Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a)

„Școala de la Tomis, afirmată de la finele secolului al IV-lea până la începutul secolului al VII-lea, înscrie una dintre cele mai importante etape din întreaga dezvoltare a culturii noastre.” (Mihail Diaconescu)

Prin Mărinimia Bunului Dumnezeu, am fost aşezaţi într-o Vatră străbună şi strămilenară, ca Naţiune MATCĂ-MUMĂ în spaţiul CARPATO-DANUBIANO-PONTIC, în Zorii Creaţiei, într-o sinergie de Oameni aleşi şi de locuri încărcate permanent de Miracol, care dau întâietate, amploare, bogăţie, frumuseţe, lumină, splendoare, profunzime şi unicitate etnicităţii noastre sacre în Europa şi în lume.

Există în multe ţări râuri, câmpii, dealuri, şesuri, podişuri, munţi, lacuri, fluvii, codri şi mări, dar „combinaţia, armonizarea munţilor, şesurilor şi apelor în spaţiul nostru este o particularitate care şi-a pus pecetea pe personalitatea naţională şi individuală a acestor locuri şi a acestor oameni.” (Anton Dumitriu, 50/ 17-18)

După Vatra Strămoşească şi Zestrea naturală, ne-a hărăzit Dumnezeu, cu Profeţi şi Sibile, cu Conducători iscusiţi şi mari Voievozi, cu Sacerdoţi luminaţi şi Oşteni viteji, cu Mame înţelepte şi Fecioare frumoase, cu Dascăli pricepuţi şi Artişti neîntrecuţi, cu un lung şir de Eroi şi Martiri, cu Fecioara Maria şi o Corolă de Sfinţi, cu armonia Pădurii şi un Curcubeu de Jertfe, cu Pământ roditor şi Cer binecuvântat, cu un Destin ales, predestinat în Arealul princiar pelasgo-traco-geto-dac, numit „CETATEA ZEILOR”.

În epoca prehristică, Dacia Pontică – Schythia Minor se bucura de aceeaşi veneraţie ca lumea greacă şi cea latină, tustrele aparţinând de fapt aceluiaşi Stejar milenar – pelasgo-thrac, privind interferenţele spirituale, religioase, culturale, politice, economice, cosmologice. În marile cetăţi geto-dace de pe ţărmul Mării Negre: Callatis, Tomis, Histria (fondate în sec. al VII-lea î. d. Hr.) se remarca prezenţa unor Şcoli cu o veche şi înfloritoare tradiţie în care excelau: literatura, retorica, filosofia, astrologia, lăsându-şi faima şi nemurirea în mari personalităţi: Demetrios de Callatis (sec. III, î. d. Hr.), cu studii de istorie şi geografie despre Europa şi Asia, în 20 de volume; Istros Callatianos (sec. III, î. d. Hr.), tratat Despre tragedie; Satyros de Callatis – Peripateticul (sec. III, î. d. Hr.), părintele biografiei, biografii închinate unor scriitori ca Euripide, ori filosofi precum Pitagora, Empedocles, Zenon, Anaxagora, Socrate, Platon, Diogenes Laertios ş.a. (Hristo M. Danov, Tracia antică. Trad. prof. univ. dr. Constantin Velichi. Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti-1976; Diogene Laertios, Despre vieţile şi doctrinele filosofilor, II, p. 12, 26; III, p. 9; VI, p. 21; VIII, p. 40, 48, 53; IX, p. 26)

Lui Satyros, i-a urmat eruditul Heracleides Lembos de Callatis (sec. II, î. d. Hr.), devenit înalt demnitar al imperiului Egipt. El ne-a lăsat două frumoase opere, o biografie şi un tratat de filosofie: Viaţa lui Arhimede, Raţionamentul lembeutic.

Corax de Siracuza (aprox. 470 î. d. Hr.) a pus bazele retoricii, adică: „arta vorbirii care produce convingeri”, iar două secole mai târziu, Siracuza intra în pantheonul nemuririi, prin savantului antichităţii Arhimede (287-212 î. d. Hr.)

