Gheorghe PÂRLEA: Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt

Recent, am participat – desigur, empatic, cu resursele mele interioare, cele care trec dincolo de lucrurile percepute senzorial – la a 70-a aniversare a unui drag frate și prieten basarabean, dr. Vasile Șoimaru. Iată însă că astfel de sărbători personale – care pentru anumiți fii ai Cetății trec hotarul dintre privat și obștesc – se țin lanț în sânul cunoscuților mei (îndrăznesc să-i numesc și prieteni) aflați la Chișinău.

De curând, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut și dumnealui pragul dintre deceniile șapte și opt, unități zecimale de timp cu un rol precis în viața aniversatului: una îi încununează istoria proprie, iar cealaltă îi profilează, privilegiat, timpul personal în care înțelepciunea e fructul care dă, din pârg, în copt. Desigur, vorbind de înțelepciunea vârstei, ne referim la acea însușire mentală de esență ontologică, nu determinată de maturitatea din structura cărnii omului, ci de acumulările spiritului în raportul său activ cu ceea ce viața i-a oferit, discret, mai presus de nevoile burții și de confortul trupului.

Și fiindcă am invocat prietenia, legat de relația mea (și viceversa) cu cei doi frumoși și distinși basarabeni, e musai să fac o precizare cu referire la prietenia cu dl. Ionel Căpiță. Iar asta, numaidecât sub influența „agentului” subliminal care acționează asupra mea dintr-un eseu al său intitulat: „Prietenia noastră” din vol. „Noi și noi”, Chișinău, 2018, carte reluată la lectură zilele acestea, anume ca un omagiu adus autorului la zi aniversară. Căci ce scriitor are vreo altă bucurie mai presus de a ști că scrisul său își găsește/ regăsește cititorul? În amintitul text moralizator, autorul remarcă inechitatea care impietează asupra multor prietenii, anume lipsa reciprocității. Mulți se laudă cu prietenul cutare sau cutare, fără însă a satisface deloc corespunzător echivalența. Da, așa este, într-o prietenie arareori talerele balanței își găsesc echilibrul. Și această tară relațională, amendată de bunul meu prieten, parcă m-ar atinge și pe mine, căci dl. Ionel Căpiță e cel care îmi dovedește fără tăgadă că substanța prieteniei sale trage mult în jos talerul său, reducându-l pe al meu la un insignifiant fulg.

Desigur, prietenia, cea pe care o invocăm adesea, mai ales de dragul uzualei vocabule din bogatul nostru fond lexical, înseamnă o relație afectivă cu o plămadă mult mai densă decât cea pe care noi o reducem cu ușurință la compoziția unei relații de amiciție. În cazul nostru, ca să fiu cât mai precis, e vorba de o prietenie mai degrabă „de la distanță”, spațiul măsurabil dintre habitaturile noastre întinzându-se pe o axă ce leagă două puncte de pe malurile râurilor Bâc și Moldova. Iar în numita prietenie, dl. Ionel Căpiță e, invariabil, inima cea care pompează în corpul relației noastre dragostea de frate, frate întru cele ce înseamnă apartenența la Neamul Românesc. Dumnealui e inițiatorul tuturor convorbirilor noastre telefonice și tot dânsul e mereu expeditorul darurilor sale destinate să sfideze rolul ingrat al Prutului, râul care ne desparte Neamul. Darurile dumisale sunt, cu precădere, cărțile proprii și, de la o vreme, PDF-ul lunar al unei importante reviste basarabene, al cărei redactor îi este. Iar referitor la puținele nostre întâlniri fizice, îmbrățișările au fost mereu proprietatea dumnealui, căci brațele mele firave n-ar fi avut imbold pentru a cuprinde dezinvolt măsura XXL a vajnicului trup hărăzit de Domnul fratelui nostru basarabean. Iar în trupu-i falnic, potrivitu-i-a Ziditorul și o inimă pe măsură, în care să-i încapă iubirea. „Lăsăți-mi dragostea!” (titlul unui volum al său) e invocarea sa hotărâtă către cei care vor să-i răpească această proprietate fundamentală a inimii. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Rănit de hotarul de la Prut, jurnalistul și poetul Ionel Căpiță a trecut un important hotar al timpului propriu: cel dintre deceniile șapte și opt” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe BUZATU, OMUL – PROFESORUL – ISTORICUL

Omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr.”

(SFÂNTUL ARSENIE BOCA)

Zestrea moştenirii profetice a Neamului pelasgo-traco-geto-daco-român, prin undele izvorului ei sacru, permanent, erudiţia asumată, adânca cultură, oceanografia ştiinţifică, multitudinea lucrărilor prin excelenţă toate de referinţă universală îl aşează merituos pe marele istoric GHEORGHE BUZATU în Galeria Corifeilor Istoriei: Herodot, Strabon, Socrates, Dio Casius, Sozomen, Mommsen, M. Costin, I. Neculce, Densuşianu, Eminescu, Bălcescu, Haşdeu, Pârvan, Daicoviciu, G. Brătianu, Andreas Hillgruber, S. Dragomir, Şt. Pascu, D. Onciul, Gr. Nandriş, N. Iorga, I. I. Nistor, C. Papanace, Muşat, Liviu Stan, N. Şerbănescu, Cornel Bârsan, I. Scurtu, G. D. Iscru și nu în ultimul rând, prietenul său, Gheorghe Jipa Rotaru.

În comuna Sihlea a judeţului Vrancea, în ziua de 6 Iunie 1939 s-a născut viitorul mare OM, viitorul mare PROFESOR, viitorul mare ISTORIC: GHEORGHE BUZATU.

Studiile primare şi liceale le-a parcurs în oraşul Râmnicu-Sărat, iar cele universitare în Cetatea-Capitală a Iaşilor, în cadrul secţiei Istorie a Facultăţii de Filologie-Istorie. Licenţiat în Istorie în 1961, devine cercetător al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, apoi doctor în Istorie în 1971 şi secretar ştiinţific pentru un deceniu şi jumătate.

Din 1992, istoricul Gheorghe Buzatu alături de alţi colegi se desprind de Institutul „A. D. Xenopol”, fondând împreună Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, dependent de filiala ieşeană a Academiei din România.

După anul 1990, faima cercetătorului Gheorghe Buzatu căpătată în domeniul studierii arhivelor interne şi externe îi conferă autoritatea de ilustru Magistru.

Din anul 1997, ocupă catedra universitară a Facultăţii de Litere şi Istorie din cadrul Universităţii Craiova, predând cursurile de „Istorie contemporană universală”, precum şi cele privitoare la „România în relaţiile internaţionale în epoca contemporană.”

GHEORGHE BUZATU – OMUL

Paralel cu slujirea şi slăvire lui Dumnezeu, Oamenii aleşi sunt hărăziţi de Proniator să vegheze continuu, să lupte permanent, să se asume plenar, să se dedice trup şi suflet, să se jertfească cu toată fiinţa sa, să înfăptuiască zidiri măreţe, creştine, suprafireşti pentru a conferi Ţării un sens nou al devenirii istoriei noastre naţionale.

