Daniela PÂRVU DORIN: ,,Rana trecutului”…un personaj?

Motto:

,,Disperarea în care (nu trebuie) să trăiești să aibă totdeauna atâta ardere, încât să nu știi dacă trăiești în pustiu sau în zbor” (Pe culmea disperării – E. Cioran)

E o strădanie primordială de a fi unici până și-n suferințele proprii…

Se zice în popor că suferințele nu sunt decât un zbucium și că, paradoxal, fără zbuciumul acesta, viața ar fi un chin.

Trebuie să acceptăm ideea că rana trecutului își merită soarta de a rămâne deschisă pentru a ne sufla în ceafă exact când ne bucurăm de viață mai mult!așa că trudim inconștient la toate încercările noastre de a ne trăi viața cu patimă, cu tot ce e de-ndurat, cât timp nu avem de ales, de multe ori prinși între pasiune și pedeapsă

De cele mai multe ori suntem prinși între pasiune și pedeapsă chiar dacă trăim momente când sufletul se reconectează mereu la Spiritul intern, acolo unde ne identificăm profunzimea și individualitatea.

Numai că, rana Trecutului e un Personaj cultural, social, intim cu mare personalitate, dar un trist personaj bine ascuns, uneori erou a vieții noatre dusă pe picioare sau a unei vieți moarte prin care suntem târâiți de cele mai multe ori și cu acordul nostru.

Devenim stranii prin orice suferință, ne atribuim dedublarea, rolul, masca, ne crește din senin un alt obraz.

Nu ma refer la o dedublare a personalității, deși se apropie mult cu tulburarea psihică, odată ce ne împarte lumea în două, alternativ să ne manifestăm când normal, când morbid, e ca și cum aș umbla succesiv îmbrăcată în două haine, în două stări!

Continue reading „Daniela PÂRVU DORIN: ,,Rana trecutului”…un personaj?” →

Alexandru NEMOIANU: Un atac de invidie

Acuma câteva zile, din senin, am fost atacat de invidie la aflarea unei întâmplări bune în favoarea unei rude aproximative.

Din prima clipă am fost conștient de prezența negativă și rea și am căutat să o înlătur.

Mai întâi „raționalizând”, apoi rugându-mă, dar fără folos. Prezența rea era mai departe cuibărită în suflet și inimă. Am avut reacție de furie: „de ce?”, „nu vreau să fie”, etc. Zadarnic. Finalmente am fost cuprins de întristare și am știut bine că, „în puterile” mele, sunt înfrânt. Probabil că doar atunci, cu adevărat, am rugat pe Domnul. Oricum brusc, fulgerător, am primit: răspuns, explicație și alinare.

În minte mi-au răsunat, efectiv răsunat, cuvintele cuprinse în Evanghelia Sfântului Matei, 20, despre „lucrătorii din vie”. Îndrăznesc să repet pe scurt.

În acel capitol se vorbește despre „un stăpân de casă” care și-a tocmit lucrători la vie cu un dinar pe zi. Același Stăpân, mai apoi, în cursul zilei, a tocmit și alți „lucrători” mai târziu în ziua, la prânzișor, la amiază, și chiar spre seară. La capătul zilei toți lucrătorii au căpătat plată egală. Iar atunci, cei care lucraseră toată ziua, au cârtit și lor li s-a răspuns: „Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine un dinar? /Ia ce este al tău și pleacă. Voiesc să dau acestuia de pe urmă ca și ție. /Au nu-mi este îngăduit să fac ce voiesc cu ale mele? Sau ochiul tău este rău, pentru că eu sunt bun?’ (Matei 20, 13-15)

Exemplul este clar și simple de înțeles.

Tot ce avem este DAR și, fiind dar un avem nici un drept sa ne lăudăm pe noi pentru el. Dar existența “darului” în mod necesar presupune și un dăruitor. Este lipsă de bun simț și prostie să judecăm pe cel care dăruiește. Dintru ale lui dăruiește, cui vrea dăruiește și cât vrea dăruiește. În această înțelegere “invidia” apare în toată hidoșenia ei iar cel invidios în toată prostia lui! Să avem doar un strop de răbdare și să avem bunăcuviința de a ne ruga, la ceas de îndoială.

Nu există întâmplare rea sau ispită care să nu poată fi alungate de Cuvântul lui Dumnezeu. Să avem doar trezvia și umilința de a cere cu stăruința, la vreme de nevoie, acest „Cuvânt”. El va veni neîntârziat și biruitor.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

22 iulie 2019

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Un atac de invidie” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (60)

Unirea Basarabiei

În cursul lunii aprilie 1917, sub impactul evenimentelor, au avut loc mitinguri, întruniri, congrese în toată Rusia, în care se dezbăteau probleme social-politice curente. În Basarabia, la Chişinău şi Odesa, în capitalele unor judeţe, în reşedinţele unor zemstve, au avut loc înttruniri ale locuitorilor români în legătura cu organizarea viitoare a ţării lor. Intelectualii din Basarabia, grupaţi în corporaţii profesionale, se întrunesc spontan în adunări şi congrese pentru a dezbate problemele ce-i preocupă. La 6-7 aprilie/19-20 aprilie, a avut loc congresul general al cooperativelor săteşti, care a votat o moţiune în care se cerea autonomia administrativă, bisericescă, şcolară şi economică a Basarabiei şi convocarea unei adunări legislative a ţării.

Dar întrunirea semnificativă a acestei primăveri a fost marea adunare de la Odesa, din 18 aprilie/1 mai 1917, un miting ostăşesc de proporţii, aproximativ 10 000 de soldaţi, la care au luat parte şi studenţi, preoţi, profesori. Adunarea a fost prezidată de maiorul E. Cateli, vicepreşedinţi fiind P. Halippa şi I. Pelivan, din partea PNM, iar ca secretari au fost aleşi doi studenţi. Pe lângă soldaţi, veniţi de pe diferite fronturi, au luat parte un număr considerabil de studenţi, care obţinuseră cursuri de istorie şi literatură română la Universitatea din Odessa, intelectuali români din Basarabia, delegaţi ai Partidului Naţional Moldovenesc, refugiaţi din România. Cuvântările rostite şi moţiunea votată exprimau hotărârea participanţilor de a obţine autonomia politică a Basarabiei. Opiniile participanţilor la această adunare, în majoritate soldaţi, erau mai avansate, în special în chestiunea agrară, se cerea ca ,,tot pământul ţării (Basarabiei) să treacă fără plată în mâinile plugarilor muncitori cu braţele lor”. În privinţa autonomiei, s-a cerut ca Basarabia să fie ,,o ţară slobodă” şi să obţină ,,autonomia cea mai largă”, în şcoală şi biserică să fie folosită limba română, iar legile să fie elaborate de ,,Sfatul Ţării”.