HISTRIA l-a plămădit pe nobilul şi celebrul memorialist şi geograf Aethicus Histricus care a lăsat omenirii faimoasa sa Cosmographia.

Celebritatea Şcolii din Atena, care a dat posterităţii sacra Trinitate thracă filosofică: Socrate-Platon-Aristotel s-a bucurat de un imens prestigiu în rândul Şcolilor Pontice care, le-au promovat şi propagat conceptele, sistemele, doctrinele filosofico-estetice, dar şi eruditele opinii literare.

Socrates (469-399), a fost precursor al idealismului precreştin şi creştin, pedagog al înaltei conştiinţe morale. Socrate a fost de fapt propria sa Şcoală-Cea mai înaltă educaţie de ţinută morală precreştină, a sinelui prin cunoaşterea de sine.

Platon (427-347), unul dintre cei mai remarcabili gânditori ai antichităţii thrace, a fondat ACADEMIA din ATENA în anul 387, î. d. Hr. Filosoful a elaborat marile opere, care trăiesc şi astăzi: „Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Republica”, „Parmenide”.

Aristotel – Stagiritul (384-322), născut în Stagira, discipol al lui Platon, după ce a ajuns magistru s-a despărţit de Platon şi a fondat LICEUL, punând bazele unor noi discipline: logica, psihologia, etica, estetica/ poetica, politica, economia politică, zoologia, fizica, metafizica, cosmologia. Lucrările sale de referinţă sunt: „Organon”, „Despre suflet”, „Politica”, „Etica nicomahică”, „Metafizica”, „ Poetica”.

Poetica lui Aristotel era axată pe arhitectura unui studiu elevat, intrinsec al unei literaturi de excepţie, pe clasificări literare, pe definirea genurilor şi a speciilor.

Dacia Felix , n-a fost creată de invadatorii romani în procentul uzurpării lor situat între 14-24%, (106-271 d- Hr.) din teritoriul marelui Regat cum greşit susţin unii cercetoraşi fugiţi din calea Adevărului, căci exista deja renumita, milenara SCYTHIA MINOR – DACIA PONTICĂ, devenită Dacia Apostolului Andrei, zidită pe temelia creaţiei geniale a unui popor eminamente religios, drept, viteaz, primitor, omenos, jertfitor, înălţător, înţelept, ancorat în spiritualitatea ancestrală care i-au conferit un înţeles profund metafizic, un înalt sens moral, o dimensiune a Adevărului revelat, un Cer al Iubirii care-i dă DACIEI MARI a Vlahilor o amplitudine cosmică.

Şcoala de la Tomis vine ca o încununare princiară a descendenţei din Şcoala monarho-profetică a lui Zamolxis care, a conferit prin monoteismul religios, spiritul monoteist al înţelepciunii protodace milenare, reflectată în Corifeii gândirii metafizico-religioase precreştine: Homer, Orpheu, Solon, Herodot, Hippokrates, Gorgias, Pitagora, Sophokles, Zenon, Sokrates, Platon, Aristotel, Arhimede, Strabon, Seneca, Plutarh, iar în era creştină magnificii Plotin, Origen, Hypatia.

Numărul mare de autori formaţi şi operele – capodopere scrise cu acrivie în Cetăţile Daciei Pontice şi ale Dunării de Jos, atestă excepţionala vigoare a spiritualităţii geto-daco-române care au oferit lumii lucrări erudite de faimă universală.

Şcoala de la Tomis, prin descendenţa ei profetică, prin tradiţia precreştină şi creştină s-a impus între renumitele Şcoli ale lumii universale creştin-ortodoxe, prin convergenţa şi rafinamentul unor idei alese, moral-creştine, prin efervescenţa unor concepte de înaltă ţinută filosofică, prin mistica ortodoxă a orientării dogmatice a principiilor teologice şi în mod expres prin numele şi numărul unor personalităţi care i-au dat autoritate, iar prin operele lor nemuritoare i-au ilustrat veşnicia.

