiune între semnificat (idee, conţinut, nume) şi semnificant (sens, simbol). Între cele două noţiuni, prin procesul reflectării eului poetic subiectiv, Eminescu creează o tensiune a filozofiei şi luptei pentru unire sub Ştefan cel Sfânt. El aşteaptă litvele să le zboare tigvele, să le spuie molitvele. O monorimă interesantă şi multe toponime: Braşeu, Sătmariu, Săcele care nu apar în variantele anterioare. Un motiv interesant este acela al flamurilor (steagurilor, armatelor) domnitorului.

Varianta a VI-a cuprinde tot trei părţi şi apar două motive noi, al stejarului şi al tremurului frunzelor. E o variantă prelucrată superior din punct de vedere artistic care include toate temele abordate anterior.

În Varianta a VII-a, în două tablouri toponimul Tisa e scris cu un singur s, iar versul: Nu’nfloresc de veacuri cornii apare pentru prima dată. Interesantă este imaginea toamnei, motiv sugerând bogăţia roadelor de care nu se pot bucura românii pentru că ei muncesc Pe străini să tot hrănească. Poetul se dezlănţuie, devenind patetic în spiritul esteticii romantice mai ales în prezentarea blestemului.

Varianta a VIII-a, finală, cuprinde două părţi inegale, bine pieptănate care stau sub semnul criteriului estetic. Sunt folosite arhaisme de plural pentru singular prezente în motivul omizii. În ceea ce priveşte metafora Codrul – frate cu românul, temă, idee ancoră, motiv poetic, Eminescu realizează ceea ce, mai târziu, Tudor Vianu va denumi dubla intenţie a limbajului şi problema stilului. Sintagma semnifică permanenţa specificului naţional, mana cerească prin care am fost înzestraţi de la natură, dar uneori din această mană se hrănesc la sânul ţării trădătorii interni. Înălţarea din mormânt a lui Ştefan semnifică mitul biblic. Eroul devine simbolul îngerului sunând din corn Învierea, adică Deşteptarea României. Idealul pentru care au luptat trei generaţii: paşoptistă, junimistă şi aceea a începutului de secol XX. Ele au realizat Unirea mică (24 ianuarie 1859) şi Unirea mare (1 decembrie 1918).

Varianta finală se încheie cu motivul blestemului, mai ales pentru păcatul care planează asupra românilor, de-a trăi despărţiţi, în graniţele lor printre străini. Mântuirea totuşi va veni numai prin Unire!

Eminescu nu trebuie absolutizat, relativizarea ar fi cea mai bună cale a înţelegerii sale.

Prof. Nelu BARBU

Paul LEIBOVICI: Pandemia

,,Și ce-ar fi dacă, /Într-o zi blestemată/ Ne-am îmbolnăvii cu toții / Deodată ?

Și medicii și pacienții /Și părinții și copii ? / Ce-ar fi , ce-ar fi ?

Centrul orașului cunoștea –în special vinerea, o circulație, agitație amețitoare iar vocile se amestecau, se învăluiau într-o multitudine de sunete. Pluteau în văzduh. Se întreceau cu ciripitul păsărelelor –și ele îmbrăcate în hăinuțe purpurii, zburînd de pe o creangă pe alta, înconjurînd numeroasele crengi cu ramuri înfrunzite. Sub aceste creste a căror frunze strălucitoare, de un verde puternic, dar cu nuanțe bine echilibrate, erau înșirate de jur împrejur mese rotunde. Fumul țigărilor, celor care sorbeau cafeaua, înghițitură cu înghițitură, plescăitul vocilor formînd un cor-mai bine zis o vâjuială. Amestecătură de voci, gîlgîituri sonore care se răsturnau ca valuri imense, își întregeau zgomotul, adesea insuportabil. Chelnărițele nu pridideau cu serviciile, făcîndu-și loc printre valurile de oameni care inundau trotuarele. Sacoșe încărcate, pachete cu marea lor diversitate de culori și reclame înfrumusețau peisajul. Orașul trăia fiecare moment ,,hohotele de bună-voie erau amețitoare! Strada principală a orașului semăna în diminețile sfîrșitului de săptămînă, ca valurile apelor învolburate. Autobuzele, mașinile particulare gîfîiau scoțînd pufăituri, scîrțîind, producînd sgomote de-a dreptul obositoare. Șușuitul comun se transforma adesea într-un cor bine dirijat, dar a cărui muzicalitate era de-a dreptul …obositoare!

La orele tîrzii, ale amiezii, treptat, treptat începea retragerea spre străzile laterale,către apartamentele personale,la treburile gospodărești. Cînd apusul se apropia ,liniștea își făcea loc parcă anunțînd: ssst!ssst! e vremea intrării în sărbătoarea odihnei, a Sîmbetei!

Acoperit de mister / Cădeau peste el umbre mari și adînci /Ca peste toți cei ce vin din cer…Rătăcind pe stradă,/Și-a aruncat ochii peste o grămadă/ Stau pe prispă halucinat ,/M-a văzut …nu m-a văzut ?…Era așa de abătut /Ce m-a mișcat ?/ Cînd a strigat…:..O carte pentru o pîine /Să treacă copii…ziua de mîne!

Purta peste haina neagră, aruncat peste gît un șal de catifea. Era încălțat cu pantofi prin care străpungeau ,prin rosături, degete pămîntii. Buzunarele mari, adînci, ca niște pungi adăposteau cărți cu scoarțe de carton. Înghesuite, una lîngă alta, stăteau nemișcate, în așteptarea tăcută, monotonă a unei zile tăcute. Razele coborîte din înălțimi, reușeau să-i încălzească chelia înconjurată de firele lățoase, lungi care-i cădeau peste urechile care de-abia se întrezăreau. Privirea-i alerga spre porțile închise, spre ferestrele între deschise …Mergea alene …ținînd între palmele, nu prea mari, o carte cu foi de mărimea unor frunze de nuc; litere mărunte,negre, înșirate ca boabele de poame …Doar privirea-i zbura spre cafeneaua cu ușile zăvorîte. Privirea ochilor aproape ieșiți din orbite, căutătoare în găsirea cuiva, a oricărui individ căruia să-i poată oferi ,,cartea,, – creația sa din care potolea foamea copiilor. ,,CARTEA,, cuprinzătoare a frumuseții naturii, a conversației, a cîntului poenilor și al ciripitului. Ce poate fii mai melodios decît conversația dintre noi și sburătoarele care descind în zori pe prispa casei?! El, scriitorul, el înțeleptul care descifra fiecare sunet, bătaie cu ciocul în pervazul ferestrii…transforma finețea sunetelor în bogăția cuvîntului rostit! .

Rătăcind pe stradă / Aruncînd privirea spre mine…în ogradă!

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Pandemia” →

Mircea TAMAŞ: Oamenii cumsecade de la revista Observatorul din Toronto

Toate merg cu capu’n jos”

(Ion Creangă)

Am recitit zilele trecute extrase luate, aproape la întâmplare, din articolele numerelor trecute tipărite ale „Observatorului” din Toronto. Spontan şi fără vreun efort s-a cristalizat o opinie clară: oamenii din jurul revistei „Observatorul” sunt o echipă de oameni cumsecade. Oricine citește revista realizează instantaneu că de-a lungul celor 25 de ani de existență pe pământ canadian „Observatorul” și-a impus să fie cumsecade, nu numai de formă (câţi nu se laudă că sunt cumsecade!), ci de-adevăratelea. Am putea spune că revista e o anomalie în lumea de astăzi.