Din sacralitatea ţărânii sfinte cernută din zorii lumii create de Dumnezeu, plămădită din truda milenară, din jertfa seculară străbună, din eroismul legendar strămoşesc, din spiritualitatea profetică a Neamului, din omenia Naţiei covârşitoare prin care a cuminecat lumea, din trunchiul neamului său moldav în care a crescut viguros bunătatea ortodoxă, din spiritul cucernic al mamei ori din fulgerarea semeaţă a tatălui a odrăslit ca un Stejar voievodal, Omul creştin – Gheorghe Buzatu.

Am avut marea bucurie, chiar privilegiul rar să-l cunosc pe acest OM şi să mă apropii în măsura în care cu măsura mea mă puteam apropia de el.

Atmosfera încărcată şi înfrumuseţată de sărbătoare care emana în preajma personalităţii sale uriaşe, unde se aşeza discipolul smerit ca un drumeţ la poalele unui falnic munte, praznicul boieresc îmbelşugat de diverse bunătăţi, prins sub ispita şi licoarea lui Bachus, netezea apoi calea unui banchet filosofic ca cel al lui Platon.

Se întrupa în el mireasma pâinii calde, coapte, rumenite, frânte, aburinde spre dăruire, de sărbătoare peste care se prelingea potirul mare cu vinul cel mai nobil în care marii boieri îşi oglindeau viţa aleasă, îndemnându-te cucernic să te împărtăşeşti.

OMUL creştin Gheorghe Buzatu a fost un mare Boier ortodox: simplu şi profund, modest şi aristocrat, blând şi autoritar, paşnic şi războinic, calm şi furtunos, râu limpede, cristalin şi cascadă cu mare revărsare tumultoasă, apă şi foc, adiere şi viscol, ardere şi nemistuire, bucium şi tunet, licăr şi fulger, cucernic şi serafic.

Omul masiv, ca odinioară Petre Ţuţea în toată splendoarea gândirii sale profetice, părea dăltuit din cremene carpatină cu alură de Sfinx, cu frunte lată de Ceahlău, cu ochii mari, râuri-albastre în care se privea surâzând cerul, iar pe sub privirea de şoim care plana în jurul capului mare de bour, se răsfrângea parcă heraldica legendarei Vlaho-Moldova. Umerii largi, puternici pe care se pot sprijini un mare şir de strămoşi, conturează trupul unui om greu, aşezat peste Istoria Neamului, stând de veghe la cumpăna dintre veacuri, dintre milenii. Braţele vânjoase ca celebrele trecători de la Mănăstirea Polovragi, încadrează bustul masiv ca al unui imperator trac. Mâinile de piersică coaptă care au modelat legiuni de ucenici, sunt primitoare, sunt repere cardinale care binecuvintează fapta în spicul de grâu al gândului încolţit în cuvântul mănos. Picioarele de colos ca ale celebrului Rodos au lăsat dâre adânci peste Cronicile ţării de la un capăt la altul, de la un ţărm la celălalt. Vorba pogorâtă ca o mişcare de apă susură peste vreme curgerea izvorului românesc înspre veşnicie.

Cinste părinţilor lui! Cinste Moldovei sale sfinte! Cinste Dacoromâniei noastre!

GHEORGHE BUZATU – PROFESORUL

Flacăra arzândă a spiritului său enciclopedic i-a aprins Corola erudiţiei culturale deschizând ştiinţei noi direcţii, fenomene şi căi de înnoiri imperative.

În Agora Aulei universitare din Cetatea Banilor, Cetatea marelui Întregitor de Neam, Mihai Viteazul, Profesorul şi-a dospit opera colosală, desăvârşindu-şi vocaţia de mare Dascăl, adulat de studenţi, stimat de colegi, venerat de oamenii mari, iubit de prieteni, admirat în taină de adversari.

Paralel însă, cu acele cursuri de referinţă expuse într-o retorică aleasă, profesorul Gheorghe Buzatu a sprijinit profund integralitatea făuririi Istoriei în contextul refacerii ei, a reînnoirii ei sub alte criterii ştiinţifice, cu predilecţie cea a cercetării arhivelor.

Raportat la acest lucru privind natura cercetării arhivelor, îmi exprim cu maximă autoritate şi responsabilitate creştină punctul de vedere:

a) documentele de arhivă nu sunt elementele definitorii decât în cercetare, dar nu şi în stabilirea adevărului istoric;

b) documentele de arhivă au un rol cumpănitor, precumpănitor în cercetarea istorică, dar nu fundamental în aflarea Adevărului, fiindcă documentele poartă întotdeauna pecetea „învingătorului”, care nu e din tabăra Adevărului.

Alegerea urmării spiritului naţionalist, a mărturisirii creştine, a vocaţiei de Dascăl -cea a înfrumuseţării de conştiinţă morală a tinerilor este suprema chemare hărăzită oamenilor de caracter unde înfloresc permanent onoarea, demnitatea şi iubirea.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Gheorghe BUZATU, OMUL – PROFESORUL – ISTORICUL” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)

„Cunoaște-te pe tine însuți și Fii înțelept, e totuna.” – Platon

Dacă Pitagora – despre care am vorbit în eseul trecut – își îndemna învățăceii să-i asculte vorbele într-o tăcere pioasă, Socrate (470 î. H.-399 î. H.) era un vorbitor pătimaș, glasul lui răsuna în conversațiile pe care le utiliza, ajutându-l la exprimarea clară a adevărurilor. Astfel, dialogul se potrivea de minune cu firea lui exuberantă. N-a lăsat nimic scris, dar ideile lui filozofice au fost astfel reconstituite în scrierile elevului său Platon și în cele ale continuatorului – Aristotel.

Se spune că Socrate a văzut în vis, pe genunchii săi, un pui de lebădă căruia îi crescuseră deodată aripile, și care zburase după ce scosese un sunet puternic și dulce. Ziua următoare, Platon i se prezenta ca discipol, iar Socrate a recunoscut în el lebăda din vis. Aceasta „lebădă” spunea mai târziu despre Socrate că „a fost un om loial, sincer și amabil, stăpânit de puternice sentimente morale și religioase, plin de spirit și umor, totdeauna cu răspunsul gata atunci când era nevoie, plin de curaj civic și gata să înfrunte pentru dreptate, furia poporului”. Deși avea un caracter nobil, însuflețit mereu de luminarea tineretului și de binele poporului, a fost acuzat că săvârșește nedreptăți, că strică pe tineri, că nesocotește pe zeii în care crede statul și că, se închină la alte zeități. Condamnat fiind, a preferat să bea paharul cu cucută, dând astfel omenirii o pildă minunată de cetățean care respectă legile țării sale și poate muri senin și demn. Socrate ar fi putut să fugă din Atena după ce a fost judecat și declarat vinovat, dar a ales să rămână, să respecte legea înmânată de un juriu format din atenieni. Înainte de moarte a fost înconjurat de ucenici fideli și atenți, care-i sorbeau cuvintele, în vreme ce el – imperturbabil și luminos — sorbea otrava nedureroasă oferită de temnicer.