Rod al înfloririi sale culturale prin spiritualitatea acelei Epoci aflată sub apoteoza religioasă a Creştinismului ortodox, „Şcoala Literară de la Tomis apare ca un rezultat semnificativ al tendinţelor intelectuale ale epocii şi, totodată, ca o formă coerentă de manifestare a unor cauze multiple, îndeosebi a atitudinii comune a unui mare număr de autori de înalt prestigiu în raport cu cele mai complexe probleme spirituale ale timpului lor. Erudiţii cugetători ca Sfântul Theotim I Filosoful, Episcopul Tomisului (392-403), Episcopul Ioan de Tomis (a păstorit înainte de 448), Episcopul Theotim al II-lea de Tomis (a păstorit în jurul anului 458), Arhiepiscopul şi Mitropolitul Valentinian de Tomis (înainte de 549 – după 553), cărora li se adaugă atât intelectualii din gruparea monahilor sciţi de la începutul secolului al VI-lea (cel mai cunoscut dintre ei este Leontius Byzantinus [ 485-542], cât şi unele personalităţi ilustre ca Sfântul Ioan Casian (c. 360-435) şi sfântul Dionisie Smeritul şi Areopagitul (Dionysius Exiguus: c. 470-545) au dat acestei Şcoli o amploare şi o durată de excepţie, cu consecinţe multiple şi importante în viaţa poporului nostru şi în evoluţia spirituală europeană şi universală.” (Mihail Diaconescu, Istoria Literaturii Dacoromâne, Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti-1999, p. 517)

Dacia Pontică păstra încă vii şi calde urmele paşilor Apostolilor Andrei, Filip şi Pavel care au adus mireasma dumnezeiască a Evangheliei Mântuitorului Hristos.

Împăratul Diocleţian (284-305), refăcuse limesul scitic, astfel, că Scythia Minor făcea parte din prefectura Orientului, respectiv dioceza Thracia, condusă militar de un dux perfectissimus. Cetatea Tomis în sec. al III-lea, d. Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis – între primele Universităţi ale lumii creştine (partea I-a)” →

Nicu GAVRILOVICI: Cuvinte

Uneori îmi par cuvintele fecioare sfielnice, prea lesne lăsându-se ademenite.

Levitând peste petala albă de celuloză răstignită pe biroul meu vechi de stejar, se apropie dansând de rugul minții în piruete grațioase. Le ciufulesc zulufii vocalelor atrăgându-le în iazul palmei de unde prin scocul pixului le prăval în oceanul de alb, corăbii negre înșiruite precum o plutitoare caravană. Le încarc până la refuz cu mirodenii de vise trimițându-le până în cele mai îndepărtate colțuri ale sufletelor voastre. Unele vor ajunge, altele vor naufragia pe promontoriul stâncos al uitării. Pentru cele la destinație ajunse veți licita voi cititorii, colecționari de frumos. Bărbații le vor dezveli de sensuri admirându-le lacomi nudul bronzat pe nisipurile mișcătoare ale gândurilor în timp ce doamnele le vor îmbrăca în străveziul unei lacrimi agățate de cerceveaua pleoapei.

Dragi îmi sunt cuvintele, ca negustorilor mărfurile antice de care cu greu se despart.