Se vede de la o poștă cum colaboratorii ei se feresc ca dracu’ de tămâie să introducă bârfe, pornografie, etalări de crime, critici fără acoperire, înjurături, știri așa-zise senzaționale, politică deșănțată, polemici stupide. Într-un fel, „Observatorul” ar putea juca rolul de etalon, de referință pentru alte ziare și reviste românești și nu numai.
Într-o lume pe dos, „Observatorul” se comportă cu o senină cumsecădenie, promovând cultura și educația bunul simţ și blândețea, ceea ce ar putea face pe unii să creadă că oamenii revistei sunt o trupă de profesori pensionari, care încearcă să-și omoare timpul în mod plăcut.

Noi, care ştim exact ce înseamnă „CUM SE CADE” şi tragicele sale consecinţe, vom spune prompt că „Observatorul” nu promovează cumsecădenia ca un scop în sine, ci această apare ca o consecinţă a programului pe care revistă îl urmează, mai mult sau mai puţin bine, cum îl ţin puterile. „Observatorul” are în vedere elemente fundamentale:
1. Credinţa în Dumnezeu

Respectul față de Adevăr
Iubirea de țară
Recunoştinţa pentru Canada, țara de adopţiune

Revista noastră consideră că rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu, astăzi, în lumea noastră pe dos, sunt mai necesare ca oricând. Şi nu e vorba aici de bigotism sau mai ştiu eu de ce alte „isme”. Aşa cum nu e vorba de o credinţă teoretică şi o rugăciune formală. Considerăm că Existenţa nu are „căderea de a fi” fără principiul său unic, Dumnezeu, şi vom promova tradiţia creştină, cu speranţa că şi cei care rătăcesc în lume, înşelaţi de „realizările ştiinţei” (care există, incontestabil, în domeniul pur grosier şi material), vor deschide ochii. Sperăm în acest sens că slujitorii bisericii se vor lupta să infirme vechiul proverb românesc de „a face ce spune popă, nu ce face popa”, căci ne este imposibil să înţelegem că vreun preot să transmită cuvintele lui Hristos, în biserică şi să considere aceasta doar un job.

Aşa cum nu credem că Biserica trebuie să facă vreun compromis cu lumea modernă. Ideea de a încerca, de pildă, de a împăca „creaţionismul” cu „darwinismul” este ridicolă fiindcă nu există măsură comună. Pentru cei care înţeleg metafizica producerii Existenţei, este caraghios a încerca să raportezi două ordine diferite ale realităţii.
Considerăm că smerenia şi rugăciunea prin care tăiem avântul egoului şi înfumurării atât de caracteristice zilelor noastre (priviţi în jur!), duc la acea aparentă de cumsecădenie de care vorbeam.

„Observatorul” are un respect deosebit pentru adevăr. A fi onest şi a spune lucrurilor pe nume, fără patimă, fără injurii, înseamnă a avea stimă pentru cititori, dar mai ales pentru adevăr. Nu dorim să inventăm evenimente, dar dacă ele se întâmplă, oricât de dureros ar fi pentru egoul unora, e bine ca ele să fie spuse, căci altfel cum am putea îndrepta şi ce rost ar mai avea revista noastră? Cumsecădenia de dragul cumsecădeniei e literă moartă. De aceea suntem oricând gata de a transmite opiniile cititorilor şi a relata evenimente, fără măguliri sau atacuri inutile. A respecta adevărul nu înseamnă ceartă la colţ de stradă, căci punctele de vedere sunt variate şi noi le prezentăm ca atare, ci înseamnă a ne menţine la un standard care să poată fi referinţă pentru alţii.

Iubirea de tară promovată de „Observatorul” nu are nimic în comun cu laudele patriotarde şi demagogice, nici cu criticile agresive şi vindicative. Noi înţelegem foarte bine că ţara, adică acel pământ la nord de Dunăre, a existat cu mii şi mii de ani înainte de a fi noi şi va exista şi după noi. ţară a fost şi va fi acolo mereu. Dar ceea ce face această tară vie este populaţia care o umple şi o foloseşte. Or, ştim prea bine că, la ora actuală, această populaţie trece prin clipe grele.

Să ne înţelegem bine. Nu e vorba atât de bunăstarea materială, chiar dacă sunt mulţi săraci, ci de sufletul naţiei. Şi „Observatorul” are datoria, cu slabele sale puteri, cu cumsecădenia să, să nu ocolească adevărul, şi cu ajutorul lui Dumnezeu să încerce să reclădească sufletul românesc. Nu este o chestiune de eficientă; nu e vorba de a ne pune întrebarea dacă are vreun rost, dacă va avea un efect. Nu e pentru noi să judecăm aceste lucruri. Noi avem datoria să ne concentrăm cumsecădenia în a denunţa minciuna şi răutatea, ticăloşia şi corupţia, şi a pune în loc ceea ce a menţinut sufletul românesc peste veacuri. Ştim că marele Caragiale, după multiple încercări, a renunţat dezamăgit să mai reformeze mentalitatea contemporanilor săi, dar aceasta nu schimbă cu nimic datoria noastră. Ni se pare însă foarte important ca să nu ne limităm la critică. A critică e uşor. De aceea, „Observatorul” e convins că nu demolarea ci construcţia este ceea ce contează.

În fine, e bine să apreciem țara de adopţiune, deşi unii, prea obişnuiţi numai cu critica, preferă să se creadă importanţi şi să-şi imagineze că, fără ei, Canada nu ar putea exista. Aceştia ar fi bine să-şi imagineze o situaţie similară în România şi să se gândească cât de mânioşi ar fi românii să vadă străinii venind la ei acasă, vorbind pocit româneşte şi luându-le locurile de muncă etc.

Continue reading „Mircea TAMAŞ: Oamenii cumsecade de la revista Observatorul din Toronto” →

George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis

Având în vedere prietenia dintre Nikos Kazantzakis și Panait Istrati (chiar în primele pagini ale romanului Alexis Zorba, autorul îl menționează pe ilustrul nostru compatriot: „O altă față, câțiva ani mai târziu, mi-a făcut aceeași impresie de lemn muncit și chinuit: cea a lui Panait Istrati”), cred că cititorii români ar trebui să știe mult mai multe lucruri despre poetul, romancierul și dramaturgul grec decât ceea ce, eventual și absolut accidental, au putut afla din filmul „Zorba grecul” (în acest film britanico-elen, regizat în anul 1964 de Michael Cacoyannis, rolurile principale au fost interpretate de Anthony Quinn, Alan Bates și Irene Papas).

N.B.: Relația roman-film mă duce cu gândul la mereu actuala clasificare a lui Evgheni Evtușenko din cartea „Dulce ținut al poamelor” (Editura Univers, București, 1989), potrivit căreia oamenii se împart în trei mari categorii (cei care au citit romanul „Frații Karamazov”, cei care nu l-au citit încă și cei care nu-l vor citi niciodată), la care – în condițiile statornicite de dezastruoasa triadă consum-confort-comoditate – se adaugă cei care au habar de carte din filmul urmărit la cinema sau la tembelizor.