A fost un om profund religios, ceea ce îl deosebea de sofiști care erau impregnați de scepticism. Pentru Socrate Zeii statului atenian erau niște puteri vii, a căror importanță pentru viața poporului n-a pus-o la îndoială. El a crezut chiar și în preziceri și oracole, pe care le considera, ca de altfel și contemporanii săi, a fi indicații divine cărora le da ascultare cu inima plină de pioșenie. Cu toate acestea, Socrate era filozoful care căuta neîncetat temeiurile raționale și în problemele religioase. Avea credința că Divinul, Logosul se revelează în sufletul și conștiința morală a omului, vocea care-l oprește pe om să facă fapte care-i primejduiesc sufletul. Socrate vorbea și despre o singură Divinitate, ceea ce însemna că el depășise totuși politeismul antropomorf al concetățenilor săi, pe care nu-l mai accepta din motive morale. Totuși, filozoful nu s-a atins de formele înalte ale religiozității poporului. Se poate spune însă cu siguranță că la Socrate era vorba de convingerea că în lume domnește o Rațiune mai înaltă și că rațiunea omenească este o parte din această Rațiune universală, care este temelia ordinii morale a lumii și a existenței adevărate a omului. Concepția lui era că procesul lumii și al vieții omenești are în ultimă analiză un adânc sens moral. Ideile lui descoperă convingerea că tot ceea ce se întâmplă în lume este dirijat de o putere divină și această putere o identifica cu Binele, Adevărul și Frumosul. Este motivul pentru care unii dintre Părinții Bisericii îl numesc pe Socrate – creștin, iar zugravii bisericilor noastre îl zugrăvesc pe zidurile externe ale lăcașurilor sfinte, ca unul care „s-a ridicat cu gândirea lui până la marginile creștinismului”. Divinitatea este identică la Socrate cu „Providența” , o Providență care nu este independentă de voința omului, dar nici nu înlătură libertatea de voință a acestuia. Astfel lasă să se înțeleagă că omul trebuie să se hotărască în toate împrejurările vieții, ca un spirit liber, și cu credința că numai ceea ce este moral are valoare veșnică.

Socrate avea și umor, în sensul în care unele erori ale vieții trebuie acceptate cu ușurință, mai ales dacă ele sunt lipsite de valențe negative. Drept exemplu, cu privire la căsătorie, sfătuia: „Orice ar fi, însoară-te! Dacă-ți iei o soție bună, vei fi fericit. Dacă-ți iei o soție rea, deveni filozof.” Socrate voia să se cunoască pe sine și să deprindă și pe alții să facă acest lucru, adică să filozofeze, căci pentru el, nu exista decât o singură viață trăită cu sens – viața în filozofie. Numai așa omul poate deveni bun și fericit. Sufletul își are ființa sa în virtutea ce se fundamentează pe cunoașterea de sine.

Platon(427-347 î.Hr.) a vrut pentru suflet le cele adevărate podoabe: cumpătarea și dreptatea, curajul, libertatea și adevărul. Alături de profesorul său – Socrate și de cel mai cunoscut student al său – Aristotel, a reprezentat culmea gândirii filosofice antice. Platon a pus bazele filozofiei Occidentale și ale științei. Dincolo de importantele sale contribuții care au ajutat la închegarea filozofiei, științei și matematicii pe continentul european, Platon este adesea considerat ca fiind unul dintre importantele personaje fondatoare ale religiei și spiritualității occidentale. Influența lui asupra gândirii creștine a constituit un act de adâncă meditație pentru Fericitul Augustin de Hipona, unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi din istoria Creștinătății.

Platon a fost considerat cel mai mare gânditor idealist al acelei perioade. A trăit într-o perioadă de timp a istoriei Greciei foarte frământată când, după un regim democrat al lui Pericle (443-429 î. H.) toate valorile recunoscute anterior se modificaseră. Gândirea sa părea ca ruptă de realitate în acel moment, sistemul lui filozofic având la bază Ideea. Apărea pentru prima dată desprinderea de materie. Gândirea sa mitică i-a permis realizarea unei opere cu valențe literare. Cele mai cunoscute mituri se referă la dreptate și nedreptate, la adevăr, la dragoste. Aproape toate scrierile platoniciene poartă forma dialogului – capodopere ale prozei clasice grecești – , Socrate fiind pretutindeni prezent, conducând discuția cu măiestrie. Și totuși iese în evidență ideea de bază a filozofiei lui Platon, aceea că adevărata realitate o constituie Ideile, cea de frumos, de bine, de adevăr.

S-a născut în Atena, într-o familie aristocratică cu strămoși iluștri. Numele său de naștere a fost Aristocles, dar a primit porecla de Platon, datorită pieptului său lat. În jurul vârstei de 20 de ani a devenit un ucenic fidel al lui Socrate, pe care nu l-a părăsit niciodată, până la condamnarea la moarte a acestuia. Fiind bolnav însă, Platon nu a putut participa la ultimele momente din viața maestrului său.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, religia, știința și…politica (2)” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVII)

Terminologia creştină în limba latină. Religia creştină s-a răspândit în nordul Dunării în limba latină. Întreg vocabularul creştinismului este la noi (românii), latin, susţine şi Iorga, cu exemple bogat ilustrate. Noua religie are un simbol, crucea (crux), o lege (lex), un crez (fides), în care creştinul (christianus) face închinăciune lui Dumnezeu (Domine deus), Domnului (Iisus), în biserică (basilica). El (creştinul) se roagă (rogatio)-rugăciune, rugă-îngenunchind, este binecuvântat, se cuminecă (comunicare), după mărturisirea păcatelor-dar spovedanie este slavon-opera celui rău (diabolus), iartă (iertare), are mustrare de cuget, de conştiinţă, ajunează (ajun, ajunare), posteşte-postul este slavon-dar fruptul latin, blăstămul se împărtăşeşte, cunună (nuntă), mire, cumătru, înmormântează, mormânt, cimitir-ţintirim, în Moldova-altar (popular, oltar), sfânta masă, antimisul, clopotul (slavon), toaca (italian). Sărbătorile (latinul „servatoria”) sunt latine, în general, dar Crăciunul provine din creationem şi (sau) calationem, păresimi (Paştile), Învierea, Înălţarea, dar Rusaliile (slav), sfinţii (slav), iar colindele sunt latine, de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl şi călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ş.a.

Acestea sunt consideraţiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex şi mai bogat în acelaşi timp. Caracterul latin al creştinismului antic (daco-roman) este ilustrat şi de terminologia folosită, care exprimă, în limba română, noţiunile fundamentale ale noii credinţe. Aceşti termeni, unii dintre ei prezenţi şi în păgânism, au apărut şi s-au fixat în latina populară, din secolele IV-V, vorbită în Dacia post-romană, păstrându-se până astăzi în limba română. Terminologia creştină în română aruncă o lumină clară asupra originilor creştinismului nostru. Noţiunile de temelie ale creştinismului sunt redate, în limba română, prin cuvinte de origine latină. Aceşti termeni fundamentali sunt (îi reluăm parţial): Dumnezeu (dominus deus), creştin (christianus), cruce (crux), lege-credinţă (lex), biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angelus), sânt (sanctus), păgân (paganus), a cumineca (comunicare), rugăciune (rogatio), sărbătoare (dies servatoria), mormânt (monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paşti (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creştine latine este numele Paştilor, sărbătoarea fundamentală a noii credinţe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare (decisivă) a naşterii creştinismului, în nordul Dunării, înainte de venirea slavilor, sfârşitul secolului VI-începutul secolului VII. Un alt termen semnificativ este basilica, generalizarea termenului în mediul daco-roman, în secolul IV, are o importanţă deosebită, deoarece coincide cu răspândirea în masă a creştinismului în Dacia romană, fiind o dovadă solidă în sensul acesta. Dacă noţiunile fundamentale ale credinţei, în limba română, sunt de origine latină, cele referitoare la organizarea bisericească au alte origini (vezi mai jos). Astfel, cuvântul „episcopus” n-a dat un derivat în limba română („piscup”?), pentru că, în genere, românii au cunoscut un creştinism primar, neierarhizat, fără episcopat, într-o ţară (teritoriu) unde nu erau oraşe şi, deci, nu puteau fi episcopii. Mai târziu, în secolele IX-X, cum vom arăta mai jos, după venirea şi asimilarea slavilor, au pătruns în limba română cuvinte de această origine privitoare la organizarea bisericii. Unele cuvinte latine creştine din limba română sunt foarte vechi, din epoca luptelor cu păgânii, precum crăciunul, sărbătoare, altele amintesc, prin formele lor fonetice, de secolele IV-V, ca preot, creştini, păresimi, iar cuvântul „biserică” (vezi mai sus) se dovedeşte mai vechi decât ecclesia, frecvent în limbile apusene.