Situaţia din rândul armatei ruse de pe front a înlesnit pătrunderea ideilor naţionale printre soldaţii români, iar militarii de la Odesa au iniţiat o vie propagandă în favoarea autonomiei. Ei cereau o ,,autonomie deplină pentru Basarabia”, ,,să fie convocat imediat Congresul pentru autodeterminarea naţională a românilor din Basarabia”, care să desemneze un ,,Consiliu naţional-teritorial autonom”. O nouă întrunire are loc în rândul oştirei române din Basarabia, iniţiatorul şi sufletul mişcării militare era maiorul E. Cately, iar centrul ei era Odesa. Aici, la 23 aprilie/5 mai 1917, a fost organizat un nou mare miting al militarilor români, la care au participat şi reprezentanţii PNM, P. Halippa şi I. Herţa, hotârându-se autonomia Basarabiei, cu armată, biserică, şcoală şi justiţie proprie. Pentru prima dată, s-a decis constituirea unor unităţi militare teritoriale, sub numele de cohortele moldoveneşti, ca unităţi distincte în armata rusă.

Respectivele unităţi, care urmăreau menţinerea ordinii publice, au luat fiinţă în mai 1917, cu acceptul comandamentului rus, cea dintâi unitate fiind Batalionul moldovenesc, din regimentul 40 infanterie, cu garnizoana la Odesa. A fost constituit, la 14 mai, Comitetul executiv moldovenesc al soldaţilor şi ofiţerilor, la Odesa, sub conducerea maiorului E. Cately, care îşi propunea trezirea spiritului naţional printre soldaţii români şi organizarea lor în unităţi moldoveneşti. Ulterior, Comitetul soldaţilor de pe frontul român, de la Iaşi, cerea generalului Şcerbacev să retragă unităţile ruse din Basarabia şi să crească numărul cohortelor moldoveneşti. Soldaţii de pe frontul român făceau un pas înainte, spre concretizarea aspiraţiilor politice şi naţionale.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (60)” →

Vasilica GRIGORAȘ: Cu smerenie prin Constelația de clipe

„Smerita cugetare este sonda care poate ridica sufletul din adâncul fără fund al păcatelor, la cer”

Sfântul Ioan Scărarul

Buchetul de clipe pe care le adunăm cu vădit fanatism formează vremelnicia spre veşnicie. În centrul acestei constelaţii se află Soarele, Lumina Lumii, Iisus Mântuitorul. Rostul, sensul existenţei noastre în această constelaţie este întâlnirea cu EL.

Nu-i nicio noutate că oamenii trăiesc clipele în mod diferit. Pentru unii sunt precum stelele presărate la tot pasul, deasupra şi în jurul nostru, luminându-le poteca, ori ca licuricii aprinşi în sânul inimii cu misiunea de a înlătura întunericul mult cuibărit în fiecare celulă a trupului. Alţii le simt asemenea norilor; şi aici sunt nuanţe şi multe unghiuri de a privi. O parte văd norii albi (de expresie, de echilibru, de armonie), alţii gri, (de cumpănă şi cumpătare sporită) ori negri (ameninţători care presupun îndelungă răbdare, dreaptă chibzuiţă şi acceptare). Vom convieţui mai bine sau mai puţin bine cu norii în funcţie de cum ni-i reprezentăm. Ei ne pot ghida pe parcursul vieţii, ori ne pun piedici, mai mici… mai mari…

Nu noi am ales când şi unde să călătorim pe acest pământ, însă este bine de ştiut faptul că prin atitudinea noastră, prin liberul arbitru adunăm şi înşirăm clipele în metanierul expediţiei noastre terestre. De aceea este esenţial să ne împrietenim, să pătrundem în miezul lor, să le înţelegem şi să discernem formele şi tonurile, apoi să le aşezăm ca fructele în copacul vieţii noastre. Fructele ne hrănesc, chiar şi cele care mai au câte un vierme, o pată; le curăţăm de partea vătămată (depăşim încercarea) şi ne bucurăm de puţinul care a mai rămas. E benefic şi acesta atât timp cât nu-l stropim ori injectăm chiar noi înşine cu cine ştie ce otrăvuri.

Cu certitudine, totul este trecător, şi binele şi răul. Toate la un loc şi fiecare în parte, clipele trebuie traversate cu atenţie sporită pentru a nu ne rătăci în propria constelaţie. Unii, foarte puţini vin pe-această lume cu lecţia învăţată. Alţii, cei mai mulţi trebuie s-o învăţăm. Dar, pentru acest lucru, este nevoie să ne înscriem la şcoala vieţii, la învăţătura părinţilor şi strămoşilor noştri. Inspiraţi de Cuvânt ne luminăm clipă de clipă. Niciodată nu e prea târziu să învăţăm să iertăm, să acceptăm, să dăruim, să iubim, să ne smerim… Tâlharul de pe cruce, în ultima clipă a vieţii lui a învăţat, s-a smerit şi s-a îmbăiat în lumina iertării Mântuitorului, a celui care a acceptat moartea în cele mai groaznice chinuri pentru iertarea păcatelor noastre şi a înviat a treia zi întru mântuirea noastră.