Ei bine, românii dornici de o cultură temeinică, adică de ceea ce n-au cum să dobândească „după ureche” sau printr-o înverșunată navigare/informare pe internet, au posibilitatea prin lecturi de calitate să afle următoarele lucruri despre scriitorul Nikos Kazantzakis: că s-a născut pe 18 februarie 1885 în localitatea Candia din insula Creta; că a studiat nu doar dreptul la Atena și filosofia la Paris (aici a audiat cursurile lui Henri Bergson), ci și budismul și filosofia orientală (motiv pentru care inserează în roman cugetări precum cea din Capitolul V: „O întreagă lume îmi apărea dinainte, alcătuită din milă, din renunțare, din vânt – palatele lui Buddha, femeile din harem, caleașca de aur, cele trei întâlniri fatale: cu bătrânul, cu bolnavul, cu mortul; fuga, asceza, eliberarea mântuirii”, din Cap. VIII: „Confucius are o vorbă: «Mulți caută fericirea mai presus de om; alții, mai prejos. Dar fericirea e pe potriva omului.» Adevărat. Există, așadar, tot atâtea fericiri câte soiuri de oameni sunt”, ori din Cap. XXI: „Buddha, culcat sub pomul înflorit, ridicase mâna și poruncise celor cinci elemente care îl compuneau – pământ, apă, foc, aer, duh – să se dizolve”); că a participat la rebeliunea bolșevico-iudaică din octombrie 1917 și a călătorit mult (U.R.S.S., Japonia, China, Spania, Egipt, Franța, Germania), scriind referențiale însemnări din aceste călătorii (Însemnări de călătorie din U.R.S.S. – 1928, Însemnări de călătorie din Japonia și China – 1938, Însemnări de călătorie din Anglia – 1941); că – în primii ani după al doilea război mondial – deținea funcția de președinte al Consiliului superior al Partidului Socialist și apoi pe aceea de ministru, dar a eșuat în încercarea de conciliere între pozițiile antagonice ale unor partide, așa că, retrăgându-se din viața politică și expatriindu-se în Franța, el se dedică în totalitate literaturii, cunoaște notorietatea europeană (romanele Alexis Zorba și Hristos răstignit a doua oară se publică mai întâi în limba franceză) și apoi tardiva recunoaștere națională (de pildă, Alexis Zorba apare în limba greacă în anul 1954, adică șapte ani după tipărirea sa în franceză, iar în românește apare la Editura pentru Literatura Universală, București, 1969, în excelenta traducere a lui Marcel Aderca, traducere efectuată după versiunea franceză, care apăruse „în timpul vieții autorului, purtând girul acestuia”); că piesele sale de teatru, scrise în versuri, „reflectă drama complexă a omului modern în căutarea libertății”; că a tradus în neogreacă capodopere ale literaturii antice grecești și universale (Divina Comedie, Faust, Așa grăit-a Zarathustra); că este supranumit „Homerul Greciei contemporane”; că – pentru „întărirea păcii între popoare” – în anul 1956 primește de la fârtații săi bolșevici nesemnificativul Premiu internațional „Lenin”; în fine, că moare la Freiburg pe data de 26 octombrie 1957.

Romanul Alexis Zorba cuprinde 26 de capitole, este scris la persoana întâi și are două personaje centrale, însă diametral opuse, pe care doar o întâmplare aproape miraculoasă le apropie, pentru ca în acest chip să poată fi evidențiate de romancier asemănările și, mai ales, enormele deosebiri dintre firile lor: Alexis Zorba și însuși scriitorul (de acest fapt ne asigură atât desele plonjări ale naratorului în budism și gândirea orientală, cât și scurta referire la Panait Istrati). Primul este un formidabil amestec de picaro și haiduc, de bătrânețe fizică și de nemuritoare tinerețe sufletească, îndeosebi când vine vorba de femei, de asprime și gingășie, de forță și sensibilitate (îl uimește tot ce vede, cântă la santuri și dansează), de om puțin școlit și cu toate astea doldora de înțelepciune („Ce, curul morăriței știe carte? Curul morăriței, asta-i rațiunea omenească”, „Lumea asta e-o taină și omul nu e decât o brută”, „Universul constituie pentru Zorba, ca pentru primii oameni, o viziune copleșitoare și compactă”, „Toate lucrurile au un suflet, lemnul, pietrele, vinul pe care-l bem, pământul pe care pășim”, „Zorba vede în fiecare zi toate lucrurile pentru prima oară”, „Muierea e-un izvor, te-asigur”), pe când celălalt (el își spune „patron”, Zorba îi spune cu fină ironie „jupân”) dorește să nu mai fie „șoarece de bibliotecă”, ci – așa cum îi scrie prietenului plecat în Caucaz ca să ajute miile de greci aflați în primejdie – se află pe un țărm singuratic al Cretei pentru „a mă juca de-a capitalistul, de-a proprietarul unei mine de lignit, de-a omul de afaceri”, superb țel antipragmatic (una dintre statornicele componente din romanele lui Kazantzakis se cheamă „critica aspră a orânduirii capitaliste”) pe care i-l comunică „șefului de echipă” Zorba imediat după debarcarea pe insulă: „Cărbunele e un pretext, pentru ca oamenii să nu fie intrigați”. La drept vorbind, cum putea jupânul să le spună cretanilor că adevăratul lui scop era acela să scape de Buddha și să stabilească de îndată „un contact profund și direct cu oamenii”, în speranța că „încă nu e timpul pierdut”?!…

Da, două personaje centrale, dar Alexis Zorba are calitatea de personaj principal-referențial. Atât de referențial, încât Kazantzakis își „botează” romanul cu numele lui (astfel se realizează un indestructibil corp comun între carte și personaj), căci totul iradiază de la el spre ceilalți (jupânul și terfeloagele, madam Hortense, cretanii tineri și bătrâni, frumoasa văduvă, muncitorii, Lola cu care bătrânul crai se înhăitează la Candia, călugării de care-și bate joc și le spune burtă-verzi) și toate converg spre el, inclusiv gândurile și meditațiile jupânului, invidios pe Alexis că trăise cu adevărat, întrucât „Toate problemele pe care mă sileam să le dezleg, nod cu nod, singuratic și pironit în scaun, omul acesta le rezolvase în creierul munților, sub cerul liber, cu sabia în mână”.

De altminteri, era imposibil să nu-l aprecieze pe Zorba pentru exemplarul mod în care se dăruia muncii și se impunea în fața muncitorilor, pentru căsătoria cu madam Hortense (el îi spunea Bubulina), ultima mare bucurie a „bătrânei fregate” înainte de moarte, dar îndeosebi pentru curajul cu care acesta sare în ajutorul văduvei, condamnată la moarte de întreaga comunitate sătească, asta deoarece feciorul lui Mavrandoni (îndrăgostit lulea și nebăgat în seamă de ea), își pusese capăt zilelor. Este adevărat că Zorba îl învinge în luptă dreaptă pe mult mai tânărul Manolakas, vărul înecatului, chiar cu prețul urechii pe care învinsul i-o sfâșie cu dinții. Dar ce folos, căci bătrânul Mavrandoni se năpusti asupra văduvei, o trânti la pământ, „își înfășură de trei ori lungile-i plete negre în jurul brațului și, cu o singură lovitură de cuțit, îi reteză capul”.

Durerea lui Zorba este așa de mare după această fioroasă crimă, încât – cu ochii plini de lacrimi, el care văzuse și făptuise atâtea atrocități – rostește vorbe cu adevărat memorabile: „De câți ani a fost nevoie (…) ca pământul să poată plămădi un trup ca ăsta! Te uitai la el și-ți spuneai: «Să ai douăzeci de ani, să rămâi singur cu ea pe pământ și să torni la copii, să umpli lumea cu ei! Nu, nu copii, ci draci împielițați!» În vreme ce acu…”

Puțin mai târziu, adică după prăbușirea telefericului ce urma să transporte copacii din pădurea cumpărată de la călugări și după lichidarea întregii afaceri, Zorba îi spune jupânului pregătit de plecare, chipurile ca un om liber: „Tu, jupâne, ai o sfoară lungă, te duci, vii, crezi că ești liber, dar nu tai sfoara. Și câtă vreme nu tai sfoara…” Asta după ce altădată îl sfătuise ba să-și adune terfeloagele și să le dea foc („După asta, cine știe, nu ești prost de felul tău, ești om de treabă, poate mai iese ceva din tine!”), ba să nu se uite cu lupa la apa pe care o bea: „Sparge lupa, jupâne, sparge-o, ca viermișorii să dispară pe dată, să poți bea și să te răcorești!”