O caracteristică a terminologiei noastre religioase este aceea că limba română a conservat termeni latini creştini, diferiţi de cei ai limbilor romanice apusene: românii spun biserică (basilica) faţă de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credinţă-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană şi cea răsăriteană, în secolul al VII-lea, de aceea creştinismul nostru a păstrat forme latine mai vechi, arhaice, din secolele IV-VI.

Respectivele cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba şi Dacia nord-dunăreană. Bogăţia terminologiei creştine româneşti este o dovadă că locuitorii romanizaţi (străromânii) din răsărit erau complet creştinaţi la venirea slavilor. Aceştia n-au avut nici un cuvânt în creştinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creştinarea slavilor, după aşezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legaţi de creştinismul răsăritean şi de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima îşi extindea autoritatea şi asupra cetăţilor şi satelor din nordul Dunării. Legarea creştinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin a fost înfăptuită încă înainte de venirea slavilor, iar după 602, aceasta a devenit definitivă.

În concluzie, creştinismul daco-roman, de factură populară certă, s-a răspândit treptat de la o comunitate la alta, din om în om, prin preoţi ori predicatori locali, rămaşi anonimi. Impulsul şi potenţarea creştinismului au venit direct din sudul Dunării, prin contactul cu populaţia creştină şi prin misionari ai episcopiilor sud-dunărene. Mai ales Oltenia şi Banatul, alipite la Imperiu sub Constantin şi Justinian, au constituit zone puternice de impuls şi sprijin pentru creştinii din nordul Dunării. Creştinismul românesc nu poate fi asociat cu numele unui mare misionar sau predicator, care să fi contribuit la convertirea generală a locuitorilor din zona Dunării de Jos. Unii istorici au susţinut că Niceta din Remesiana (367-420), episcop din Dacia Mediteranea, a fost un „apostol” al daco-romanilor, cu activitate misionară şi păstorească la sud şi nord de Dunăre, însă aceasta s-a limitat la sudul Dunării, la romanii şi goţii din zonă. Creştinismul românesc nu avea structuri organizatorice superioare, el se reducea la elementele esenţiale de credinţă şi practică simplă a cultului, fără o ierarhie cristalizată şi o jurisdicţie bisericească.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVII)” →

Alexandru NEMOIANU: Sindromul, „Capul lui Moțoc…”

În 1840, în revista “Dacia Literară” din Iași apărea, ceea ce avea să fie prima nuvelă istorică din literatura română, ”Alexandru Lăpușneanu” de Costache Negruzzi.

Această piesă literara avea toate calitățile unei nuvele istorice, intrigă, personaje, epocă. În plus ea era scrisă în frumoasă limbă literară românească, păstrând încă parfumul vechilor cronici, din care se și inspirase.

Subiectul nuvelei se referea la cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1569). O vreme tulbure, cu numeroase intrigi și cu multă vărsare de sânge. Cea de a doua domnie a lui Lăpușneanu începea sub amenințătoarele vorbe ale domnitorului, ,,dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Iar domnitorul s-a ținut de vorbă. Pe toți cei care i se opuneau, sau bănuia el că i s-ar opune, i-a trecut prin ascuțișul sabiei. Mult sânge vinovat și nevinovat a fost vărsat până la limita în care, nevasta unuia dintre cei uciși, a proorocit soției domnitorului, ”o să dai sama Doamnă!”. Mai apoi,mulțimea execuțiilor, brutalitatea fiscala și mizeria, ridică populația în revoltă. Ajunși la porțile curții domnești, cu viclenie Domnitorul îi întreabă ce doresc. Mulțimea cuprinsă de furie, incapabilă să articuleze cauzele acestei furii, nu poate spune decât, ”capul lui Moțoc vrem”. Moțoc era una dintre uneltele folosite de Domnitor, un executant, despre care se spune că avea deprinderea “de a se ciocoi la toți domnii”. Cu cinism rece Domnitorul îl aruncă mulțimii care îl sfâșie și apoi se destramă. Furia, fără capacitate de a articula cauzele sale, se topește fără a obține nimic de folos. Finalmente, prin complicitatea Doamnei țării, Lăpușneanu este otrăvit și călugărit. Mai înainte de muri el mai apucă să spună, ”de mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu.”

Cum spuneam nuvela a fost prima de acest fel în literatura română și a rămas mult timp “model” pentru încercări literare asemănătoare, ulterioare. Importanța ei pentru Literatura Română este incontestabilă. Dar dincolo de asta nuvela surprinde magistral psihologia masei răsculate spontan. O mulțime de oameni, exasperați de viața mizerabilă, de crime și impilare financiară, fără drept la cuvânt, având doar obligații. Această stare de spirit colectivă poate fi numită, ”sindromul capul lui Moțoc”. Acest sindrom s-a manifestat în vremea lui Lăpușneanu, s-a manifestat în numeroasele răscoale din spațiul românesc, se manifestă și astăzi. Este un “tip” de manifestare repetitive, ciclică, ale cărei detalii diferă de la epocă la epoca, dar care “tip” își păstrează caracteristicile. Zădărnicia acestui sindrom a fost exprimată în formularea, ”schimbarea domnitorilor, bucuria nebunilor”, dar nimeni nu a dat atenție. Putem lesne ilustra acest simptom prin situația de azi din România.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sindromul, „Capul lui Moțoc…”” →