Pentru a promova examenul final e nevoie să auzim paşii Mântuitorului, să vedem lumina măreţiei Sale şi să ne smerim clipă de clipă. Din iubire pentru creaţia Sa, Domnul îngăduie şi corigenţele. Am greşit ieri, greşim şi azi, probabil, vom greşi şi mâine. Cu răbdare ni se acordă timp de pregătire, de îndreptare, de venire în firea în care am fost creaţi. Dar nu vom şti niciodată cât, până când…

Dacă nu învăţăm aceste lucruri, vom fi repetenţi la trecerea spre celălalt ciclu de viaţă, cea veşnică. Dar, această repetenţie nu înseamnă repetarea parcursului în Constelaţia de clipe aici, pe pământ (aceasta este experienţă unică), ci are sens de exmatriculare de aici şi înmatriculare în lumea de dincolo, unde nu vom mai îngenunchea înaintea scaunului spovedaniei, pe care l-am ignorat uneori sau în mod constant, ci înaintea scaunului judecăţii faptelor noastre. Nu vom mai avea posibilitatea de a alege, decide după voia noastră să mergem spre lumină sau întuneric. În funcţie de faptele de aici, vom fi trimişi la dreapta sau la stânga Domnului. Astfel, unii vor primi răsplata faptelor bune, alţii vor răspunde pentru lipsa de voinţă de a învăţa Cuvântul Domnului întru iubirea Sa mai presus de orice, şi a-l iubi pe aproape ca pe noi înşine.

Doamne, ajută-ne să învăţăm lecţia smereniei pentru a cunoaşte şi inspira bucuria şi lumina Constelaţiei de clipe, numită VIAŢĂ!

—————————–

Vasilica GROGORAȘ

Vaslui

19 iulie 2019

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Cu smerenie prin Constelația de clipe” →

Lia NENCIU: Taina scrisului (100) – Între poveste și pasiune nechibzuită

Pentru mine, a scrie e o consecinţă firească a nevoii de poveste, cu care am rămas din copilărie. E, poate, şi o moştenire de la părinţii mei, care, când terminau poveştile cunoscute, inventau altele pentru mine. Pe vremea aceea, părinţii, la ţară, nu obişnuiau să spună poveşti copiilor lor, dar ai mei, inclusiv bunicii din partea mamei, mă răsfăţau cu asta, zilnic.

Un scriitor se naşte, dar se şi face. Eu am crescut înconjurată de cărţi, de poveşti, de iarbă, de stele, de animale, de flori, de pomi, de tot ce stimulează imaginaţia. De mică, îmi amintesc că obişnuiam să meditez la lucrurile din jur. De exemplu, într-o zi, pe când mă întorceam de la mătuşa Mărioara, de la celălalt capăt al satului, care era doar la trei străzi distanţă – să fi avut vreo cinci anişori pe atunci – am văzut o nuntă de furnici. Când eram gata să calc peste ele, un gând m-a străfulgerat: „Nu mi-ar plăcea să fiu furnică. Orice prost m-ar călca în picioare. Mai bine să fiu câine, dar nici câine nu e bine, că iarna stau în frig şi mai îmi trage Bâte câte un picior în cap. Tot mai bine e să fiu copil. Eu o să fiu copil mereu. Chiar dacă mor, sufletul meu va fi la alt copil şi aşa nu o să mor niciodată”. Gânduri animiste, ori budhiste, venite, probabil, din ancestralul străbunilor mei!

Am început să scriu în clasa a cincea, la îndemnul profesoarei de limba română, doamna Doina Rădoi, care mi-a pus poezia la gazeta de perete. Eram foarte bucuroasă să văd poezia mea în centrul gazetei celei mari. Până într-o zi, când vărul meu, Damian, proful de rusă, mi-a dat-o jos şi m-a acuzat de plagiat în faţa clasei. Eram tristă. Aşa am descoperit cuvântul „plagiat”, dar să nu credeţi că am stat tăcută:

– Caută tu în orice carte vrei şi adu-mi cartea de unde zici că am plagiat!

– Este imposibil să scrii tu aşa poezie! mi-a zis, cu un zâmbet şiret.

N-a găsit cartea, pentru că nu era plagiată, însă acuzaţia a rămas, deşi crezută doar de el.

Prin clasa a şaptea – să tot fi avut vreo doisprezece ani – m-am îndrăgostit de Eminescu. Am visat noaptea povestea Blancăi şi Blanca eram eu. Am vorbit o noapte întreagă în versuri, dar la trezire nu mi le-am mai amintit. Atunci mi-am făcut un caiet de poezii. Era un caiet cu foaie velină. Mi-am copiat poezia „plagiată”, o poezie dedicată lui Eminescu, una lui Brâncuşi şi una, cred, dedicată bunicii mele. Damian mi-a găsit şi acel caiet. De data aceasta a mers cu el la naşul meu, învăţătorul Marin Dună, cu care s-a consultat şi au tras ei concluzia că am talent!

Am recuperat din memorie doar ideea poetică din poezia dedicată lui Brâncuşi, că, ulterior, am pierdut caietul acela. Ori de câte ori căutam un tărâm al meu, doar al meu, mă exilam în poezie, în file de scurte istorioare, chiar în încercări de roman. Până după revoluţie, adunasem un caiet de o mie de file plin cu poezii – unele mai reuşite, altele care necesitau intervenţie. Am vrut să public.

Eram asistentă medicală într-un sat pe lângă Bucureşti, iar preotul satului era poet consacrat. Niciodată n-am ştiut cum îl chema – eu îi spuneam „Popa Barbă-Roşie”. M-am dus la el să i le arăt, să mă îndrume, dar a rămas cu promisiunea. Am tras concluzia că or fi alţii mai talentaţi ca mine şi am scris doar pentru mine şi pentru un mic auditoriu de prietene, cărora le recitam, regulat, ultimele creaţii.

Am devenit, cred eu, poet, în adevăratul sens al cuvântului, când L-am descoperit pentru Dumnezeu şi am scris pentru El. Nu a fost treabă uşoară, că a trebuit, mai întâi, să rup caietul cu cele o mie de file de poezii. Acesta a fost primul meu preţ plătit pentru credinţă. Altfel nu am putut scrie niciun vers cu sufletul, doar încercări copilăreşti. Atunci am început să cred că ceea ce produce sufletul meu poate servi la ceva. Până nu ai conştiinţa semnificaţiei creaţiei tale, totul este sterp. Auditoriul meu era biserica unde mergeam. În fiecare duminică, la ora tinerilor, citeam câte o poezie.