Dacă despărțirea celor doi „a fost lichidată dintr-o lovitură” (Zorba, ascuns pe undeva, n-a ieșit să îndruge „obișnuitele cuvinte de bun rămas”), prima lor întâlnire în micuța cafenea din Pireu, unde viitorul jupân aștepta vaporul spre Creta, are loc atât de brusc și neobișnuit, încât pare realmente miraculoasă. Necunoscutul („cam la vreo șaizeci de ani, înalt de statură, uscățiv”) se uită prin geam la viitorul lui tovarăș cu niște impresionanți ochi „triști, neliniștiți, batjocoritori și plini de ardoare” și, după ce privirile lor se încrucișează, reacționează ca și cum ar fi descoperit persoana căutată: intră în cafenea, se oprește la masa naratorului și-l întreabă unde merge. Aflând că merge în Creta, îl întreabă din nou cu cel mai firesc ton din lume: „Mă iei și pe mine?”

Continue reading „George PETROVAI: Alexis Zorba – fabulosul personaj al lui Nikos Kazantzakis” →

Ion IANCU-VALE: Odă Măriei Sale, Sfinxul

„Poarta Bucegilor’’, (oraşul Buşteni), ni s-a „deschis” în acel glacial 28 noiembrie 2013 (zi în care, după cum se ştie, în fiecare an, deasupra Sfinxului românesc, Soarele creează o piramidă energetică) asaltată de ceaţă şi de un vânt înspicat, supărător. Deloc încântaţi, dar nu dezarmaţi, împreună cu minunatul meu prieten, profesorul Gheorghe Valerică Cimpoca, am pornit către Sfinx survolând pădurea imensă și înzăpezită de conifere, pe care o ghiceam și pe ea înfrigurată.

Cabina urca în zumzetul sacadat al rolelor ce o antrenau pe cablurile groase de oţel, plină de turişti. Cu toții ne gândeam temători, la ce ne așteaptă acolo sus pe platoul Bucegilor, când, ca la un semnal magic, aproape de penultimul stâlp al telefericului am intrat, parcă, într-un alt fel de spaţiu. Cerul s-a luminat brusc și soarele a năvălit în interiorul cabinei printr-o puzderie de săgeţi calde, binefăcătoare, producând în interiorul glacial, instantaneu, un murmur general de neaşteptată şi plăcută surpriză.

Ieşind din staţia telecabinei, am pornit voiniceşte şi în linişte la drum, singurul zgomot care ne însoţea fiind , scârţâitul zăpezii sub bocancii noştri. Înaintam fără grabă, dar eficient, muntenește, în pofida raniţelor ce le purtam în spinare. La un moment dat am zărit cuşma dacică a Sfinxului, relevându- i-se în continuare, pas cu pas, pe măsură ce înaintam, profilu-i grav, hotărât și tainic.

După ce am depăşit Babele, ne-am oprit, în sfârşit, la câţiva metri de megalitul impunător, misterios, controversat şi unic. Eram lângă Sfinx și era cald, bine şi o pace ca de început de lume. Vântul adia aici, blând şi soarele dogorea ca vara, scânteind feeric în zăpada ce acoperea întinsurile, munţii și văile, tronând majestuos din înaltul cerului imens, transparent si albastru. Mi-am scos fularul şi căciula năpădit de senzaţii vechi, râvâșitoare , (de om al muntelui şi prospector geolog, de poet născut, convins, şi loial) ce le credeam atrofiate de mediul nociv, otrăvitor al „civilizaţiei’’ citadine, în care rugineam de peste două decenii, şi care mă năpădeau, iarăşi, aproape fluide. Duhul Muntelui era din nou, cu mine şi în mine, și îl simțeam în creierul şi în inima mea frumos, mândru, invincibil etern şi patern.

Noi cei, veniţi din Cetatea Chindiei, am fost printre primii care am ajuns la Sfinx, dar pe măsură ce timpul trecea se adunau tot mai mulţi oameni, veniţi de cine ştie unde, bărbaţi şi femei în vârstă, tineri şi copii. Am văzut printre ei şi câţiva invalizi şi am admirat performanţa acestora de a fi ajuns in acest spațiu. Fiecare şi-a căutat un loc, s-a aşezat, s-a întins cu faţa in sus, ori pur şi simplu a rămas în picioare, contemplativi și rabdători. Fiecare privea spre Soare, spre acelaşi Soare pe care, dincolo de Timp, îl scrutează şi Sfinxul , fără contenire. Dar, mai ales, fiecare tăcea cu gândurile cu problemele si cu dorinţele lui. Se tăcea, ca intr-un templu sacru.

Cineva îmi spunea că „O rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă’’. La un asemenea moment eram martor acum, în acest templu natural fără coloane, ziduri ori acoperiş şi în care nimeni nu vocifera, nimeni nu perora. Şi, Doamne, câtă diferenţă între fiestele de import, procesiunile sau demonstraţiile zgomotoase, impregnate de vulgarităţi, chiote, vaete şi lozinci ipocrite (cu care, cotidian, suntem bulversaţi din ce ce în ce mai des şi pe multiple căi) şi această odă, mută de adulație închinată sincer și cu speranţă, deopotriva Creatorului, Soarelui şi lui Sfinxului…

Continue reading „Ion IANCU-VALE: Odă Măriei Sale, Sfinxul” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colinde triste de sfârșit de an

Colindul Naşterii Domnului în Temniţele comuniste

„Bătrâni cu obrazul de ghiaţă

şi paşi năclăiţi în tristeţe,

prin moarte-am trecut, nu prin viaţă.

Noi n-am avut tinereţe.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos, este după Învierea Mântuitorului, cea mai frumoasă şi cea mai împodobită sărbătoare a Anului care pleacă spre trecutul lui de azur, trimeţindu-şi moştenitorul spre răsăritul Nădejdii, pregătind decorul serafic cu deosebită culoare, strălucire, evlavie, bucurie, nea, tradiţii, stea, păstori, magi, pluguşor, datini, gazde primitoare, urări şi cântări frumoase de prichindei, de cete mari şi încărunţiţi întru splendoarea Colindelor ce aduc supravenerare Maicii Domnului, a întregului Cer şi a unei mari părţi a pământului binecuvântat. Focul misticii ortodoxe dacoromâne devine Tiparniţa dumnezeiască a Evangheliei Iubirii Mântuitorului Iisus Hristos întru modelarea Neamului, naţiunii, poporului creştin.

Naţionalismul creştin-ortodox reprezintă „Axis mundi!” a Naţiunii Matcă pelasgo-traco-geto-dacă. El a reprezentat convertirea Naţiei la ortodoxie (dreapta credinţă), asumându-şi menirea axiologică în cadrul vocaţiei mistice prin rolul de creator, apărător, izbăvitor, mărturisitor, misionar. Prin rolul creator Elita ortodoxă îşi asumă responsabilitatea formării unei culturi sufleteşti naţionale, o cultură serafică, slujind Cultului religios, în comuniune cu Dumnezeirea. Harul primeşte pecetea dragostei noastre creatoare, astfel încât Creaţia şi cultura autohtonă devin teze sinergice divino-umane-universale. „Virtuţiile teologale creştine întreţin viaţa noastră spirituală până ce actul creator interior, în ansamblul său, întâlneşte pe Dumnezeu.”(Ernest Bernea, Christ şi condiţia umană. Criterion, 2000, p.53).

Rolul de apărător asumă în exclusivitate păstrarea Tradiţiei sacre, ancestrale şi creştine, pururea. Rolul izbăvitor purcede la împlinirea dreptei credinţe întru iubirea divină prin jertfa supremă a martiriului. Rolul mărturisitor trasează meridianul continuităţii întru transcendentul dăinuirii. Rolul misionar implică mesianismul hristic care face trecere de la metafizica existenţei la mistica împlinirii spirituale.