Alexandru NEMOIANU: O rămășiță păstrată prin har

În Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel vorbește și despre ce va fi rostul lui Israel în planul mântuirii. Sfântul Apostol al Neamurilor arată că, în ciuda faptului că cei mai mulți din Israel au căzut de la Dreapta Credință ei totuși nu rămân uitați și în afara planului Mântuirii. Ca exemplu Sfântul Pavel dă cazul celor întâmplate în vremea Proorocului Ilie. Atunci, în vremea regelui Ahab și a soției sale Izabela, credința cea dreapta căzuse, altarele Domnului fuseseră înlăturate și prin voința acestor domnitori se aduceau închinări lui Baal. Singur rămăsese Sfântul Prooroc Ilie și chiar și viața lui căutau să o ia desfrânații regi. Evenimentele sunt pe larg relatate în Sfânta Scriptură în Regi II. Iar aceste împrejurări sunt relatate și explicate de Sfântul Pavel în Epistola către Romani: ”Nu a lepădat Dumnezeu pe poporul Sau, pe care mai înainte l-a cunoscut. Nu știți, oare, ce zice Scriptura despre Ilie? Cum se roagă el împotriva lui Israel, zicând: /”Doamne, pe proorocii Tăi i-au omorât, jertfelnicele Tale le-au surpat și eu am rămas singur și ei caută să-mi ia sufletul!”/Dar ce-I spune dumnezeiescul răspuns?” Mi-am pus deoparte șapte mii de bărbate,care nu și-au plecat genunchiul înaintea lui Baal’./Deci tot așa și în vremea de acum este o rămășiță aleasă prin har.”(Sf.Pavel,Romani,11;3-5)

Acest text are o importantă deosebită. Mai înainte de a încerca să explic trebuie să ne reamintim un lucru esențial privind textele din Sfânta Scriptură.

Toate evenimentele pomenite au fost stări reale, au avut loc, nu sunt plăsmuiri sau depănări fantastice. Acele întâmplări au fost reale și cu efect în realitatea imediată. Dar în același timp ele au valoare exemplară, valoare de model în veșnicie. În cazul citatului oferit și în relație cu cele întâmplate în chip real.

A fost un fapt că în vremea regelui Ahab, în Israel, a avut loc o persecuție violenta împotriva credinței celei adevărate și s-a căutat impunerea cultului lui Baal, cult satanic însoțit de sacrificii umane. Este iarăși fapt istoric real că, împotriva acestui dezmăț ideologic, Sfântul Prooroc Ilie a luptat de unul singur. Dar în același timp, scurt după asta, credința în Dumnezeul cel Viu a reînflorit. A reînflorit prin acel mic grup de oameni care nu și-au “plecat genunchiul lui Baal”, au rămas credincioși Credinței adevărate și Tradiției. Acei câțiva au fost “rămășița păstrată prin har”, rămășița pe care Dumnezeu o păstrează în cele mai dramatice circumstanțe, rămășiță care este capabilă să aducă la viață Adevărul și Frumusețea și să continue planul divin. Căci toate catastrofele istorice, în toată crudă lor realitate, au o cauza spirituala, îndepărtarea omului de Creator. În momentul în care “omul” se căiește de păcatele sale, Dumnezeu revarsă din nou mila Lui și, prin” rămășița păstrată prin har”, planul divin se continuă spre desăvârșire.

Despre acesta “rămășiță” și despre rostul ei aflăm mențiuni și în Sfânta Scriptură și în scrieri ale Sfințiilor și în Istorie.

Una dintre discuțiile cele mai ilustrative pentru subiectul tratat a avut loc între Sfântul Serafim din Sarov și discipolul sau Nikolay Alexandrovici Motovilov. În cadrul acelei discuții Sfântul Serafim a făcut una dintre cele mai tulburătoare dintre profețiile sale.

Sfântul a spus că o sută de ani după moartea sa în Rusia va începe o cumplită persecuție împotriva Ortodocșilor, milioane de oameni vor pieri și râuri de sânge vor curge. Dar Dumnezeu va păstra, așa cum a păstrat în vremea Sfântului Ilie, o “rămășiță”. Acea “rămășiță păstrată prin har” va rămâne credincioasă Ortodoxiei și pentru ea prigoana se va sfârșii și Ortodoxia va triumfa deplin. Aceste lucruri s-au întâmplat întocmai. Prigoana bolșevică împotriva Ortodoxiei a încetat și o renaștere Ortodoxă fără precedent se petrece sub ochii noștri. Același lucru se întâmplă și în România.

După persecuțiile împotriva Bisericii, după demolările de biserici, asistăm la o extindere fără precedent a lucrării Bisericii Ortodoxe. Toate bisericile din România au fost reînnoite și înfrumusețate, asemenea Mănăstirile și multe Mănăstiri noi au fost întemeiate și numărul și calitatea monasticilor a crescut mult. Nu întâmplător Biserica Ortodoxă Română este trupul care se bucură de încrederea unanimă a Românilor.

În același timp însă viață publică și culturală, se poate spune civilizația românească, trece prin profundă criză.Amăgirile unei lumi desacralizate sunt răspândite.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: O rămășiță păstrată prin har” →

Ierodiacon IUSTIN T.: Suntem născuţi mai întâi din Noi…

Se spune că omul are nevoi primare şi nevoi spirituale. După ce-şi asigură mai întâi hrana, adăpostul şi securitatea unei familii, omul urmăreşte scopuri mai înalte: realizarea profesională, recunoaşterea socială, descoperirea de sine şi a locului lui în lume. Mai ales, doreşte să fie cineva între ceilalţi.

Dar în adâncul său, lucrul după care omul tânjeşte cu adevărat este ca el să fie „noi”…

Noi. Un gând nebunesc, frumos şi teribil pentru minte! Pentru o minte care a cultivat toată viaţa ideea celui mai bun eu posibil. Dar rupt de realitatea lui „noi”, sau în concurenţă cu ea.

Ce este acest nemaiîntâlnit şi neînţeles „noi”?

„Noi” este acea sete fiinţială a omului de a se naşte din nou, fără mamă şi fără tată pe lume, de a nu mai fi fratele, sora sau copilul cuiva de pe lume. Este un dor care se exprimă prin dorinţa de a aparţine omenirii întregi, de a îmbrăţişa întreaga omenire ca pe părintele său, din care doi oameni i s-au dat, în particular, să-i fie mamă şi tată. Este chemarea şi vocaţia naturală a omului de a fi adoptat de Creaţie, de a se simţi fiul şi fiica unei omeniri întregi, de a avea o familie universală. Este un ochi nou asupra lucrurilor, prin nişte oameni i s-au dat de Sus, din largul acestei lumi, doi oameni ai tuturor, ca să fie în particular genitorii lui. Este o nouă socoteală cu lumea şi cu toate fiinţele de pe lume, o socoteală în libertatea Duhului şi neconstrânsă de sânge sau trup.