Viaţa a dat cu mine de pământ de multe ori şi de fiecare dată mă ridicam prin rugăciune şi prin câte o poezie, pe care o scriam atunci, sau o scrisesem anterior. Poezia avea să-mi fie nu doar condiţie de a fi, ci o necesitate de a alina prin ea, ori de a educa. Am părăsit profesia de asistentă medicală, am urmat cursurile Facultăţii de Teologie „Timotheus! Din Bucureşti, apoi Colegiul Pedagogic şi Facultatea de limbi şi literaturi străine, specialitatea limba engleză şi am devenit profesoară.

Am citit mult, nu doar atunci, că eram studentă, ci devoram biblioteci întregi, începând cu clasa a cincea. Rămâneau mulţi autori pe care nu-i găseam prin biblioteci şi nu aveam internet să caut biblioteci virtuale, dar atât cât anticariatele, bibliotecile şi timpul îmi permiteau, îngurgitam literatură, cizelam vocabular, gramatică, mod de exprimare, stil de viaţă. Meditaţiile mele se transformau în poezii. Poeziile mele nu erau nici filozofice, nici religioase, nici laice. Erau ceva din fiecare, pentru că eu eram ceva din fiecare.

Am hotărât să lărgesc aria de vizibilitate a poeziilor mele, pe când eram în Spania şi tot din cauza lui Dumnezeu. Auzisem că românii făceau un spital în Africa şi aveau nevoie de bani. Eu nu aveam bani, dar ce aveam, doream să le dăruiesc. Aşa am aranjat cu o prietenă de la o asociaţie de români să îmi organizeze o lansare de carte, pe care urma Continue reading „Lia NENCIU: Taina scrisului (100) – Între poveste și pasiune nechibzuită” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Axios!”

Ca Țară și ca Neam ne găsim în pericol de moarte. Un trup multinațional fără inimă și suflet, însuflețit doar de dorința de câștig și de distrugere, un dușman care amenință “râul, ramul”. Acestui rău, care este repetitiv în istoria oamenilor începând cu “Turnul Babel, îi stau alăturea mercenari și unelte ale necuratului. Indivizi care pentru “treizeci de arginți” au totul de vânzare: Credință, Neam, Familie. Personaje care din slugărnicie și din gol sufletesc au ajuns să predice “virtuțile” sodomiei. Cu asemenea personaje nu este posibil un dialog, ei trebuie alungați cu scârbă și exorcizați. Cu aceste gânduri să ne reamintim de câteva stări esențiale.

Există o teorie a istoriei,cea a materialismului exclusiv, care susține că toate evenimentele, mișcările și acțiunile sociale sunt motivate de cauze economice.

Este limpede că situațiile economice au un rol important în desfășurarea istoriei. Spre exemplu, atunci când diferența dintre cei “bogați” și cei “săraci” devine enormă, obscenă,atunci corecții și redistribuiri de bunuri sunt necesare. Iar dacă ele nu sunt făcute în chip ordonat, prin consens național, atunci vor fi făcute brutal, prin revoluții. Este iarăși foarte adevărat că liniștea socială este mai sigură în acele locuri unde există o anume siguranță economică și standarde de viață minimal decente pentru toți. Dar toate aceste elemente economice răspund doar uneia dintre probleme și anume “cum trăiesc oamenii”. Dar întrebarea esențială care se pune este cea care se referă la “pentru ce trăiesc oamenii”, ce anume îi motivează și încă mai exact ce simt ei confruntați cu evenimentele istorice. Iar această întrebare devine critică și esențială în momentele de criză existențială a Neamurilor. Atunci când în joc este viata sau moartea lor.

În acel moment explicațiile economice nu mai au importantă și nu mai sunt suficiente. Ce are atunci singură importanță este ce au Neamurile mai de preț și ce le mobilizează să acționeze. Iar dacă vom cerceta cu atenție vom vedea că sunt două aceste motivații: dragostea pentru vatra strămoșească, pentru “casă”, Credinta și “cămin” și pentru tot ce reprezintă, iar al doilea este refuzul de a le lăsa preschimbate printr-o voință străină. Pentru aceasta Neamurile au luptat întotdeauna cu înverșunare.Iar aici vom mai observă ceva.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Axios!”” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a II-a)

„Iar cântecele smulse din robie

vor ctitori, cu anii care vin,

în cărţile pe care le vom scrie

o nouă Tristie la Pontul Euxin.”

(ANDREI CIURUNGA)

Am amintit în prima parte a articolului ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS…, despre celebra şi înfloritoarea Cetate a spiritualităţii geto-dacice a PONTULUI EUXIN, CALLATIS, Regina cetăţilor Schytice, care prin marile personalităţi religioase şi mirene pe care le-a creat şi care la rându-le au onorat-o deopotrivă, a influenţat cetăţile care au devenit la fel de ilustre:TOMISUL şi HISTRIA, astfel spus toate comunităţile de la DUNĂRE, MAREA NEAGRĂ, NISTRU şi CARPAŢI.

Cetăţile Pontice, au fundamentat şi cristalizat componenta specificului etnic thraco-dacoromân, care a permis dezvoltarea şi promovarea unei concepţii noi, axată şi caracterizată eminamente pe o profunzime de înaltă ţinută filosofică, paralel cu mistica rigorii teologice de esenţă, provocând astfel deschiderea universală prin promovarea spiritualităţii la realitatea imanentă istorico-literară, dar care se comunică eternităţii Adevărului. Diversitatea naţională devenind aşadar, evidenţa universală.

După marele poet, ierarh şi sfânt Niceta de Remesiana alt reprezentat ilustru al Şcolii Literare de la Tomis, a fost Sfântul Ioan Casian, care a avut privilegiul să fie hirotonit diacon de către Sfântul Ioan Gură de Aur, căruia i-a păstrat o venerabilă recunoştiinţă în lucrarea sa: De incarnatione Domini. Contra Nestorium, în care aşterne pagini de o profundă elocinţă, reflectate în cuvinte angelice, strălucitoare: „Am fost primit în slujirea sfântă şi oferit lui Dumnezeu de către Episcopul Ioan de prea fericită amintire; deşi sunt absent de acolo cu trupul, sunt totuşi prezent cu sufletul; şi cu toate că nu sunt în mijlocul lui, totuşi mă simt legat duhovniceşte de acel prea iubit mie şi prea venerat popor al lui Dumnezeu de acolo… Eu sunt discipolul şi opera lui Ioan! – Cuius discipuli atquae institutia sumus!”