Când sunt atacate sau uzurpate elementele esenţiale ale Naţiunii divino-umane: cultul strămoşilor, credinţa, limba, cultura, tradiţia, aura înaintaşilor şi vatra strămoşească, Elita ortodoxă trece de la rolul său activ creator la cel dinamic de purtător al transcendenţei prin împlinirea eroică, martirică, sfântă şi mărturisitoare. Expresia identităţii şi a dimensiunii spirituale a unei naţiuni o dă Elita Spiritual-Religioasă în cazul nostru Naţionalismul creştin-ortodox, realitate inefabilă care-i conferă legitimitate şi autoritate dincolo de orice context istorico-politic.

El reprezintă aşadar, axa istorico-religioasă a Neamului nostru daco-român.

În sânul unei Naţiuni creştin-ortodoxe, Statul trebuie să fie ancorat în etnocraţie, nu în democraţie, căci altfel se uzurpă întreaga armonie a creaţiei, a tradiţiei, a culturii, a religiozităţii naţiei respective. „Dogma suveranităţii poporului, interpretată de către mulţime, va duce la o perfectă anarhie, până în momentul când, interpretată de către şefi, ea va duce la un despotism desăvârşit”. (Hippolyte Taine, Les origines de la France contemporaine. Ed. Hachette, Paris, 1880)

Autonomia raţională, anarhia proletariatului şi despotismul revoluţionar dirijate atent de Maeştrii Ocultei francmasonice au creat ideologia distrugerii desăvârşite – Comunismul, care a dărâmat totul (mai puţin rădăcinile, care n-au putut fi smulse): omul, familia, tradiţia, creaţia, cultura, şcoala, statul naţional, biserica, poporul.

La Canalul Dunăre-Marea Neagră – Drumul socialismului-comunismului maritim în prag de iarnă se lucra cu roabe, lopeţi, vagoneţi şi bice primite pe spate, alături de înjurăturile care curgeau doldora sub loviturile sadice ale gaborilor. Pe cozile lopeţilor încremenise un strat confortabil de gheaţă. Se lucra circa 12 ore pe zi, cu cele 30 de minute pauză pentru poşirca în care erau fierte murături stricate, varză împuţită şi cartofii mucegăiţi. Pentru a nu îngheţa poşirca care se împărţea cu mărinimie se renunţa la lingură, sorbindu-se direct din gamelă. Pe pieptul deţinuţilor acoperit cu zeghele vărgate, numai zdrenţe şi sânge, stropii ce cădeau din gamelă deveneau în câteva secunde ţurţuri ce se zgâlţâiau aprig sub asaltul necruţător al crivăţului.

Unul dintre cei mai sensibili deţinuţi politico-religioşi din cohorta zecilor de mii de la Canal era genialul poet basarabean Robert Eizenbraun/ Cahuleanu – Andrei Ciurunga, un spirit profund cu un suflet de floare peste care se prelingea ca o mireasmă lacrimile de azur ale camarazilor ascultători ai versurilor sale pline de duh şi de dor de Basarabia Martiră. Poemele Canalului, ca toate marile poeme ce s-au născut în temniţă au fost elaborate oral în duh şi în minte. Autorul, pe care Bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să-l cunosc, să-l preţuiesc şi să-l iubesc, creea cu o uşurinţă ca de adiere cerească, ca o diafană revărsare de har, cum numai Atotcreatorul binecuvintează fiinţele gingaşe, sublime îmbrăţişindu-le cu splendoarea Sa divină.

În Noaptea sfântă a Crăciunului poetul şi-a îmbrăcat sufletul într-un cântec de leagăn, de Colind împodobind inimile celor mulţi, prea mulţi şi prea suferinzi:

„Sufletul-copil de altădată/ s-a trezit în noaptea fermecată./ S-a trezit cu ochii de mărgică/ şi cu pumnii încleştaţi de frică,/ rătăcind cu degetele roze/ după steaua cu lumini şi poze.// Dar zadarnic cearcă: steaua nu-i,/ Moşul a plecat în drumul lui/ şi-a lăsat ca un amar descântec,/ numai somnul legănat de cântec-/ cântecul de leagăn fără mamă/ să-i închidă ochii arşi de teamă:

Nani, suflet de zăpadă,/ lasă genele să cadă./ Lasă fruntea, ca o undă,/ între perne să se-ascundă,/ căci în lumea asta rea/ nu mai arde nici o stea.// Steaua magilor, albastră,/ a fugit de la fereastră/ şi s-a dus pe drum în sus/ să se-nchine lui Iisus/ undeva, spre alt norod/ unde n-a ajuns Irod.// Stă Crăciunul sus în tinde/ şi se teme să colinde./ N-are măr, n-are covrig,/ numai foame, numai frig.// Brazii cu găteli şi nuci/ s-au făcut pe dealuri cruci/ sau sicrie în mormânt,/ sub trei stânjeni de pământ”. (Adrei Ciurunga, Colonia Coasta Galeşului-Cântec de leagăn în noaptea Crăciunului- Poemele cumplitului Canal. Ed. Universalia, Craiova,1992)

Iarna, în hlamida de sărbătoare, scânteia pe brazii înalţi şi verzi ai Carpaţilor temerari şi a frăţânilor lor, pe crengile copacilor desfrunziţi, pe coamele ţuguiate ale caselor ca nişte cuşme de daci liberi, lăsându-se ca o simfonie albă peste toată cuprinderea: drumuri, poteci, cărări şi troiţele de la răscruci, casele şi curţile creştinilor, schituri şi mănăstiri, peşteri şi bordeie, penitenciare, temniţe şi închisori, prizonieri şi cei deportaţi în pustia Bărăganului ori Siberiile de gheaţă.

Sărbătoarea divină se răsfrângea şi peste gerul îngheţat din celule, peste poveştile şi amintirile deţinuţilor religioşi care se încăpăţânau să rămână creştini ortodocşi, să rămână naţionalişti, să rămână români, supravieţuind terorii atee, diabolice, bolşevice: „ Simţeam că ne apropiem de Sfintele sărbători ale Crăciunului, povestea licenţiatul în Litere şi Filosofie, bravul ofiţer al Armatei Române, prizonier în Siberia, Radu Mărculescu. Când într-o seară, chiar în seara de Ajun, puţin înainte de stingere, am auzit întâi ca un murmur, apoi din ce în ce mai accentuat şi mai cald, intonat de o voce plină şi profundă de bas, nemuritorul, nepereche, plinul de har şi de sfinţenie, încărcat cu miresmele tuturor Crăciunurilor copilăriei noastre, acel „Stille Nacht, heilige Nacht”… şi parcă întreaga noastră celulă s-a umplut de căldura peşterii din Betleem. Am ascultat tăcuţi şi vrăjiţi, cu lacrima în colţul ochiului, această cântare îngerească până s-a topit într-un murmur adânc, aşa cum se şi ivise. Binecuvântat fii tu, necunoscutule cântăreţ, care ne-ai adus în întunericul şi frigul celulei această fărâmă de cer! Apoi, în noaptea aceea sfântă a Naşterii Domnului, am cântat împreună O, ce veste minunată! Adevărat. Minunată a fost vestea care ne-a fost adusă în noaptea aceea. Cu voci firave la început, apoi din ce în ce mai ferme, din ce în ce mai puternice, de-ar fi clătinat şi Porţile Iadului. Nu mai simţeam nici foamea, nici frigul, nici întunericul, căci peste noi coborâse de sus căldura şi lumina peşterii din Betleem”. (Radu Mărculescu-Mărturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul românesc. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 112-114)

Taigaua sovietică era echivalentă cu iureşul năvălirilor musulmane în năpăstuita lor sete de cucerire, era drumul hoardelor migratoare mongoloide şi a celor sovietice de mai târziu, care s-au năpustit asupra Creştinilor, asupra celor lăsaţi de Bunul Dumnezeu în Vetrele lor de moştenire milenară, era foamea de sânge prădalnic, presărând în fuga lor furibundă şi ucigaşă, Sfintele Moaşte ale Martirilor, înşirate în drumul lor întru Înviere pe Calea Robilor spre Cer.