Este dorul care se naşte, iată, în inima unei fiice după lumea din care i s-a dat femeia care avea să fie mama ei. Este atracţia şi curiozitatea faţă de o fiinţă care era orice altceva pe lume înainte să fie mama ei. Este posibilitatea inepuizabilă a unei sore mai mari pe lume, care din când în când se „lasă” să fie mama ei. Este o nouă şansă de iubire a mamei, mai presus de maternitatea ei, mai presus de moştenirea ei genetică, ce aduce cu acea promisiune incredibilă a Mântuitorului: „Nu este nimeni care şi-a lăsat fraţi, sau surori, sau mamă, sau tată, pentru Mine şi să nu ia însutit case şi fraţi şi surori şi mame şi copii” (Marcu 10, 29-30). Este o deplasare a atenţiei de la afecţiunea mamei faţă de fiica ei, la potenţialul universal de afecţiune al acestei femei de sub Cer, care i s-a dat să fie mama ei, să-l folosească faţă de o fiinţă particulară. Ca din rezerva nesfârşită de feminitate şi maternitate ce o posedă o femeie, să îndrepte o undă – în care se poate conţine întregul – către cineva anume. O undă din infinitul maternităţii ei către un fiu, către o fiică anume. O undă din feminitatea ei către un bărbat anume, care i-a devenit soţul ei. Dar toate din fiica de sub Cer care nu aparţine nimănui, şi tocmai de aceea poate aparţine oricui în particular – ca soţie, ca mamă, ca prietenă. O descoperire a întregului, a vastei universalităţi a acestei fiinţe, care niciodată nu s-a mărginit să fie mama cuiva, sau soţia cuiva, decât ca dar şi ca apartenenţă prin Taina Iubirii. Care nu a putut fi legată cu legături sub Cer, şi care nu ar putea fi legată de nici un om de pe lume, dacă ea însăşi nu s-ar da prin Iubire. E un fel de-a spune: „Iată, mă dau să fiu mama ta. Iată, mă dau să fiu soţia ta. Din tot ceea ce sunt şi am fost înainte să-ţi fiu asta. Din NOI.”
Misterul mamei ia noi dimensiuni în tată. Acest om, în timp ce e tatăl meu, nu încetează niciodată să nu fie tatăl meu. Nu încetează niciodată să nu-mi aparţină, nu conteneşte să fiu un bărbat al lumii de sub Cer, un teribil şi misterios necunoscut care se dă câteva ore pe zi să fie tatăl meu. E un presentiment că stau în faţa unui om „încarnat” să fie tatăl meu, sunt conştient că stau în faţa unei lumi stranii de posibilităţi masculine şi paterne, prin darul lui Dumnezeu, din care s-a actualizat doar una: cea din faţa ochilor mei. E întocmai cu intuiţia din romanul lui Virgil Gheorghiu: „Tatăl meu, preotul care s-a înălţat la cer”. Adică, eu îl cunosc mai degrabă pe tatăl meu din acest om, decât pe omul din tată meu. I-am dat o faţă cunoscută şi familiară acestei lumi de paternitate din omul din faţa mea. Iar când eu, fiul sau fiica lui, voi creşte suficient de mare, mă voi căsători şi voi avea proprii copii, atunci, poate, voi începe să văd în el şi acel bărbat, teribil, frumos şi necunoscut, care nu era menit să-mi aparţină vreodată decât ca dar al tinereţii mele pe pământ. Şi care acum poate să-mi aparţină pe de-a întregul, cu tot ce este el, cu tot ce nu ştiu despre el, cu tot ce nu este în el tatăl meu, cu întreagă fiinţă de sub Cer care este. Din NOI, acest om s-a „desprins” ca să fie tatăl meu.

Revenim la NOI. La acel fior, freamăt, la acel soi de jubilare interioară. Că nu suntem doar atât, că nu ne suntem doar mame, taţi, fii, soţi, fraţi, surori etc. Ne dăm seama ce lărgime teribilă se naşte în fiinţa noastră. Că pasărea noastră are în sfârşit Cerul în care poate zbura. NOI este presimţirea Trupului întreg al omenirii, este o nouă eclesiologie, în care suntem acei „alţii”, care aparţinem altcuiva şi tuturor. În care ne lăsăm să fim fiii şi fiicele oricui, pentru că am fost făcuţi capabili de Duhul să iubim pe oricine El ne-ar da să ne fie mamă şi tată. Frate şi fiu. Soră şi fiică. Este o doxologie de mulţumire în inima omului, în faţa Creatorului, că a fost făcut să fie „totul dintru toate”. Că este fiul cuiva, soţul, soţia cuiva, mama cuiva, dar se împrumută pe sine să fie cuiva din aceşti „toţi”, în care nu încetează să rămână. NOI este Biserica în care omul universal din noi petrece, născut din nou, fără mamă, fără tată. Continue reading „Ierodiacon IUSTIN T.: Suntem născuţi mai întâi din Noi…” →

Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVI)

O anumită predispoziţie psihologică şi culturală a grăbit adoptarea creştinismului de către autohtoni. Alături de un misionarism extern, al trimişilor autorităţilor bisericeşti şi imperiale-negustori, captivi, refugiaţi, se poate vorbi şi de un misionarism intern-o acţiune de convertire desfăşurată din şi în interiorul masei romanice, prin „intercirculaţie umană”, schimb de bunuri şi idei, „roirea” satelor pe microzone, alcătuirea uniunilor de obşti, căsătorii exogame, transhumanţă. Absenţa reală din memoria colectivă a românilor a amintirii unui „apostol al neamului” pune în evidenţă acest misionarism anonim, popular. Prin vechimea religiei creştine şi statutul său cultural mai avansat, Transilvania a jucat un rol excepţional, dar centre „apostolice” au fost şi localităţi dunărene ca Sucidava sau din alte zone, precum Budureasca, Davideni, Botoşana. Înfăţişată astfel, imaginea răspândirii creştinismului în nordul Dunării, în secolele V-VI, este neverosimilă. Există pete albe pe harta răspândirii creştinismului în stânga (nordul) Dunării: nordul extrem al Moldovei, spaţiul dintre Prut şi Nistru, nord-vestul ţării (Maramureş şi Crişana) nu se creştinează destul sau deloc –aici, ataşamentul faţă de credinţele vechi era mai puternic. Integrarea treptată în creştinătate a unor grupuri umane autohtone din anumite regiuni este una din cauzele conservării mai îndelungate a credinţelor vechi şi a vitalităţii lor în religia creştină.

În paralel, în aceste secole, a avut loc convertirea la creştinismul arian a gepizilor, ostrogoţilor şi altor seminţii germanice. Istoricul J. Zeiller afirmă că zona Europei centrale a devenit un teren de confruntare între două confesiuni şi două etnii: catolicismul roman şi arianismul germanic. Dar creştinismul catolic (ortodox) roman n-a fost niciodată aneantizat, datorită adaptării populaţiei locale la condiţiile epocii şi menţinerii legăturilor cu episcopiile vestice. Contextul politic şi religios a influenţat şi comunităţile romanice prin pătrunderea unor gepizi în regiunea carpatică (Transilvania). Raportul dintre creştinismul gepizilor şi cel al populaţiei romanice, în perioada dominaţiei gepide (454-568) este greu de determinat, după înfrângerea lor, în 568, de avari şi longobarzi, a avut loc o pătrundere masivă a gepizilor în interiorul arcului carpatic (Transilvania), convieţuirea dintre romanici şi gepizi aici a fost o realitate. Evoluţia creştinismului romanic, în secolele V-VI, a pus problema organizării comunităţilor locale şi raporturile lor canonice cu biserica din Imperiu. În teritoriile de la sud şi est de Carpaţi, pentru secolele V-VI, nu ştim nimic despre episcopia ortodoxă a „Gothiei”, încetarea stăpânirii vizigoţilor a atras şi dispariţia acesteia, expresie a legăturii dintre ordinea politică şi organizarea bisericească. Exista şi o ierarhie sacerdotală, dar nu ştim mai nimic despre ea, anumite nuclee creştine zonale erau păstorite de horepiscopi (în limba română „piscupi”).