În opera sa de referinţă Conlationes XXIV, sfântul Ioan Casian, aflat în Pustia Egiptului, brodează mirificul său ţinut dintre Dunăre şi Mare cu un vibrant elogiu de un mare rafinament liric: „lupta cugetelor noastre, care zilnic ne împingea cu ardoare sufletească să ne întoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii…, că mai mult lor le datoram înaintarea noastră duhovnicească… În afară de aceasta, ne apărea în faţa ochilor tabloul cu aşezarea locurilor, în care se găsea averea moştenită de la strămoşi şi frumuseţea regiunilor, cu întinderi, singurătăţi şi păduri, care puteau nu numai să îl încânte pe un monah, dar chiar să îi dăruiască cele mai bune mijloace de viaţă.” (Conlationes XXIV,I )

La cererea ierarhului Castor de Apta Iulia – Galia Narboneză, Sfântul Ioan Casian a scris capodopera sa: De institutis coenobiorum et de octo principalium vitiorum remediis,<<una dintre cele mai importante scrieri ascetice din istoria monahismului creştin şi a culturii universale.>> (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 100)

Capodopera sfântului dobrogean l-a influenţat pe Sfântul Benedict de Nursia (480-550), să o pună temelie monahismului apusean, prin care şi-a fundamentat Regula Monachorum, pentru marele său Ordin monahal care l-a întemeiat. (J. Chapman, St. Benedict and the Sixth Century-1929)

Guillaume Grimoard, viitorul episcop al Romei sub numele de Urban al V-lea, a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Saint Victor de la Marseille, ctitorită de marele scriitor, ieromonahul Ioan Casian, căruia i-a păstrat o vie şi sacră admiraţie.

Alte mari personalităţi care s-au inspirat din vasta Operă a Sfântului Ioan Casian au fost: Ioan al Tomisului (sec. V), ierarh şi marcantă personalitatea a Şcolii Literare de la Tomis, Ghenadie al Marsiliei (+ 496), Arhiepiscopul Cesarius de Arles, scriitor-teolog (470-542), Sf. Grigorie cel Mare – Dioalogul (535-604), episcop al Romei (590-604), scolasticul Alquin (735-804), Fotie-patriarhul Constantinopolului (854-867 şi 877-886), Toma d’Aquino (1225-1274), Dante Alighieri (1265-1321), Tereza d’Avila (1515-1582), Ignatius de Loyola (1491-1556), Francisc d’Sales (1567-1622) ş.m.a.

Celebra Şcoală Literară de la Tomis a rămas un izvor nesecat devenind un fluviu de creaţie pentru mulţi dintre Corifeii Culturii Ortodoxe, respectiv ai Filosofiei creştine: Petru Dimitrie Cercel, Voievodul Valah, poet, erudit al Cultului care a fermecat Europa şi în mod expres pe papa Sixtus al V-lea: „Printre altele avu să spună Sfinţia Sa, vorbind cu unii cardinali, că a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit niciunul atât de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valachiei.” (Relatare a lui Franco Siviori despre impresia făcută de Petru Dimitrie Cercel, papei Sixtus al V-lea).

Patru mari Principi ai lumii au covârşit omenirea cu spiritualitatea lor enciclopedică:

Pico della Mirandola (1463-1494), Petru Dimitrie Cercel (n. 1541, după alţii în 1545, ucis de turci în 8/ 18 Martie1590), Dimitrie Cantemir (1673-1723) şi Mihail Eminescu (1850-1889), căruia printr-o măsură a Măsurii, lui Titu Maiorescu, i-a scăpat expresia pe care a regretat-o toată viaţa, întronizându-l astfel întru eternitatea gândirii dacice: „rege al cugetării omeneşti”.

Principelui – Domnitor Valah Petru Dimitrie Cercel, i-au urmat alţi discipoli magnifici ai ilustrei Şcoli tomitene: stolnicul Constantin Cantacuzino, spătarul Milescu, Dimitrie Cantemir, ierarhii Nicolaus Olahus, Johann Sommer de la Pirna (+ 1574, poet al Curţii domneşti-Suceava, profesor al Academiei de la Cotnari), Andrei Şaguna, Dionisie Romano, Gherasim Timuş, Nicolae Corneanu, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Ghenadie Enăceanu, Bogdan P. Haşdeu, Nicolae Densuşianu, N. Iorga, Mihail Eminescu, Vasile Pârvan, Nae Ionescu, Petre Ţuţea, Vasile Băncilă, Ernest Bernea, Traian Herseni, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Nil Dorobanţu, Sextil Puşcariu, Artur Silvestri, Pandele Olteanu, Mihail Diaconescu, Gheorghe I. Drăgulin, Ioan G. Coman, Ioan Alexandru ş. m. a.

Episcopul Tomisului, Sfântul Theotim I Filosoful (392-403) s-a adăugat cu cinste Corifeilor de Aur ai Şcolii Literare de la Tomis, atât prin erudiţia sa, cât şi prin curajul şi demnitatea de a-l apăra pe Patriarhul Constantinopolului Ioan Gură de Aur, cel mai ales ierarh al Bisericii Universale, în Sinodul de la Stejar (403), acuzat de admiraţie pentru marele savant teolog Origen (185-254), „mai ales, că ştim că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea.” (Mihail Diaconescu, …, p. 99)

Împăratul thrac, născut la Tauresium la sud de Naissus-Niş, Justinian cel Mare (527-565), a fondat Arhiepiscopia Justiniana Prima, „patriae nostrae pro tempore”, prin Novela XI din 14 Aprilie 535, Eparhie cu 14 scaune episcopale, păstorită de un mitropolit geto-dac, cuprinzând provinciile: Dacia Mediterranea, Dacia Ripensis, Moesia Superior, Dardania, Prevalitania, Macedonia Secunda, Panonia Inferior. Provinciile din Moesia Inferior şi Scythia Minor rămâneau dependente de Patriarhia de Constantinopol.