Unul dintre sutele de mii de „beneficiari” ai acelor Nopţi albe, înflăcărate şi sfinte a fost şi marele scriitor Constantin Gane, Moş Costache, cum era adulat de prieteni şi camarazi, autorul celebrei lucrări: Trecute vieţi de doamne şi domniţe, apărută în 1930, în 3 volume, premiate cu laudă de Academia Română.

„În iarna anului 1960, mărturiseşte alt mare deţinut politic, poet şi scriitor în viaţă, Demostene Andronescu, în preajma Crăciunului, executam pedeapsa de şapte zile de izolare… Când „caraliul” a deschis uşa să arunce zdreanţa, rânjind: „Na, pune-ţi pijamaua şi te culcă!”… de dincolo de uşă îl întâmpină un glas stins şi rugător, care se vedea că este al unui om care a ajuns la capătul puterilor: „Domnule plutonier, vă rog, scoateţi-mă de aici! Sunt bolnav şi dacă mă mai ţineţi încă o noapte aici mor”. Răspunsul a venit promt şi rostit cu glas tare, ca să fie auzit de toţi „bandiţii”: „Mori în paştele mă-ti, că de-aia te-am adus aici, să mori!”.

Moş Costache avea atunci 75 de ani, dar duhul îi rămăsese tânăr şi spiritual. Prezicerea caraliului înfuriat s-a împlinit însă, abia peste 2 ani, în Aprilie 1962, acolo la Aiud.” (Demostene Andronescu-Reeducarea de la Aiud. Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 52-54)

Radu Gyr, marele poet al CRUCII Golgotei Roşii Româneşti, sfinţit de aroma dulce a Cuvântului dătător de Viaţă, dar şi a sângelui său curat prelins prin tortura temniţelor, zvâcnitor întru mistica sfinţeniei şi a Învierii a brodat pe porfira sufletului său frumos, dar destul de încercat, de ura şi violenţa lefegiilor satanici, surâsul divin al Ziurelului de ziuă, înfăşându-l în Colindul veşniciei Pomului de Crăciun.

Cu îngerii ce se-ndurau să vină/ veneau smochine din Ierusalim, / Iar noi pândeam prosteşte, şi sublim/ La geam, un Moş Crăciun de vatelină.// Şi când plângea în cer un heruvim,/ cădeau în brad mari lacrimi de lumină,/ creştea în fiecare o mandarină/ şi ne dădea azur să mirosim.// Ce trişti stau astăzi numai pe morminte/ Serafi de piatră, goi şi fără grai!/ În sănii nu mai vin ca mai’nainte/ nici Moş Crăciun, nici Sfântul Nicolai,/ iar noi am pus prin cetini oseminte/ şi-am oblonit fereastra către rai. (Irina/ Sergiu Nicolaescu, Rugăciunile Poeţilor – Antologie de poezie religioasă românească. Radu Gyr, Pom de Crăciun)

Ioan Alexandru, sacerdotul Poeziei noastre creştine, al Imnelor Transilvaniei, al Imnelor Moldovei, al Imnelor Ţării Româneşti şi al Imnelor multor personalităţi a pogorât în Noaptea Albă a Naşterii Domnului pe plaiurile de dor, de cânt şi de mister ale Ardealului, Ţară care l-a fascinat pe marele patriot scriitor Nicolae Bălcescu. „Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ.” (Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, Biblioteca pentru Toţi, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. XI)

Ioan Alexandru, pe care am avut privilegiul să-l cunosc, se revărsa când ca o mare Cascadă în iureşul ei tumultos spre veşnicie, când ca o vioară pe arpegiile inimilor flămânde de romanţe şi licăriri tăinuite în sufletele în care îşi fac culcuşul azurul serafic şi luceafărul de dimineaţă. Romanţele dorului său viu, se prind în coarda de argint a lunii ca nişte alăute fermecate, brodând Imnele Naşterii Domnului ce împodobesc în dalbă dantelă miraculoasa Sărbătoare de Iarnă.

Leagănul e nedesprins de grindă/ şi-n casă-i cald pe vatră lângă foc/ şi la fereastra Nopţii de Colindă/ e tot trecutul nostru la un loc.// Şi-i linişte şi pace peste ţară/ şi fiecare-i sine-i fericit/ căci suntem fraţi sub Steaua milenară/ a Magilor porniţi din Răsărit.// Nu-s pornit în Noaptea necuprinsă/ fără de ţintă veşnic pelerin/ în casa mea i-o candelă aprinsă/ şi umbra pâinii amiroase-a vin. (ibid.,Sărbătoare de Iarnă)

Noaptea Albă de nea pogorâtă din Diadema dumnezeirii Sfinte, tremura sub suspinul roşu al sângelui eroico-martiric al deţinuţilor politico-religioşi, tresăltând însă sub fiorul sacru al Bucuriei Naşterii Domnului, care prin Iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Preacurate a renăscut şi va renaşte continuu Neamul dacoromân! Zadarnic efortul de a rupe Naţia ortodoxă de Colindul trecerii sale prin astă Lume! Cu noi este Dumnezeu şi sufletele noastre ÎL vor colinda în vecii veacurilor! Naşterea Domnului şi Bucuria Fecioarei-Mamă să ocrotească Odoarele Familiilor creştine! Crăciun cu Bucuria regăsirii drumului spre Panteonul puterii Neamului Românesc zidit prin jertfa miilor de Credincioşi Ortodocşi Români !

24 Decembrie 2020

***

Colindul Frumuseţii şi Tinereţii române în temniţele carlisto-comuniste

„Voi n-aţi stat cu noi în celule

Să ştiţi ce-i viaţa de bezne

Sub gheare de hiene, cu guri nesătule,

Voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle,

Încins cu cătuşe la glezne.”

(Radu Demetrescu Gyr)

Fiorul sufletesc al creştinului ortodox dacoromân se strecoară tainic în Noaptea Albă, serafică, pe sub faldurile de nea primind cântarea Îngerilor ce se pogoară din Cerul albastru, senin, plin de încântarea Iubirii, care se răsfrânge peste Pământul verde al dacilor nemuritori împodobit cu marama de aur a sfintelor Sărbători. Adie un murmur, un cânt, un ecou, o cântare, un colind, o bucurie, o rugă, un crez. Ceata de îngeri, păsări în zbor, cor de copii ne colindă sufletul frumos de altă dată, cu Naşterea Pruncului Sfânt ce împodobeşte cu blazonul Său, Caleaşca Noului An, pentru ca fiecare creştin valah să devină o făptură dalbă într-o armonie liturgică. Aceasta era urzeala şi ţesătura Tradiţiei pe care era brodată menirea Românului.

În vremurile multiseculare toţi fiii demni şi frumoşi de la vlădică până la ţăranul semeţ, ieşeau cu crucea-n frunte în faţa duşmanului din afara hotarelor, biruindu-l ori căzând înfrânţi, dar niciodată îngenunchiaţi, mărturisindu-L cu dor şi cânt pe Hristos.

