Terminologia creştină în limba latină. Religia creştină s-a răspândit în nordul Dunării în limba latină. Întreg vocabularul creştinismului este la noi (românii), latin, susţine şi Iorga, cu exemple bogat ilustrate. Noua religie are un simbol, crucea (crux), o lege (lex), un crez (fides), în care creştinul (christianus) face închinăciune lui Dumnezeu (Domine deus), Domnului (Iisus), în biserică (basilica). El (creştinul) se roagă (rogatio)-rugăciune, rugă-îngenunchind, este binecuvântat, se cuminecă (comunicare), după mărturisirea păcatelor-dar spovedanie este slavon-opera celui rău (diabolus), iartă (iertare), are mustrare de cuget, de conştiinţă, ajunează (ajun, ajunare), posteşte-postul este slavon-dar fruptul latin, blăstămul se împărtăşeşte, cunună (nuntă), mire, cumătru, înmormântează, mormânt, cimitir-ţintirim, în Moldova-altar (popular, oltar), sfânta masă, antimisul, clopotul (slavon), toaca (italian). Sărbătorile (latinul „servatoria”) sunt latine, în general, dar Crăciunul provine din creationem şi (sau) calationem, păresimi (Paştile), Învierea, Înălţarea, dar Rusaliile (slav), sfinţii (slav), iar colindele sunt latine, de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl şi călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ş.a.
Acestea sunt consideraţiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex şi mai bogat în acelaşi timp. Caracterul latin al creştinismului antic (daco-roman) este ilustrat şi de terminologia folosită, care exprimă, în limba română, noţiunile fundamentale ale noii credinţe. Aceşti termeni, unii dintre ei prezenţi şi în păgânism, au apărut şi s-au fixat în latina populară, din secolele IV-V, vorbită în Dacia post-romană, păstrându-se până astăzi în limba română. Terminologia creştină în română aruncă o lumină clară asupra originilor creştinismului nostru. Noţiunile de temelie ale creştinismului sunt redate, în limba română, prin cuvinte de origine latină. Aceşti termeni fundamentali sunt (îi reluăm parţial): Dumnezeu (dominus deus), creştin (christianus), cruce (crux), lege-credinţă (lex), biserică (basilica), a boteza (baptisare), înger (angelus), sânt (sanctus), păgân (paganus), a cumineca (comunicare), rugăciune (rogatio), sărbătoare (dies servatoria), mormânt (monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paşti (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creştine latine este numele Paştilor, sărbătoarea fundamentală a noii credinţe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare (decisivă) a naşterii creştinismului, în nordul Dunării, înainte de venirea slavilor, sfârşitul secolului VI-începutul secolului VII. Un alt termen semnificativ este basilica, generalizarea termenului în mediul daco-roman, în secolul IV, are o importanţă deosebită, deoarece coincide cu răspândirea în masă a creştinismului în Dacia romană, fiind o dovadă solidă în sensul acesta. Dacă noţiunile fundamentale ale credinţei, în limba română, sunt de origine latină, cele referitoare la organizarea bisericească au alte origini (vezi mai jos). Astfel, cuvântul „episcopus” n-a dat un derivat în limba română („piscup”?), pentru că, în genere, românii au cunoscut un creştinism primar, neierarhizat, fără episcopat, într-o ţară (teritoriu) unde nu erau oraşe şi, deci, nu puteau fi episcopii. Mai târziu, în secolele IX-X, cum vom arăta mai jos, după venirea şi asimilarea slavilor, au pătruns în limba română cuvinte de această origine privitoare la organizarea bisericii. Unele cuvinte latine creştine din limba română sunt foarte vechi, din epoca luptelor cu păgânii, precum crăciunul, sărbătoare, altele amintesc, prin formele lor fonetice, de secolele IV-V, ca preot, creştini, păresimi, iar cuvântul „biserică” (vezi mai sus) se dovedeşte mai vechi decât ecclesia, frecvent în limbile apusene.
O caracteristică a terminologiei noastre religioase este aceea că limba română a conservat termeni latini creştini, diferiţi de cei ai limbilor romanice apusene: românii spun biserică (basilica) faţă de ecclesia apusenilor, sărbătoare-faste, crăciun (creatio)-dies natalis, rugăciune (rogatio)-prière, credinţă-foi. Însă, din limba română, lipsesc unele cuvinte, precum religio (în limba română, avem lege, din latinescul lex). Deosebirea dintre cei doi termeni se explică prin ruperea legăturilor dintre romanitatea apuseană şi cea răsăriteană, în secolul al VII-lea, de aceea creştinismul nostru a păstrat forme latine mai vechi, arhaice, din secolele IV-VI.
Respectivele cuvinte româneşti nu s-au născut într-un mediu izolat, în Dacia romană, ci sunt un bun comun al creştinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba şi Dacia nord-dunăreană. Bogăţia terminologiei creştine româneşti este o dovadă că locuitorii romanizaţi (străromânii) din răsărit erau complet creştinaţi la venirea slavilor. Aceştia n-au avut nici un cuvânt în creştinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creştinarea slavilor, după aşezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legaţi de creştinismul răsăritean şi de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima îşi extindea autoritatea şi asupra cetăţilor şi satelor din nordul Dunării. Legarea creştinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin a fost înfăptuită încă înainte de venirea slavilor, iar după 602, aceasta a devenit definitivă.