Din localitatea Zaldapa-Callatis (Mangalia de azi), s-au ridicat doi iluştii geto-daci Patriciolus şi fiul său Vitalianus, cei mai mari militari aflaţi la cumpăna veacurilor al V-lea şi al VI-lea, alături de Flavius Aetius care a fost „una dintre cele mai înalte întruchipări ale geniului militar al dacoromânilor din ţinuturile getice.” (ibid., p. 112)

În Dacia Pontică – Scythia Minor – Dobrogea de astăzi s-a născut Dionysius Exiguus Areopagitul, unul dintre cei mai mari Sfinţi ai Vetrei noastre străbune, a cărui vocaţie-misiune şi-a asumat-o până la capătul vieţii sale pământeşti: „Tradiţia teologilor este dublă: una negrăită şi mistică, alta descoperită şi mai uşor cunoscută: una simbolică şi iniţiatică, alta filosofică şi demonstrativă. Şi ea împleteşte negrăitul cu grăitul. Unul convinge şi leagă adevărul cu cele grăite, altul lucrează şi ridică sufletul în Dumnezeu prin iniţieri neînvăţate.” (Remus Rus, Dicţionar Enciclopedic de Literatură Creştină din primul mileniu. Ed. Lidia, Bucureşti-2003)

În egală măsură scriitor ilustru şi mare teolog, a lăsat întregii omeniri Calculul Erei Creştine, Ierarhia Cerească, Ierarhia Bisericească, Despre Numele divine, Teologia mistică. Personalitate proeminentă a Şcolii Literare de la Tomis, discipol al magistrului episcop Petru al Tomisului, descendent din celebra grupare a monahilor sciţi, în fruntea cărora se aflau scriitorul teolog Ioan Maxenţiu şi cel mai mare teolog al epocii sale, Leontius Byzantinus, rudă de sânge cu Vitalianus de la Zaldapa.

Sfântul nostru dobrogean Dionisie Smeritul – Areopagitul s-a impus posterităţii şi lumii universale, prin viaţa sa sfântă, credinţa, iubirea şi opera sa colosală, ca mare scriitor, teolog şi savant, personalitate enciclopedică, „autor de lucrări în latină şi greacă, jurist, estetician, traducător, calendorolog, dascăl de dialectică… Este unul dintre scriitorii de valoare universală pe care cultura noastră i-a impus în epoca dacoromână.” (Mihail Diaconescu, op. cit., p. 141-142)

Monahii sciţi care, au impus la Sinodul de la Calcedon expresia ortodoxă trinitară <<Unus de Trinitate carne passus est>> – „Unul din Treime a suferit cu trupul”, au primit binecuvântarea şi lauda Sfântului Dionisie Areopagitul în dedicaţia adresată confraţilor săi: „Fraţilor preaiubiţi Ioan Maxenţius şi Leontius Byzantinus din Prefaţa la Epistolele către Succesus: Credinţa lor, strălucind prin legătura cu fapta bună, era pentru toţi pildă de viaţă şi sinceritate… Ei au ţinut cu tărie neînfricată totdeauna dogmele credinţei ortodoxe, căci, deşi erau simpli în cuvânt, în ştiinţă nu erau nepricepuţi. Sfinţiile Voastre, însufleţiţi pentru integritatea credinţei, sprijiniţi din toate puterile râvna acestora… Sigur de tăria Bisericii universale şi socotind puţin importantă îndrăzneala sau furia perfidiei nestoriene, care asediază mereu adevărul ortodox, nu numai prin încercările pe faţă, ci şi prin curse ascunse, mă ostenesc prin puterea pe care mi-o dă harul dumnezeiesc să opun armelor de fier ale acestei erezii un bastion mântuitor.” (Praefatio ad Ioannem et Leontium, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, în Scriitori bisericeşti din epoca străromână, p. 310) Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a II-a)” →

Alexandru NEMOIANU: Amăgitorii

De mai bine de un secol tot soiul de „luminați” caută să acrediteze ideea că singura posibilitate a Românilor de a fi pentru totdeauna fericiți ar fi să preia, în întregime și fără rezervă, în formă și spirit, „valorile” apusene. Acest mesaj neghiob a fost și este purtat prin intelectualii mercenari, bugetofori și campioni ai amoralitatii, „elită de mahala”. Sunt cei care au stat și stau, neclintiți în jurul celor care se constituie ca stăpânire vremelnică, oricine ar fi acea stăpânire. Iar legat de aceasta trebuie să știm bine că atunci când un Neam abdică și uită de Credința și Tradiția lui, ocupația străină este garantată. În aceasta se vede limpede o foarte tristă stare care bântuie pământul românesc de aproape două veacuri.

Este vorba de cumplita separare între “popor” și pătura conducătoare, nu numai politicienii dar, mai trist, bună parte dintre cărturari, dintre cei carea ar fi trebuit să îndrume pe cale bună ‘poporul”. Această clasă conducătoare, străină și înstrăinată de duhul Neamului, face parte dintr-o categorie care, superb a fost numită de către Artur Silvestri, ”creolii”. (“Creolii” sunt cei care au dominat America Centrală și de Sud după ocupația spaniolă. Erau veniți din Spania și impuși drept conducători, străini și indiferenți de soarta populației indigene). Clasa conducătoare a României, de două sute de ani, în cea mai mare parte se identifica tipologic cu “creolii”. Acest lucru poate fi observat nespus de ușor în evoluția comportamentului acestor “creoli” în relația cu centrele de influență din afară României.(Aceste “centre” fiind, în fapt ocupanți străini iar conducătorii impuși, prin forța armelor sau prin genocid cultural, sunt actuala clasă conducătoare din România). Acest aspect, al acțiunii “creole” în historia Romanilor din ultimele veacuri, este atâta de evident și accentuat încât s-a ajuns la două existențe paralele. Este “istoria creolă’, care este cea a zbuciumului politic inutil, al reformelor fără conținut și de fapt a asupririi Neamului Românesc până la sânge și este istoria din adâncuri a României “tainice”, care este a Neamului ortodox, cuvincios și statornic. Pentru cel care iubește Neamul Românesc această tragică realitate se poate vedea. Care va fi rezolvarea ei un știm. Dar sunt convins ca Dumnezeu va ocroti România “tainică”.