În vitregia ateo-comunistă (regalo-proletară) a veacului XX, prigoana declanşată de trădătorii şi laşii antiromâni, anticreştini au uzurpat monarhia strămoșească, statul naţional, credinţa. Atunci, poporul român creştin ortodox cu cei mai de seamă fii ai săi, cu întreaga Elită spirituală era în lanţuri, cătuşe, temniţe, constrânşi să se lepede de Mântuitorul. Elita spiritual-religioasă (creştin-ortodoxă), se impune, se alege de la sine, prin sine, în sine recapitulând după modelul Hristic, vocaţia-mesianică prin tot ce are ca valoare supremă Neamul întru virtuţiile sale tradiţionale, lăsate din Moşi-Strămoşi.

Menirea Elitei spiritual-religioase a fiecărei epoci este înplinirea destinului naţiei prin Rezistenţa Religioasă în comuniune de har, jertfă şi iubire cu Voia lui Dumnezeu.

Atunci s-a pogorât peste Neam, jertfa sfântă a Cavalerului Zenitului Carpatin.

Rezistenţa Religioasă în veacul al XX-lea a activat direct pe câmpii, dealuri, păduri, peşteri, munţi, văile acestora, acţionând şi indirect în familiile frânte, în temniţele arhipline, prin suferinţă, cruce, iertare, asumare, demnitate, rugă, jertfă şi mărturisire.

România secolului al XX-lea era o Tinereţe fără tinereţe şi viaţă fără de viaţă!

La polul opus veghea, prigonea şi persecuta dictatura regală, apoi cea proletară. Închisoarea împrumuta caracterul tiranului cel mare, a securităţii şi al tiranului unealtă, care la rândul lui cimenta în pereţii închisorii, în zidurile ei cernite, vieţile curmate prea devreme, prea nevinovate, prin faima lor funestă, atroce, barbară, crudă, demonică, haină, flămândă de sângele curat şi de dreapta credinţă!

Calvarul Frumuseţii şi Tinereţii ortodoxe române, feminine în temniţele carlisto-comuniste a fost podidit cu lacrimi de sânge, colind şi iubire!

Mislea a urcat mai întâi spiritualitatea Muntelui Tabor ca mănăstire ortodoxă, apoi prin „graţia” regală a monarhilor hohenzollerni care s-au ancorat devizei „Nihil Sine Deo!”, a devenit din anul 1924, o Golgotă românească, o fioroasă temniţă a deţinutelor politico-religioase şi a celor de drept comun. În acel mediu carceral Mugurele înflorit al Arborelui Filologiei româneşti Aspazia Oţel, primenit de filosoful poet Lucian Blaga, a fost curmat la plinirea rodului aflat în pârgă (a fost arestată în vreme ce îşi pregătea Licenţa în Litere la Cluj), dar a ars în Rugul Aprins al misticii ortodoxe prin flacăra crezului ei naţionalist-creştin, împlinindu-se împlinindu-ne.

„Nu consider că este o vină că iubesc crucea, neamul şi ţara. Consider că este o vrednicie să sufăr pentru ele.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Mănăstirea Paltin Petru-Vodă, Fundaţia Justin Pârvu Petru-Vodă, Aprilie 2018, p. 15)

A urmat apoi Calvarul de la închisoarea Miercurea-Ciuc, Calvarul Tinereţii fără tinereţe, o Academie a studentelor frumoase-titrate, pe care mistica Aspazia Oţel a numit-o „iadul pătimirii mele…, peste care cerul a revărsat râuri de har”. (ibid., p. 20)

Aspazia Oţel Petrescu a întruchipat Icoana sublimă a misticii trăirii Cuvântului Înomenit prin grai, suferinţă, cruce, jertfă, iubire, har şi creaţie.

Am fost privilegiat de lumina creaţiei şi dragostea creştină cu care m-a îmbrăţişat ani de-a rândul, iar acum, la cumpăna dintre ani, mă plec cu respect și pioșenie amintirii sale, știind că sigur suntem în comuniune !

Miercurea-Ciuc, temuta închisoare aflată în centru oraşului beneficia de cea mai rece temperatură din ţară. Iarna pur şi simplu încremeneşti. Este una din perlele lăsate cadou de „civilizaţia” germană, habsburgică. Deţinutele politico-religioase comunicau între celule prin morse cu aţă. Frigul, foamea, frica, frisoanele, durerea, coşmarurile ţeseau o pânză de amorţeală permanentă, unde umbra zgribulită a fiecăreia rămânea încleştată mult timp ca un mare sloi de gheaţă.

În calendarul încremenitului ger al temniţei Miercurea Ciuc, a fost vârât de Carol al II-lea şi Anghel Papacioc, în anul 1938, viitorul monah Arsenie – Patriarhul de la Marea Neagră, unul dintre marii Duhovnici ai Ortodoxiei. Deşi regimul carceral i-a transformat în veritabile schelete mişcătoare, râvna credinţei lor şi focul iubirii de Neam şi de Dumnezeu i-au aprins în candele de lumină ale spiritului creştin, reuşind să transforme închisoarea într-o pustie a smereniei şi a ascezei anahorete, după cum mărturisea marele nostru duhovnic Arsenie Papacioc.

„Pustia şi închisoarea sunt nişte comori de care te poţi folosi foarte mult… Un neam trăieşte prin cei care ţâşnesc spre cer.”(Lumea Credinţei, nr. 97, august 2011)

Peste pragul gheţar şi printre zeghiile roase de abia puteau păşi amintirile cenuşii din lumea de dinainte a închisorii. „Doruri vagi ne cutremurau nemilos fiinţa şi ne cantonau într-un vârtej de jale care ne absorbea până la anihilare. Un cerc de smoală, fără stele, ne privea prin arcada ferestrei mărind senzaţia de frig. Totul era de gheaţă în jurul nostru, până şi apa din găleată avea o crustă de gheaţă.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine Doamne… Ed. Axa Botoşani-2004, p. 292)

În lumea „liberă” bătea toaca de sfintele sărbători Naşterea Domnului, Soborul Maicii Domnului, Sf. Arhid. Ştefan, Sf. Ier. Vasile cel Mare, Botezul Domnului, Sf. Prooroc Ioan Botezătorul,care adunau la sânul lor Familia creştină, poporul creştin.

Amintirile fragilelor pătimitoare cu mireasmă de zambilă ori mărgăritar au zburat în stol spre trecut dar, o mare parte, s-au cuibărit în cotloanele celulelor care le-au încremenit viaţa. Zidurile groase muşcau din puţina căldură a trupurilor firave, alături de pliscurile ţăcănitoare ale păsărilor de fier–gaborii ce nu mai pridideau înjurând. Dangătul clopotului din turla bisericii vecine cu închisoarea regimului totalitar, care le-a întemniţat tinereţea verde, şi-a revărsat vibraţia peste tăcerea lor ascetică, mânându-le gândurile albe să pornească smerite, refăcând drumul Vitflaimului trac, cărarea bătătorită peste care pluteau paşii angelici ai Sfintei Fecioare Maria, atunci, de mult, în Sfânta Noapte Albă a Renaşterii umane, când Cerul şi-a făcut adâncă reverenţă, iar Pământul copleşit s-a închinat smerit tresăltând de sacra bucurie.