În concluzie, creştinismul daco-roman, de factură populară certă, s-a răspândit treptat de la o comunitate la alta, din om în om, prin preoţi ori predicatori locali, rămaşi anonimi. Impulsul şi potenţarea creştinismului au venit direct din sudul Dunării, prin contactul cu populaţia creştină şi prin misionari ai episcopiilor sud-dunărene. Mai ales Oltenia şi Banatul, alipite la Imperiu sub Constantin şi Justinian, au constituit zone puternice de impuls şi sprijin pentru creştinii din nordul Dunării. Creştinismul românesc nu poate fi asociat cu numele unui mare misionar sau predicator, care să fi contribuit la convertirea generală a locuitorilor din zona Dunării de Jos. Unii istorici au susţinut că Niceta din Remesiana (367-420), episcop din Dacia Mediteranea, a fost un „apostol” al daco-romanilor, cu activitate misionară şi păstorească la sud şi nord de Dunăre, însă aceasta s-a limitat la sudul Dunării, la romanii şi goţii din zonă. Creştinismul românesc nu avea structuri organizatorice superioare, el se reducea la elementele esenţiale de credinţă şi practică simplă a cultului, fără o ierarhie cristalizată şi o jurisdicţie bisericească.
În Dacia post-romană (după 275), religia creştină a preluat de la păgânism un fond de credinţe, practici, ritualuri, terminologii pe care le-a perpetuat mult timp (vezi mai sus). Creştinismul daco-roman s-a dovedit viabil, indiferent de modul de răspândire şi organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală şi prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană din sudul Dunării (până la 602). Din sudul fluviului, prin admigrări de populaţie, contacte economice şi culturale s-a hrănit masiv romanitatea şi creştinătatea din nordul lui, în ciuda situaţiei politice grele în care a trebuit să-şi ducă existenţa. Răspândit şi însuşit în limba latină, creştinismul a contribuit substanţial la desăvârşirea romanizării în spaţiul fostei provincii Dacia, la extinderea şi fixarea latinei peste graniţele de altădată ale vechii provincii, în lumea dacilor liberi. Istoricul D. Protase spune: „Creştinismul (ca formă universală) şi romanizarea (ca mutaţie etno-culturală) pe pământul Daciei au mers mână în mână şi s-au completat reciproc, reprezentând pilonii de rezistenţă şi dăinuire ai întregii romanităţi nord-dunărene în faţa pericolului triburilor migratoare. Prin creştinismul răspândit în limba latină s-a constituit şi consolidat populaţia romanică nord-danubiană, singura creştină în afara Imperiului, la Dunărea de Jos şi mijlocie, populaţie care va deveni cu timpul poporul român. Românii, ca popor, s-au născut şi au fost cei dintâi creştini în sud-estul Europei, toate celelalte popoare creştinându-se mult mai târziu”. Creştinarea românilor, ca şi formarea neamului nostru s-au dezvoltat pe ambele maluri ale Dunării, în cadrul romanităţii răsăritene, şi având legături neîntrerupte cu Imperiul.
Examinarea istoric-culturală a termenilor creştini de limbă latină, din limba noastră, conduce la concluzia generală că, abia după 350, sunt situate începuturile creştinismului în nordul Dunării. Cuvintele fundamentale ale creştinismului românesc (biserică, sărbătoare) s-au născut pe malul stâng (nordic), iar alte cuvinte (duminică, Crăciun, Cincizecime, a cumineca) ne duc la fixarea datei creştinării noastre în anii 375-450. Apoi, din contrastul dintre creştinismul urban şi cel rural, rezultă caracterul misionar al începuturilor creştinismului românesc-episcopi şi preoţi din oraşele provinciei Illyricum au înfăptuit, în secolele IV-V, creştinarea în masă a strămoşilor noştri. Misionarii latini ai daco-romanilor veneau din sud, deoarece orientarea Daciei romane a fost spre vest şi sud-vest, adică spre Italia, Dalmaţia. Illyricum. Predicatorii creştinismului ne-au venit din Illyricul latin şi din Moesia Superioară cu multele ei episcopate plantate la Dunăre. Organizarea bisericii creştine latine din nordul Dunării este în directă dependenţă de biserica-mamă, misionară, din Dacia sud-dunăreană şi Moesia superioară, episcopii din dreapta fluviului şi-au extins jurisdicţia şi în stânga acestuia. Concluzia fundamentală este că romanitatea şi creştinismul sunt născute şi crescute în chip firesc, încet şi tainic în Dacia nord-dunăreană şi nu aduse mai târziu din alte părţi. Aceasta a fost posibil, deoarece noi am trăit, până în secolul al VII-lea, în continuitate fizică şi sufletească cu patria noastră mamă, italo-illyrică. Pârvan încheie astfel aprecierile sale faţă de creştinismul daco-roman: atunci când am fost lăsaţi în vălmăşagul barbarilor slavo-turanici, după 602, în secolele VII-X, noi nu eram nişte copii, ci un popor romanic, creştin, viguros, încă tânăr, dar deplin închegat. De aceea, coloniştii daco-romani n-au pierit, ci au dăinuit şi s-au înmulţit, extinzându-se în spaţiul vechii Dacii.
——————————-
Ioan POPOIU,
istoric/teolog
29 mai 2019