Și cu durere… Le mângâi și le sărut în cochilia palmei bătătorite de parcă ar fi de curând descoperite perle. Ele adastă cuminți, obosite de truda dansului în timp ce le pictez pe șevaletul retinei transformându-le în vitralii ale sufletului. Și repet, sufăr dar în același timp mă bucur dăruindu-le…

Mângâindu-le la rândul vostru, îmblânziți-le, simțiți-le mireasma în apusul soarelui și sorbiți-le roua în răsărit. Nu există giuvaer mai scump decât un cuvânt încrustat în argintul unei lacrimi ori înflorit pe tulpina unei atingeri. Dacă vreodată voi deveni avar, jefuiți-mă… Dacă vă voi greși, osândiți-mă la trudnică plată din cele dintâi roade ale minții, răscumpărarea nelegiuitei fapte prin dăruire de cuvinte înfăptuindu-se… Continue reading „Nicu GAVRILOVICI: Cuvinte” →

Al. Florin ŢENE: Militantismul musulman și viitorul Europei

În secolul XXII Europa va fi islamistă sau mai degrabă ortodoxă ?

Există o gândire a politicienilor europeni care susțin faptul că încurajarea invaziei în Europa a unor popoare musulmane, asiatice și africane vor putea fi asimilate din punct de vedere cultural, religios și social, astfel că acestea vor putea suplini lipsa forței de muncă existentă în spațiul european.

Pentru a demonstra că asimilarea acestor neamuri străine de spiritul european nu pot fi asimilate, am să mă întorc la istoria țiganilor și migrația acestora, care de mai bine de 600 de ani au venit în Europa și, totuși nu au putut să fie asimilați.

Țiganii erau o sectă din Bizanț care practicau izolaționismul, iar limba lor fiind similară cu alte limbi indiene precum hindi.
Țiganii sunt originari din nord-vestul Indiei și nord-estul Pakistanului. Ei faceau parte din casta Ksatriya a rajpuiților. In 1192 armatele aliate ale principilor din Rajput au fost înfrânte în Bătălia de la Tararori, la nord-vest de Delhi. După înfrangerea suferită în lupta cu Mohamed Ghur, clanul războnic nord – indian Rajput (casta Ksatrya), ar fi plecat împreună cu familiile spre ținuturile arabe si turce, iar mai apoi în Europa.

Tiganii au migrat în Iran și în Asia mediteraneană, începând din secolul V, apoi în Imperiul Bizantin în secolul IX, de unde au pătruns în sud-estul și centrul Europei (secolele X – XIV), ca si în nordul Africii. In secolul XV au patruns în Europa apuseană (în special în peninsula iberica) iar din secolul XIX în cele doua Americi.
Unii cercetatori consideră ca au existat mai multe valuri de migrație din India. Și astazi există triburi nomade sau semi-nomade în India, susținand teoria că romii au fost nomazi de la început, au părăsit India în timpul unei invazii și apoi au fost împinsi înspre Europa de razboaie și invazii ulterioare. O alta teorie consideră romii ca fiind o castă de războinici adunată să lupte cu invadatorii musulmani, care a părăsit India ulterior.

Limba țigăneasca are importante influențe persane și armene, ceea ce dovedește trecerea țiganilor prin aceste țări. Se pare că din Armenia (probabil datorită invaziei turce), țiganii s-au despărțit în trei grupuri, mergând înspre nordul Mării Negre, sud (până în Egipt) și vest spre Imperiul Bizantin. Țiganii care au mers spre Imperiul Bizantin sunt cei care urmează să se răspândeasca în toata Europa. Abundența de cuvinte din limba greacă sugerează o prezență relativ îndelungată în Imperiul Bizantin. Probabil datorită invaziei turce (din nou), tiganii au intrat în Balcani în secolul al XIV-lea, și după cucerirea balcanilor de catre forțele otomane unii au pătruns în vestul Europei.

In Europa, țiganii au fost ținuți în sclavie în Balcani (în special Moldova și Țara Românească), ori și-au continuat călătoria răspândindu-se în toata Europa, din Spania (1425) până în Finlanda (1597). Pentru a obține permise de trecere prin tările din apus, unii țigani au pretins că sunt creștini din Egipt veniți în pelerinaj (iar mai apoi, când nu au putut să le obțină, au falsificat astfel de permise). Acest lucru, asociat cu înfățisarea lor străină, duce la denumirea engleză de „gypsy” și cea spaniolă de „gitano”, de la egiptean.