Revenind la starea actuală, la istoria mai apropiată, “creolii” comuniști din România, impuși de o putere străină și aserviți ei, au fost ultimii care au înlăturat vestigiile staliniste. Creolii comuniști din România rămăseseră blocați în modelul existent „stalinist” care exista în Uniunea Sovietica atunci când acea putere a impus bolșevismul. Nu întâmplător cultul lui Stalin, în România, era înfloritor atunci când la Budapesta, în 1956, toată suflarea țării lupta contra comunismului. Același lucru îl putem vedea și azi.

În tot ceea ce fusese considerat răsăritul Europei, sunt alese administrații cu simțăminte “nativiste”, cu dragoste de identitate națională și loc administrații care refuză să pună interesele „comisarilor” de la Bruxelles deasupra intereselor naționale: în Polonia, Ungaria, Slovacia, Cehia. În România sunt promovați dușmani jurați ai Neamului, Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Amăgitorii” →

Vavila POPOVICI: Mahalagismul zilelor noastre

„Uneori ajungem să plătim noroiul mai scump decât aurul. Asta pentru că nu mai distingem valorile de nonvalori”.

Rita Drumeș

Termenul de mahalagism provine din limba turcă, în trecut el desemnând orice fel de cartier, fără să se fi făcut vreo distincție a nivelului de trai. Întreaga familie lexicală a cuvântului – mahalagiu, mahalagesc, mahalagism – a căpătat treptat o aură defavorabilă, făcând trimitere către vulgaritate, grosolănie.

Mahalagismul este definit de dicționare drept vorbă sau expresie vulgară, bârfă, clevetire, defăimare, calomnie, bădărănie, având sinonimele dintre cele mai cunoscute: impolitețe, mârlănie, mitocănie, mojicie, necuviință, nepolitețe, necioplire.

Într-un eseu scris cu câțiva ani în urmă detaliam acest comportament și totodată îl atribuiam lipsei de educație din familie sau anturajului avut. Devenit obicei, individul care îl practică nu ține seamă că poate stânjeni pe cei care nu sunt obișnuiți cu comportamentul abject – mahalagismul – manifestat prin gesturi, cuvinte și fapte.

Cu tristețe constatăm că în zilele noastre avem nenumărate manifestări ale acestui comportament, în rândul liderilor politici. Dacă ceva mai devreme ne deranjau frazele abjecte, chiar păruielile unor bărbați – parlamentari, senatori – , astăzi „faimoasele” noastre politiciene, care mai de care mai oxigenate, în dorința de a străluci ca îngerii, au prins curaj, s-au luat la întrecere cu bărbații, și-au dat „arama pe față”, și n-au mai pus frână gândurilor ce le străbat mințile. Și astfel s-a definit tabloul femeilor din politica românească, ambițioase, mediocre și vulgare, determinându-mă să scriu un alt eseu, intitulat „Amazoanele”, menționând, totodată că, în politica românească, dar mai mult în afara ei, avem și femei valoroase, modeste, educate, care ar trebuie scoase în față, apreciate și respectate. Însă, fostul lider aflat acum după gratii a avut gusturile lui, dragostea și încrederea pentru femeile aservite, căzute în admirația lui și pe care a avut grijă să le „răsplătească” pentru servilism.

Guralivele pot vorbi într-una, peste toată lumea, fără pauză. Dacă fraza nu este corectă și nici clară, nu contează! Să existe mitraliere continuă, bruiaj continuu. Astfel de femei sunt alese special de partide, nu după calitatea cuvintelor spuse, ci după cantitate – numărul de cuvinte turuite pe minut. Poate este o tactică modernă, ca cel care ascultă să nu aibă timp să și înțeleagă! Acesta este rolul lor în partid, sarcina lor de partid, de a fi cât mai vocale. Nu are importanță că mai spun și prostii, important e să vorbească întruna, să acopere adversarul, să-l contrazică tot timpul, cu sau fără argumente, să susțină politica partidului chiar prin dezinformare. Este o strategie chiar a partidelor, pentru ca oamenii să înțeleagă cât mai puțin, să se uite curioși la mimica feții și la tonul „actorului” de pe scena politică. Și chiar dacă nu înțeleg nimic, totul este să spună „da!”. O asemenea tactică se mai practică și în alte țări, cu diferența că acei politicieni sunt curând depistați și îndepărtați, iar oamenii sunt pregătiți să înțeleagă, prin spunerea adevărului și prin demascarea știrilor false.

În România, partidul de guvernământ, în loc să fi căutat să scoată în față oamenii capabili, au ales numai oamenii interesați de propriile lor interese și nu de cele ale țării, oameni cu trecutul pătat, egoiști, și care au dezmembrat societatea; femei pline de ambiții și care în viața lor nu au construit mai nimic. Timpul care s-a scurs de la conducerea acestui partid de guvernământ a dovedit că partidul nu are oameni capabili, profesioniști, sau dacă sunt câțiva, aceștia s-au retras din atmosfera caragialească a conducerii prezente. Locurile importante sunt ocupate de mahalagii, nu doar femei, dar și bărbați. Oare nu pot să tacă pentru a nu mai supăra pe nimeni? Nu au picul de demnitate pentru a se da la o parte? „Doamnele” ar trebui să știe că eleganța nu înseamnă numai îmbrăcămintea, ci înseamnă și cinste, demnitate (și aceasta naturală și nu mimată!), și discreție. Folosind tonul de mahala sau fraze fără conținut, nu vor fi pe placul mulțimii. Majoritatea oamenilor au bun simț și folosesc cântarul minții.

Actorii aleși ai ingratei scene politice din zilele noastre nu au fost aleși din zonele curate ale țării, ci din cele mai poluate (de care mai nou s-a interzis a se vorbi de rău!) acolo unde educația în spirit comunist a dat roade de-a Continue reading „Vavila POPOVICI: Mahalagismul zilelor noastre” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Sodoma”

Sodoma și Gomorrah sunt orașe-cetăți menționate în Vechiul Testamant(în Cartea Facerii),în Noul Testament,dar și în Coran.

