Boboteaza, Epifania, Teofania sau Arătarea Domnului încheie ciclul sărbătorilor de iarnă și cuprinde motive specifice de manifestări tradiționale în zilele premergătoare Anului Nou.
– Practicile mitologice din ziua de 6 ianuarie se leagă de alungarea spiritelor rele în lăcașurile lor subpământene, purificarea văzduhului prin zgomote.
În această zi revine percepția mitologică despre spiritele mortilor care au sălășluit printre cei vii în timpul celor 12 zile (de la Crăciun la Bobotează), s-au ospătat pentru a le câștiga bunăvoința în prorocirile și pronosticurile de Anul Nou, trebuie alungate prin toate mijloacele posibile.
– Apariția și răspândirea creștinismului a îmbogățit ceremonialul începutului de an cu datini mitologice în scenariul instalării Anului Nou, având ca fundament informații etnografice și documentarea privind desfășurarea acestor tradiții ritualice, completate cu elemente grecești și orientale, care se presupune ca au influențat mitologia populară a sud-estul Europei din timpul Imperiului Roman.
Interferența influenței străine cu sărbătorile de iarnă române, în special cu sărbătoarea Anului Nou, se justifică prin afirmarea că acestea au existat și în Dacia.
Prin aceste ritualuri, de renaștere a timpului în Anul Nou sunt specifice și geto-dacilor, ca o atribuire comună a originii sărbătorilor de iarna – moștenire comună, ce s-a răspândit în toată Europa, dar și alte continente, prin coloniile europene, luând în considerare contribuția pe care au adus-o la transformarea acelor datini comune. Suprapunerea lor peste datinile și tradițiile specifice fiecărui popor, ce se încadrau într-o analogie cu cele autohtone.
– Un exemplu de interferențe etnologice este petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizata în ziua și noaptea de Sfântul Ion, (7 ianuarie, a doua zi dupa Bobotează) care păstrează influența manifestărilor specifice cultului moștenit de la zeul Dionysios, sărbătoare păgână, numită Țonțoroiul, Ziua Femeilor sau Iordănitul, practicată în județele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea și Constanța). Nevestele se adunau în cete de 10-30 de persoane la o gazda, unde aduceau alimente, mâncare și băutură, se ospătau din belșug, spunând ca se iordănesc (sinonim pentru betie), apoi cântau, jucau, chiuiau, ieșeau pe drum și luau ostatici bărbați ieșiți întâmplator în calea lor și îi duceau cu forța la un râu sau la lac, amenințându-i că îi aruncă în apă. Acestia trebuiau să fie răscumpărați de un dar, de obicei o vadra de vin (10 litri).
Femeile se foloseau de această ocazie, de-a fi considerate în aceasta zi mai tari și cu mai multe drepturi decât bărbații. Fiecare lăsa toate obligațiile de soție și mamă în seama soacrelor și chiar a bărbaților, chefuiau și se distrau între ele fără să dea socoteală cuiva, iar în unele sate, ceata femeilor căsătorite primea în rândurile ei și tinerele neveste, printr-o ceremonie specială, acestea acestea fiind duse la râu și stropite cu apă.
– Aceste practici, au devenit mituri în mileniul III, odată cu desființarea satului tradițional românesc prin depopulare în epoca de tristă amintire – comunismul. Mai sunt recunoscute de persoanele vârstnice, din suburbiile orașelor mari, ca obiceiuri de „bună-cuviință”, iar excesul de băutură era tolerat și încurajat de ambianța la care participau „cuceritorii și victimele lor”. În ultimii ani, aceste petreceri de pomină au fost practicate de femeile din comuna Pantelimon (din apropierea capitalei – Bucuresti).
– Ca origine, acest obicei ciudat este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionysios, care se manifestă prin dansuri frenetice și extaz mistic, inclusiv în cetățile antice de la Marea Neagră: Calatis, Histria și Tomis. De remarcat este faptul că în calendarul cetății Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionysios – zeu al vegetației, viței de vie și bețiilor ritualice, dovadă că aceasta făcea parte din panteonul local. Unii specialiști i-au găsit originea în lumea tracică (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), dar, mai recent, etnologii sunt de părere ca această divinitate vine din adâncurile religiilor asiatice-egeene, din epoca neolitică. Indiferent de disputele legate de originea teritorială a zeului este cert cultul său, atât de răspândit în antichitate, încât devenit reper de religie universală, renegat de creștinismul rival, dar este perpetuat și astăzi la români, sub forma obiceiului „Iordănitul femeilor”. Acum, în anul 2021 au fost anulate și interzise de structurile ierarhiei politice, toate manifestările evenimentelor publice, din cauza mortalității alarmante, provocate de pandemia COVID-19. În etapa vaccinării masive a populației, toată națiunea speră în redresarea culturală, miturile românilor făcând parte din identitatea etnologică a neamului românesc.