Smirna, Tămâia şi Aurul tinerelor creştin-ortodoxe închise la Miercurea Ciuc erau: Credinţa sufletului lor curat, Nădejdea crezului mistic, Dragostea libertăţii spiritului şi Colindul sublim al inimilor lor serafice, care vibrau de frumos, de adevăr şi sublim. „Ce cuvânt ar putea să exprime încărcătura de sens a unei astfel de clipe, izvor de speranţă mai certă decât realitatea mizerabilă în care ne-au ferecat cei lipsiţi de Dumnezeu!? Mereu se va naşte Pruncul Dumnezeu şi mereu va salva tot ce trebuie salvat. Steaua speranţei a poposit şi peste hruba aceasta şi a dat strălucire mizerabilei noastre celule, care nu se deosebea prea mult de un staul.” (ibid., p. 293)

Crăiasa Fecioară Maria şi Împăratul Iubirii, prefigurat în Dumnezeiescul Prunc Iisus au primit cu mare emoţie Colindul divin prelins şi picurat din sufletele tinerelor îmbujorate de focul Rugului Aprins al iubirii lor cereşti, de Flacăra spiritualităţii tradiţionale, care înfrunta cu demnitate temniţa încremenită, ce părea o peşteră blestemată a tiranei habsburgice Maria Tereza. „Spiritualitatea insului trebuia distrusă, remodelată prin pierderea respectului de sine, coborât în abisuri de abjecţie blasfemică; nici o fiară n-ar fi putut rezista flagelării demonice.” (Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, Bucureşti-2008, p. 10)

Statul român este singurul din lume care după 1989, mai ales, nu încetează să profaneze constant pe orice cale, Tradiţia, Naţia, Patria, Biserica, Memoria, Neamul: femeia, mama, copilul, familia, şcoala, instituţiile, personalităţile, geniile, eroii, savanţii, martirii, mărturisitorii, monahiile, călugării, ţăranii, dascălii, ctitorii şi sfinţii.

Această „graţie” ni se cuvine prin forţele oculte care guvernează lumea, în mod expres România şi prin segmentul populaţiei ignorante, turma credulă, manipulată, sfârtecată, asmuţită asupra restului de popor care stă la adăpostul nepăsării, ajutând la promovarea politică în rândul demnitarilor cu majoritate covârşitoare: elemente duşmănoase Crucii, elemente străine Patriei şi elemente vrăjmaşe Neamului care, atrofiază cultul demnităţii strămoşeşti, simţul moral şi sensul religios al Naţiunii.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Colinde triste de sfârșit de an” →

Valeriu DULGHERU: În Basarabia apărut o speranță

În acest colț de țară atât de prost guvernat până acum, Basarabia, a apărut speranța de revenire la normalitate. Pe 24 decembrie a fost investită în funcție noul președinte Maia Sandu. Este într-un fel moș Crăciun venit în locul lui moș Gerilă. Discursul Doamnei președinte a fost unul foarte bine structurat, bine chibzuit, cu chemări la unitate, atât de mult compromisă de kremlinezul Dadon. Dar cel mai vizibil fir roșu, care trecea prin întregul ei discurs, a fost chemarea la susținere. A spus în repetate rânduri că doar împreună putem pune capăt hoțiilor, bădărănismului în politica de pe Bâc, iar „hoții să stea la pușcărie nu la guvernare”. Ceea ce apreciază majoritatea (cel puțin cei apr. 60% care au votat-o) la noul președinte, Maia Sandu, este simplitatea, sinceritatea, onestitatea, modestia și curățenia morală (nu a fost implicată nici într-o găinărie economică precum precedentul pseudopreședinte). S-a văzut acest lucru și în ziua „investirii”. A venit la Palatul Republicii neînsoțită de bodyguarzi, pe jos, fără alai de mașini și a fost aplaudată de cei prezenți în fața Palatului. Pseudopremierul Kiku și președinta parlamentului Z. Greceanîi au sosit cu alai în mașini luxoase și au fost huiduiți.

Pentru prima oară în istoria modernă la președinția Republicii a venit o femeie. Acestea întăresc încrederea că Doamna Maia Sandu va reuși să realizeze majoritatea obiectivelor formulate. De menționat că drumul Doamnei Maia Sandu spre vârful puterii a fost unul cu spini. Chiar de pe segmentul de centru-dreapta, puneau la îndoială capacitatea Maiei Sandu de a câștiga președinția într-o societate eminamente patriarhală. Iată că a câștigat, mesajul ei fiind unul clar și convingător chiar și pentru bărbații misogini, care au votat-o. Astfel și în Republica Moldova în cea mai înaltă funcție în stat a venit o femeie, de altfel ca și în mai multe țări ale Uniunii Europene, unde treburile merg bine, precum Estonia, Finlanda, Danemarca, Islanda, Croația, nemaivorbind de cea mai puternică femeie a Europei – Angela Merkel, care de peste 20 de ani conduce motorul economiei europene – Germania și de președintele Comisiei Europene, Ursula Von der Leyen.

Prima Declarație în funcția de președinte Maia Sandu a făcut-o cu ocazia sfintei sărbători de Crăciun: „Dragi cetățeni, dragi prieteni! De Crăciun, vă transmit toate gândurile bune și vă doresc multă sănătate și bucurie. Crăciun fericit!”. Câtă curățenie creștină comparativ cu „Fericiunul crecit” al satanistului Dadon cu cruce la gât și carnetul de comunist la inimă. Sperăm mult, toată lumea bună, sătulă de această mizerie totală (pandemică, economică, morală), speră că doamna Maia Sandu va reuși să realizeze toate obiectivele formulate fiindcă sunt vitale pentru redresarea situației extrem de dificile lăsată de această guvernare catastrofă Dadon+Kiku. „Să vedem ce o să faceți acum” spune acest hoț, mare trădător kremlinez Dadon. Guvernul Kiku s-a menținut cu tot dinadinsul la putere (în mod normal trebuia să cadă încă în vară, când a fost înaintată prima moțiune de cenzură, dar care a căzut din cauza cârdășiei lui Dadon cu Șor) până când a fost împărțit bugetul după placul celor două clanuri mafiote (Dadon +Șor). Chiar dacă nu avea să fie lansată moțiunea de cenzură a opoziției guvernul Kiku-Nimiku oricum își dădea demisia. „Maurul și-a făcut treaba. Maurul poate să plece”, a fost principiul, după care s-a condus acest înfumurat pion al lui Dadon. Dar a plecat trântind ușa (ca și Dadon). În mod normal guvernul demis trebuia să-și continue activitatea până se ajungea la o soluție după sărbători. Repet, în mod normal, cu oameni normali cu durere de suferințele acestei așchii de popor. Dar de aceștia nu-i vezi nici prin lupă în actuala guvernare. A plecat Kiku, luând cu el și trei miniștri cheie: ministrul Economiei Usatîi; ministrul finanțelor Pușcuță; ministrul sănătății Dumbrăveanu, înaintea ei plecând și zece secretari de stat (tocmai aceia care ar trebui să asigure funcționarea sistemului de sănătate în această perioadă pandemică până vine un alt ministru). Au plecat miniștrii tocmai de la ministerele, care „au realizat” cele mai mari insuccese: economie pusă pe burtă cu zeci de mii de întreprinderi mici falimentare, cu agricultura adusă la pragul falimentului; un buget cu o gaură de peste 13 mlrd lei; o situație sanitară catastrofală cu o pandemie ieșită de sub control, un personal sanitar epuizat, ajuns la capătul puterilor fizice și morale, o infrastructură care practic nu mai are locuri libere în spitale. Toți aceștia pleacă într-un moment atât de greu în pline sărbători, în început de iarnă. Este planul lui Dadon, coordonat cu „curatorul” Kozak de a practica tactica pământului pârjolit. Acest kremlinez ia transmis noului președinte o moștenire pur și simplu catastrofală sub toate aspectele: pandemic, economic, politic, moral.

Este o situație extrem de dificilă, care trebuie să fie gestionată de unicul reprezentant credibil al puterii – Maia Sandu. Dar ea va reuși doar dacă va fi ajutată (a repetat-o de mai multe ori și în cuvântul ei la inaugurare).

Continue reading „Valeriu DULGHERU: În Basarabia apărut o speranță” →