S-au scurs atâta amar de vreme și această etnie nu a fost asimilată de europeni și nici de americani, acest fapt mă face să afirm că nici musulmanii care au invadat Europa nu se vor asimila, își vor păstra tradițiile, religia și obiceiurile. Încercând chiar, prin drepturile omului, să le impună europenilor.Multiculturalismul europen va impune, în majoritatea cazurilor, tredițiile și religia migranților.

O parte din europeni, mai ales cei din occident, susțin că ei nu au probleme cu Islamul, ci numai cu extremiștii violenți. Peste o mie de ani de istorie demonstreacă contrariu. Între creștinătatea occidentală, dar și cea ortodoxă, și Islam nu a existat relații amicale.Au fost chiar furtunoase.

A existat un conflict, parțial efemer, între liberalismul occidental și marxismul-leninismul impus de tacurile rusești, improriu spus sovietice, în comparație cu relația conflictuală și îndelungată dintre Islam și creștinătate. John Esposito spune în The Islamic Threal: Myth or Reality, carte apărută la New York, Oxford University Press, 1992, pagina 46, că dinamica lor istorică a dus, nu de puține ori, la competiții ce au angajat lupte mortale pentru putere, teritoriu și suflete. De-alungul secolelor cele două religii au trecut prin măreție dar și prin decădere. În perioade de expansiune, pauze de pace și contraexpansiune.

Arabii mulsumani, încă de la începutul secolului al VII-lea până la mijlocul secolului al VIII au avut o expansiune vertiginoasă, cucerind Peninsula Iberică, Africa de Nord, Orientul Mijlociu, nordul Indiei și Persia. Totuși creștinii au recucerit Peninsula Iberică, treptat, și Granada. Otomanii au atacat printr-un ultim asalt, Viena, în 1683. Având eșec armata musulmană a început să se retragă.La aceste lupte împotriva otomanilor musulmani au contribuit și popoarele ortodoxe din Balcani și Țările Române. Se ajunsese după primul Război Mondial să mai rămâie doar patru țări musulmane, printre care Republica Turcă, Arabia Saudită, Iran și Afganistan. Prăbușirea Imperiului Sovietic (Rus ) a permis altor societăți mulsumane să-și recapete independența. Astfel s-a ajuns ca 45 de state să ajungă cu populații majoritar musulmane.Daniel Pipes scrie în cartea sa In the Path of God: Islam and Political Power, apărută la New York Basic Books, 1984, la paginile 102-103 și 169-173 că 50% dintre războaiele dintre state cu religii diferite au fost purtate între musulmani și creștini în perioada 1820-1929. Conflitul secular dintre cele două religii sunt fenomene constante care au început din secolul XII-lea, aceste divergențe conflictuale din cauza diferenței dintre ele, dintre conceptul de Islam ca mod de viață, care unifică religia cu politica, și conceptul creștin occidental de separare între Biserică și stat.