Conform scrierilor pomenite,regatele Sodoma și Gomorrah formau o alianță, împreună cu orașele-cetăți Admah, Zeboim și Bela. Aceste cinci orașe erau cunoscute drept, ’orașele din câmpie” și erau așezate lângă Iordan în regiunea sudică a Canaan-ului. Această câmpie era asemuită, datorită așezării și fertilității sale, cu “Grădina Edenului”. Judecata divină a pustiit Sodoma, Gomorrah și două orașe-cetăți vecine, cu foc de pucioasă. Sodoma și Gorrah au devenit sinonime cu păcatul comis fără pocăință și căderea lor a devenit exemplu de pedeapsă divină pentru atari păcate fără pocăință.

În istorie Sodoma și Gomorrah au devenit denumirea metaforică a inversiunii sexual (a homosexualității) și a comportamentului sexual împotriva naturii.

În cartea “Facerii” este relatată istoria distrugerii Sodomei și Gomorrehei.

Trei “oameni”, pe care comentatorii i-au identificat că fiind Sfânta Treime, s-au arată lui Avraam și au sfătuit cu el la stejarul din Mamvri. Ei îi spun lui Avraam că, din pricina păcatelor comise, Sodoma și Gomorrah vor fi distruse. În răspunsul sau Avraam întreabă dacă, la caz că vor fi aflați acolo cincizeci de “drepți”, cetățile vor fi cruțate. Mai apoi Avraam cobora rugămintea lui la 45,la 40,la 30 la 20 și finalmente la 10. Iar Domnul încuviințează de fiecare dată. În urmă acestei arătări către Avraam, în Sodoma sunt trimiși doi Îngeri, că să cerceteze starea cetății și ei sunt găzduiți de către Lot, un nepot al lui Avraam.

Iar în continuare cartea “Facerii” relatează cele ce au urmat:

4. Dar mai înainte de a Se culca Ei, sodomenii, locuitorii cetăţii Sodoma, tot poporul din toate marginile; de la tânăr până la bătrân, au înconjurat casa.

5. Şi au chemat afară pe Lot şi au zis către el: „Unde sunt Oamenii, Care au intrat să mâie la ține? Scoate-I că să-I cunoaştem!”

6. Şi a ieşit Lot la ei dinaintea uşii şi, închizând uşa după dânsul

7. A zis către ei: „Nu, fraţii mei, să nu faceţi nici un rău.

8. Am eu două fete, care n-au cunoscut încă bărbat; mai degrabă vi le scot pe acelea, să faceţi cu ele ce veţi vrea, numai Oamenilor acelora să nu le faceţi nimic, de vreme ce au intrat Ei sub acoperişul casei mele!”

9. Iar ei au zis către el: „Pleacă de aici! Eşti un venetic şi acum faci pe judecătorul? Mai rău decât Acelora iţi vom face!” Şi repezindu-se spre Lot, se apropiară să spargă uşa.(Facerea,19;4-9)

În primul rând trebuie reținut că prin “a cunoaște” se înțelegea a avea relații sexuale.Dar în continuare ni se spune că Lot a oferit sodomeilor pe ficele sale,dar a fost refuzat cu batjocură și păcătoșii au căutat să năvălească în casa lui.Cei doi Îngeri îl salvează pe Lot iar pe năvălitori îi lovesc cu orbire.În același timp Ei îi spun lui Lot că, negăsind nici măcar zece “drepți” în cetate ,o vor distruge.Aceiași Îngeri îi spun lui Lot să iasă din cetate cu toți cei ai lui și să nu privească înapoi.Imediat după ieșirea lui Lot din cetate,ea este lovită cu foc și pucioasa.Împinsă de curiozitate nevasa lui Lot privește înapoi și îndată se preface în stâlp de sare.

Ceeace s-a întâmplat cetăților Sodoma și Gommorah este un avertisment pentru eternitate. Cei care le urmează calea și modul de viață, vor avea un sfârșit similar. Ne putem întreba de ce.

Câteva lucruri trebuiesc reamintite.

Pentru a se deosebi de păcătoși,celor drepți li s-au dat anume îndrumări divine pe care trebuiau să le respecte.În privința comportamentului moral era considerat o mare spurcăciune împreunarea dintre doi bărbați sau între două femei.

De fapt, peste puțină vreme, această interdicție a păcatului inversiunii sexual, a fost codificat în “legea” idaică.

“ Dacă un bărbat se va culca cu un alt bărbat la fel cum se culcă cu o femeie, amândoi au săvârşit o urâciune; să fie nimiciţi şi să se facă ispăşire cu propriul lor sânge.”(Leviticul 20;13-15).

Despre cât de severă era “legea”, în această privință, se poate discuta.Dar un lucru este cert,un asemenea lucru era considerat păcat și abominatie. Să ne aducem aminte că “păcat” înseamnă “întoarcere” deci, în acest caz,era întoarcere de la calea divină. Dar dincolo de asta, și din acest motiv a fost și distrusă Sodoma, era atitudinea față de păcat.

La Sodoma nu comiterea păcatului a determinat mânia divină, ci atitudinea față de păcat. Căci la Sodoma acest păcat era considerat starea firească, normală și comportamentul normal era considerat aberație. De aceea sodomenii îi spun lui Lot, ”faci pe judecătorul?”. Era acolo o “cultură” care era împotriva rânduielilor divine și firești. Era o societate care era alcătuită împotriva lui Dumnezeu. De fapt era o societate demonică!

Acest lucru a fost explicat limpede de către Sfântul Apostol Pavel,în Epistolă către Romani.

“23. Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.

24. De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, că să-şi pângărească trupurile lor între ei,

25. Ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!

26. Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii;
27

Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor.(Sf.Pavel,Români:23-27)

Sfântul Pavel limpede arată esența acelui păcat. Refuzând să se închine Dumnezeului celui viu, acel tip de oameni și-au alcătuit proprii idoli, conform cu poftele lor. Iar această confuzie i-a condus la ultima și cea mai degradantă dintre confuzii, cea de a fi incapabili să recunoască diferența dintre bărbat și femeie. Deci, din nou, trebuie repetat că nu despre “păcat” și gravitatea lui este în primul rând vorba, este vorba de atitudine față de păcat. Este vorba despre considerarea stării de păcat drept stare normal, legitimă și deci alcătuirea unui univers aflat în stare antitetică, de opoziție fundamental față de ordinea divină,un univers demonic. Această înțelegere este deplin încorporata în Ortodoxie unde nu păcătoșii sunt cei care sunt urâți, ci păcatul.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Sodoma”” →