Consolidarea organizării bisericilor (comunităţilor) extra-carpatice s-a înfăptuit prin întărirea legăturilor cu cele din Imperiu, în urma a două evenimente importante pentru istoria creştinismului nord-dunărean. În primul rând, recunoaşterea prin deciziile conciliului IV Chalcedon (451) a jurisdicţiei arhiepiscopiei de Constantinopol asupra diocezei Thracia şi a „ţinuturilor barbare” – teritoriile din nordul Dunării a episcopiilor Moesia Secunda şi Scythia Minor şi înfiinţarea episcopiilor dunărene, toate latinofone. Extinderea jurisdicţiei asupra Bisericii din nordul Dunării, statut ce s-a păstrat până la prăbuşirea graniţei dunărene, în 614, în ciuda distrugerilor barbare. Consecinţa a fost constituirea unor biserici autonome, cu ierarhi aleşi de comunităţile locale (chiar preoţi). Comunităţile creştine intracarpatice au continuat formele tradiţionale de conducere şi organizare autonome. Şi în secolele V-VI, bisericile din fosta provincie Dacia s-au aflat în sfera de autoritate a Romei-această realitate bisericească a fost benefică, deoarece a conservat latinitatea nord-danubiană. Ritul funerar predominant a fost inhumaţia în tot arealul romanic.

Ca o concluzie, în secolele V-VI, dovezile privind răspândirea creştinismului în spaţiul carpato-dunărean sunt mai numeroase, dar multe elemente ale vechii spiritualităţi erau încă active, însă stabilirea proporţiei dintre creştinism şi atavismele păgâne este imposibilă, credinţele păgâne s-au refugiat în mentalităţi, practici, cutume ale creştinismului românesc. Fenomenul religios în nordul Dunării, în aceste secole, este preponderent creştin, asistăm practic la supremaţia spiritualităţii creştine, iar populaţia romanică se integra în Biserică. Perioada 400-600 reprezintă momentul decisiv al creştinării celei mai mari părţi a masei romanice nord-danubiene, concomitent cu generalizarea romanizării.

O problemă controversată

Ce religie a fost înlocuită de creştinism ? Legea lui Zalmoxis sau religia romană tradiţională ? Sau şi una şi alta ? Răspunzând la aceste întrebări, P. P. Panaitescu afirmă că „amândouă aceste religii, a dacilor şi a romanilor, erau de mult apuse, când şi-a deschis calea, în secolele IV-VI, creştinismul în Dacia”. Dar chiar el menţionează apoi pe „unii istorici”, care au vorbit de „legea lui Zamolxis, apropiată prin morala ei înaltă de creştinism, care ar fi înlesnit astfel introducerea religiei lui Hristos”. Alţi istorici, spune el, au susţinut că „lupta creştinismului a avut să învingă zeii Romei…, idolii care au trebuit să fie dărâmaţi”. Mai mult, el susţine, cu vădită exagerare, că „nici una, nici alta (din cele două religii) nu fuseseră mai mult decât o lege impusă de sus, fără rădăcini şi nu o realitate pentru conştiinţe”. Astfel, „religia lui Zalmoxis fusese credinţa aristocraţiei dacice şi se stinsese odată cu căderea ei”, iar cât despre „religia Capitoliului” aceasta era „religia statului, a împăratului, a autorităţilor, religie oficială, care se retrăsese peste Dunăre cu legiunile şi administraţia Imperiului”.

Continue reading „Ioan POPOIU: Creștinarea românilor (XVI)” →

Cornel BUCȘĂ BIHOLAR: Și nu uita că te iubesc…Radio ProDiaspora!

Când am cunoscut-o pe Ecaterina Cîmpean eram inginer în Valea Jiului. Ea, la fel! Eu îi livram cărbune de la o întreprindere minieră. Ea testa calitatea cărbunelui… Am rămas prieteni în timp… Mai târziu când m-a contactat pentru a face emisiuni la radio eu eram plecat de mulţi ani în Germania. A fost o provocare… minunată!

Am absolvit Ingineria minieră, apoi ingineria auto la Stuttgart, în Germania, apoi Psihologia… și mai apoi Jurnalismul… dar prin acest post de radio am readus la viaţă cântecele mele, cândva şlagăre în România şi mai mai multe melodii romantice de pe vremea Cenaclului „Flacăra”. Şi astfel colaborez de peste 8 ani cu Radio ProDiaspora. Mi se pare o colaborare minunată!

Într-o epocă în care orice informaţie e la doar o căutare pe net distanță, sunt mulţi care spun că radioul este deja depăşit. Am considerat mereu că există o diferenţă mare între a te ascunde în spatele microfonului şi a reuşi să fii prietenul ascultătorului, la fel cum e o diferenţă mare între a vorbi din vârful buzelor şi a vorbi din inimă.

Cineva mi-a spus mai demult că atunci când vin la radio trebuie să las toate grijile şi problemele la uşă! Dar din păcate le am şi eu, aşa cum le ai şi tu, și noi toți. Însă atunci când eu vorbesc şi ştiu că tu mă asculţi, acestea dispar şi pentru mine, şi, sper eu, şi pentru tine, stimate ascultător!

Să oferi, să primeşti, să simţi, să iubeşti, să asculţi! Asta înseamnă radio! Poate că unele radiouri sunt într-adevăr depăşite… dar Radio ProDiaspora prevalează și aduce bucurii în sufletele ascultătorilor… De aceea e din ce în ce mai căutat! Depăşeşte barierele, iar eu sunt una dintre vocile care te poartă peste ele…

Continue reading „Cornel BUCȘĂ BIHOLAR: Și nu uita că te iubesc…Radio ProDiaspora!” →

Nicoleta NICOLAE: Radio ProDiaspora, Iubire de România!

Mă numesc Nicoleta Nicolae, am 49 de ani și sunt de profesie psiholog şi antreprenor, cu o experienţă îndelungată în voluntariat în cadrul a trei comunităţi din România unde am desfăşurat programe de avangardă despre educaţia morală şi spirituală a tinerelor generaţii.

Aş vrea să încep primele rânduri cu mulţumiri pentru domnul Robert Landmann şi doamna Ecaterina Câmpean, directorii postului de radio, pentru toată dăruirea şi realizările lor susţinute de-a lungul timpului, pentru că aici oamenii de valoare au dobândit şi mai multă valoare. Această carte este în primul rând despre ei, despre perseverenţă şi încrederea în visul lor, care a devenit şi visul nostru, al meu, al minunaţilor colegi care formăm cu toţii împreună o mare familie.

Doamna directoare Ecaterina Câmpean are o percepţie foarte fină şi bună despre oameni și reuşeşte să vadă potenţialul acestora. Are multe calităţi frumoase, iar spiritul dumneaei este extrem de puternic şi sensibil în acelaşi timp, fiind prezent în tot ansamblul radioului. Tenacitatea şi perseverenţa, dăruirea şi suportul ei sunt peste măsură. Atâtea calităţi într-o singură persoană este greu de întâlnit şi imaginat. Ceea ce face diferenţa însă este faptul că este foarte încurajatoare, iar oamenii prind aripi şi înfloresc în jurul ei, căci dăruieşte cu generozitate din puterea şi cunoaşterea ei.