Sunt trei factori care a intensificat conflictual dintre Islam și Occident la sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI. În primul rând este creșterea populației mulsumane, care se datorează tocmai religiei islamice. Această situație a făcut ca majoritatea tinerilor musulmani să nu aibe de lucru.Aceștea au exercitat presiuni asupra țărilor vecine. Al doilea factor este renașterea islamică care a dat musulmanilor o încredere în caracterul unic, slăvind meritele civilizației și ale valorilor lor, în comparație cu cele ale Occidentului.Atributele acestor merite slăvite de imam au restricționat emanciparea femeilor , a bărbaților și a cocietății. Imam ,în limbile arabă: إمام imam plural ائمة a’immah, persană: امام|امام, este o poziție de lider islamic, de multe ori de conducător al unei moschei sau unei comunități. Preot sau prelat musulman; conducătorul rugăciunii colective într-o moschee. Ca lider spiritual, imamul conduce rugăciunea în timpul adunărilor islamice. Membrii comunității islamice se adresează imamului pentru rezolvarea unor probleme religioase. Imamul poate fi și liderul comunităților mai mici, conform unor regulamente locale. În cazul sunnismului, imamul nu este membru al clerului. În limba arabă, cuvântul imam înseamnă conducător. Se spune că imamul este liderul comunității, conform primilor teologi sunniți. De asemenea, prin imam se mai înțelege că este cel care îi conduce pe credincioșii musulmani la rugăciune. Se poate spune că imamul este sinonim cu noțiunea de calif. Cuvântul imam are două înțelesuri în șiismul duodeciman. Primul este acela de conducător, îi conduce pe ceilalți la rugăciune, ca și în sunnism, iar al doilea sens îl numește pe imam ca fiind unul dintre cei doisprezece succesori ai Profetului. Pentru a înțelege sensul aparte al cuvântului imam, este necesar să se știe diferența fundamentală între șiism și sunnism. Despre aceste diferențe vom vorbi cu altă ocazie.

Religia creștină spre deosebire de cea islamică nu a împiedicat, și chiar a încurajat, evoluția societății și civilizația, pe când islamul prin doctrina acesteia a impus păstrarea tradițiilor ancestrale. În felul acesta societatea mulsumană a bătut pasul pe loc.

Nivelul de violență al conflictului dintre Islam și Creștinism a fost influențat și de declinul demografic, de dezvoltarea economică, de schimbările științifice și tehnologice și de intensitatea zelului religios care la mulsumani, datorită, califulul ce a fost o frână în civilizarea societății musulmane, a pierdut startul spre dezvoltarea societății. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Militantismul musulman și viitorul Europei” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (58)

Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)

Dar negocierile începute au fost întrerupte brusc, deoarece, la 17 iulie 1919, pe neaşteptate, armata ungară a atacat trupele române, pretextul atacului fiind refuzul românilor de a se retrage de pe Tisa. Armata ungară concentrase forţe puternice ce însumau 8 divizii şi două brigăzi, în total 100 batalioane, 10 escadroane, 70 baterii de artilerie, 800 de mitraliere şi 9 trenuri blindate. Aceste forţe au fost împărţite în trei grupuri, iar planul de campanie prevedea trecerea simultană a Tisei, respingerea trupelor române şi ocuparea liniei Satu Mare-Carei-Oradea-Arad. Ofensiva maghiară era prevăzută pentru 20 iulie 1919, ora 3 dimineaţa. Armata română era la curent cu pregătirea ofensivei maghiare. Marele cartier român a trimis întăriri, încât armata de operaţii de pe Tisa cuprindea acum 8 divizii de infanterie şi două de cavalerie, care însumau 92 batalioane de infanterie, 58 escadroane de cavalerie şi 80 baterii de artilerie, în total, 90 000 oameni .

Lupta a început printr-un bombardament formidabil de artilerie, executat de unguri, în cursul nopţii, cu toate tunurile din dotare asupra malului stâng al Tisei, iar la 20 iulie, ora 3, ofensiva ungară a fost declanşată pe tot frontul. Ofensiva maghiară de pe Tisa viza trei puncte cheie: la nord, în zona Tokay, la centru, în zona Szolnok, şi la sud în zona Csongrad, dar atacul principal era concentrat în partea centrală a frontului. În seara de 20 iulie, generalul Mărdărescu a transmis trupelor Ordinul de operaţii nr. 17, unde era prezentat detaliat planul de apărare, în scopul opririi ofensivei ungare. După trei zile de lupte intense, în seara de 23 iulie, trupele ungare înaintaseră în sectorul central al frontului pe un teritoriu de 80 km lăţime şi 60 km adâncime dincoace de Tisa. Ungurii se considerau deja victorioşi. Dar comandamentul român controla situaţia, iar generalul C. Prezan, şeful Marelui cartier general român, creierul armatei, era pe teatrul de operaţii. Cei doi mari generali, Prezan şi Mărdărescu, urmăreau cu atenţie operaţiile şi, speculând greşelile inamicului, pregăteau metodic contraofensiva. La 24 iulie 1919, dimineaţa, armata română de pe Tisa a declanşat contraofensiva, prin trimiterea în luptă a grupului de manevră, format din trei divizii, aflat sub comanda generalului Tr. Moşoiu, astfel încât trupele ungare erau prinse într-un cerc de fier şi nimicite metodic. După şapte zile de lupte crâncene, armata română a reuşit să respingă trupele ungare ce forţaseră râul şi să le arunce peste Tisa., după cum se consemna în Comunicatul M.C.G. român din 27 iulie 1919. Bătălia de pe Tisa (20-26 iulie 1919), a doua după cea din Apuseni (16-18 aprilie), este una din marile lupte ale războiului de întregire, după cele din vara anului 1917.