Maria FILIPOIU
Continue reading „Maria FILIPOIU: Boboteaza în practici mistice și mitologie”
Zilele acestea spre trecere, sper, spre un an mai nou și mai bun le-am petrecut la munte pe Valea Arieșului. Frumusețea geografică și încărcătura istorică este inconfundabilă și totuși din punct de vedere al investițiilor, în arealul acesta al Țării de Piatră, cum îi plăcea lui Geo Bogza să-i spună Apusenilor, nu s-a făcut mai nimic. Drumul de la Turda la Câmpeni spre Scărișoara și Arieșeni a rămas același de pe vremea lui Ceaușescu, fără modernizări și reasfaltare. E aproape identic ca atunci când am fost pe Valea Arieșului prima dată în 1993, denivelat, plin de gropi, ”amețit” de curbe și fără refugii sau parcări. Dacă ai ghinionul să prinzi pe traseu o mașină de lemne este aproape imposibil să depășești, drumul nu are porțiuni de două benzi pentru fluența traficului. Un drum de 100 kilometri și ceva ajungi să-l faci în două ore jumătate. Nu înțeleg de ce consiliile județene Cluj, Alba, Bihor nu bat mâna să facă din acest drum care străbate Apuseniul metalifer o via turistică. La intrarea în Câmpeni bătrâna mocăniță stă ruginită în fața porții de lemn a orașului, fapt ce-ți crează o stare de melancolie și jale. Încă în 1993, când am fost prima dată pe Valea Arieșului, această bijuterie feroviară funcționa ca pe vremea când coborau moții cu banițe încărcate de produse, la Turda. S-ar putea repune în funcțiune pe un traseu turistic care ar revigora economia, la fel ca mocănița de pe Valea Vaserului din Maramureș. După Câmpeni, un oraș rămas în antica atmosferă post-industrială sau post-comunistă intri în magicul triunghi al Scărișoarei, Gârdei de sus și Arieșenilor, un areal al istoriei și frumuseții brute, mult lăudate de Geo Bogza. Din păcate și aici s-a făcut puțină dezvoltare turistică. E adevărat că s-au ridicat pensiuni frumoase și moderne, dar prea puțin pentru a crește economic și turistic zona. Drumul spre peștera Scărișoara cu ghețarul său unic în Europa trebuia lărgit, pârtiile de schi de la Arieșeni sunt puține iar telescaunele și teleschiul nu prea funcționează. Încălzirea globală a cam scos iarna din joc. Chiar și la cotele 1400 nu este zăpadă suficientă pe pârtie. Ninge tot mai puțin.
Ioan Alexandru
,,O crenguță de brad, amintiri /O ridic și-o sărut /Mă învălui pierdut în amintiri /Clipe de odinioară chiuind într-o gară /Cu prieteni din munți / Mîine voi pleca iară, ca-ntr-o zi de vară /Sus în munți cei cărunți.
„Voi n-aţi stat cu noi în celule
Deseori, am auzit spunându-se despre ţara noastră că ar fi Grădina Maicii Domnului, ceea ce ar trebui poate să ne determine cel puţin pe unii dintre noi sa reflectăm mai bine asupra acestei problematici şi aspura Nevăzutului care caracterizează România în substanţa sa. Orice colţ de pământ are în spate o istorie care şi-a lăsat o anumită amprentă, care i-a lăsat drept moştenire o serie de particularităţi şi caracteristici, care, desigur, o dată cu trecerea timpului au cunoscut şi nişte modificări. Evident, istoria face ca populaţiile şi popoarele să difere net unele de celelalte, să aibă fiecare un anumit specific luat ca generic. Însă în interiorul acestui specific în calitate de generic se află extrem de multe particule elementare şi nebănuite pe care mintea cu toată puterea ei logică şi cognitivă nu le-ar putea defini. Una din aceste particule este exact Nevăzutul la care am făcut referire încă de la început, Nevăzutul în sine reprezentând cu totul altceva decât ceea ce cunoaştem despre o ţară în lumina lucrurilor care s-au întâmplat în plan concret. Nevăzutul cuprinde chipul serafimic ce se manifistă în condiţia suavă a transformărilor spirituale pe care o ţară sau alta le-a cunoscut. Adică, vorbim de istoria popoarelor scrisă în proiecte culturale şi mai cu seamă în acele proiecte propuse pentru Nemurire, cum a fost cazul creatorilor sau al misticilor care l-au înţeles pe Dumnezeu pentru că ei înşişi au fost în stare sa se desăvârşească în calitate de duhuri.
Doamne ajută,