Mulţumesc pe această cale Mioarei Gram, prietenă de suflet, de care mă leagă numai experienţe minunate, şi care m-a onorat, invitându-mă în sânul comunităţii Radio Prodiaspora. Aşa am cunoscut această mare echipa de prieteni, iar Mioara ulterior m-a numit colaborator la emisiunea ei. Am crezut în proiectul ei încă de la început şi am susţinut-o întru totul. Emisiunea sa despre „Artă și religie”, conţine elemente unice de cunoaştere pe care le aduce în prim plan. Pentru asta este nevoie de curaj, iar Mioara Gram nu duce lipsă. Pentru curajul ei şi pentru toată frumuseţea sufletului ei o apreciez nespus de mult.

Oportunitatea de a realiza emisiuni, o datorez doamnei Cîmpean. Îmi doresc să realizez emisiuni de impact să ofer o informaţie plină de substanţa ascultătorilor. Pentru mine doamnele Ecaterina Câmpean şi Mioara Gram sunt exemple care mă inspiră şi sper „să fur” meserie cât mai mult de la dânsele! Deasemenea apreciez nespus de mult orice colaborator şi coleg care reuşeşte să ofere cele două ore de emisie, să prezinte, să lege informaţiile, să dăruiască ceva din sufletul lui, pentru că la sfârşit, mereu întotdeauna, iese ceva foarte bun. Este o muncă imensă, realizarea unei emisiuni! Pentru două ore de emisiune munceşti minim 20 de ore în cursul săptămânii. De multe ori se apelează la ajutorul doamnei Cîmpean, persoană de bază, care e mereu prezentă.

Nu există condiţionări între noi aşa cum sunt întâlnite în alte raporturi sau structuri de muncă. Noi toţi lucrăm pur şi simplu din plăcere. Fiecare se măsoară cu el însuşi, pentru a deveni mai bun. Avem ceva în comun, eu şi mulți dintre colegii mei. Credem că prin emisiunile de radio pe care le susţinem ne îndeplinim într-o oarecare măsură misiunile în viaţă. Media ne-a dat posibilitatea să prezentăm lucrurile pe care le iubim. Îmi doresc să avem mai mult timp să petrecem împreună, să ne consultăm față-n față mai ales că firele invizibile care ne leagă pe toţi sunt foarte puternice.

Mass media are o influenţă şi o putere imensă, asupra conştiinţei oamenilor. Media trebuie să spună adevăruri, să descrie realitatea, trebuie să cheme la unitate şi frăţie, să ofere informaţii de calitate, să inducă o stare de bine. Media trebuie să fie în slujba şi în serviciul societăţii, să-i slujească interesului acesteia.

Acum la vârsta mea magică, vârstă în care s-au deschis noi orizonturi pentru mine, am oportunitatea să realizez emisiuni şi să vorbesc despre pasiunea mea pentru educaţie şi sociologie care s-a dezvoltat de când am îmbrăţişat „Credinţa Bahai”, acum mai bine de 20 de ani. Educaţia este un subiect, un concept care poate fi abordat într-un mod nelimitat, şi poate fi aplicat în toate domeniile importante ale vieţii.

Educaţia spirituală, concept care trebuie înglobat în procesul educativ, se bazează pe legi spirituale universale. Aceste legi se aplică fiecărei fiinţe umane, fie el sau ea, indiferent de locul naşterii sale, culturii şi religiei. Obiectivul educaţiei spirituale este de a dezvolta calităţile originale ale sufletului. Educația spirituală este punctul central al procesului educațional care duce la elevarea și transformarea spiritului uman, iar fericirea umană se construieşte pe un comportament moral şi spiritual.

Eu cred cu tărie că printre alte funcţii pe care le are omul are și o funcţia educativă şi un rol de influenţare în raport cu ceilalţi, iar acestea trebuiesc conştientizate, pentru că definesc tipurile de relaţii pe care le avem. Oamenii suferă foarte mult din lipsă de încredere. Relaţiile noastre se stabilesc pe baza încrederii. Adică vreau să spun că nu există spaţiu pentru ignoranţă în relaţiile noastre. Avem nevoie de multă învăţare de calitate. Omul trebuie să devină mai ştiinţific în toate abordările şi preocupările sale chiar şi cele mărunte de zi cu zi. Trebuie să opereze cu cunoaştere. Acest fapt este valabil atât pentru nivelul individual cât şi colectiv. De aceea trebuie să împuternicim oamenii, iar aceasta împuternicire se face prin cunoaştere.

Îmi iubesc ţara şi am ales conştient să mă întorc în ea chiar dacă am văzut timp de 20 de ani o mare parte din frumuseţile tentante ale acestei lumi. Mi-am zis că am învăţat destule lucruri importante pe care le-aş putea aplica în realitatea ţării noastre. Ştiam că o să-mi fie foarte greu la întoarcere, dar mi-am asumat această decizie la care am reflectat timp îndelungat, mi-am asumat greutăţile şi cu mâna pe inimă pot să spun că am făcut alegerea cea mai bună. Nu am regretat nici un minut. Din 2011 de când m-am reîntors mi-a fost clar că pot contribui la îmbunătăţirea situaţiei generale din țară! De atunci trăiesc într-o stare de voluntariat, aş putea spune, într-un continuu proces de servire către semenii mei. Am ales să fac acest lucru mai ales împărtăşind cu cei interesaţi tipul de educaţie, pe care o promovez, un proces care se desfăşoară neîntrerupt zi de zi. Tot ceea ce am făcut după aceea a avut în comun dorinţa de a produce o schimbare în bine în jurul meu. Am lucrat la firul ierbii în mai multe comunităţi din Bucureşti, Brașov-Săcele, Constanța… cu diferite generaţii de copii, adolescenţi şi familiile lor. Această experienţă valorează mai mult decât tot aurul din lume pentru mine. Dacă un individ s-ar angaja într-un proces de servire s-ar dezvolta într-o aşa de mare măsură încât nici o altă dezvoltare nu ar fi mai mare ca aceasta. Ştiu ce spun, cunosc foarte bine ceea ce tocmai am afirmat. De aceea încerc să inspir tinerele generaţii.

Meritul omului sta în servire şi virtute, nu în promovarea interesului personal. Prin consacrarea unei persoane în servirea celorlalţi, aceea persoană găseşte înţeles şi scop în viaţă şi contribuie la elevarea societăţii înseşi. Individul trebuie să devină o sursă a binelui social. Făcând aceasta, ajunge la fericirea cea mai mare. Ţara noastră s-ar schimba foarte repede dacă am promova acest spirit de colaborare şi servire între indivizi şi sincer nu cred că există o altă soluţie. Poate generaţiile viitoare vor face schimbarea, dar pentru asta trebuie să ne sacrificăm noi cei de acum şi să-i învăţăm aceste lucruri care nouă nu ne-au reuşit.

România are nevoie de o transformare puternică, fără precedent. Fără educaţie nu poate avea loc această transformare. Este nevoie de o nouă perspectivă şi de o schimbare radicală a mentalităţii. Educaţia trebuie să ne dea puterea şi cunoaşterea pentru a face schimbarea. De ce iubesc educaţia? Pentru că iubesc oamenii, pe Dumnezeu şi astfel am decis să mă raportez la tot, prin acest instrument viu, magic, care poate aduce progres şi prosperitate în vieţile noastre.

Continue reading „Nicoleta NICOLAE: Radio ProDiaspora, Iubire de România!” →