Ultima bătălie-Ocuparea Budapestei. Marele Cartier General român a emis Ordinul de operaţii nr. 85, din 26 iulie 1919, prin care cerea ca inamicul să fie urmărit ,,până la completa lui distrugere”. În acest scop, au fost puse la dispoziţie încă două divizii, 2 şi 7 infanterie. Armata română a continuat înaintarea, la 29 iulie, generalul Mărdărescu a decis trecerea Tisei şi începerea marşului spre Budapesta, pentru a preveni concentrarea trupelor ungare şi declanşarea unui nou atac al acestora. Pe frontul Tisei, comandamentul român a adus noi trupe, încă trei divizii, armata de operaţii dispunând acum de 119 batalioane, 60 de escadroane şi 99 baterii de artilerie, cu 392 guri de foc. Operaţiile de trecere a râului n-au putut începe imediat, trupele ungare, în retragerea lor, au distrus toate podurile de pe Tisa. Mai mult, aceste forţe au început un violent foc de artilerie şi mitraliere asupra malului stâng, pentru a împiedica trecerea râului. Trupele române au răspuns, în zilele de 27-29 iulie, o vie activitate de artilerie se înregistrează de-a lungul Tisei. Trecerea Tisei urma să aibă loc, în noaptea de 29-30 iulie, în sectorul aflat la 20-30 km nord de Szolnok. Pentru executarea acţiunii principale de trecere a Tisei, trupele române au fost organizate în trei grupuri: grupul Holban, format din două divizii de vânători, grupul Moşoiu, alcătuit din două divizii de infanterie, şi grupul Demetrescu, format dintr-o divizie de cavalerie şi o brigadă de roşiori.

În noaptea de 29-30 iulie 1919, la ora 3, înainte de răsăritul soarelui, 18 baterii de artilerie bombardează violent malul drept al râului, controlat de unguri, în dreptul satului Tiszabo, apoi generalul Holban dă ordinul de trecere a Tisei, de către trupele Divizia 2 vânători. Pe malul râului se află regele Ferdinand şi regina Maria, care privesc, ,,cu ochii umezi de emoţie” (Kiriţescu), alături de primul ministru Brătianu, venit special de la Paris, trecerea coloanelor militare române pe podul de peste Tisa. Până în seara de 30 iulie, toate trupele române pregătite pentru ofensiva asupra Budapestei, cinci divizii de infanterie şi una de cavalerie, se aflau pe malul drept al Tisei. Trupele române au început marşul asupra Budapestei, urmărind forţele ungare aflate între Tisa şi Dunăre, înaintând nestânjenite în Pusta maghiară, ,,imens bărăgan, lipsit cu totul de obstacole naturale, în care privirea se pierde în nemărginit” (Kirit.). În timp ce trupele ungare încep o retragere generală spre Budapesta, fiind urmărite fără cruţare, la 1 august, trupele române au înfrânt, prin lupte îndârjite, grosul forţelor inamice şi au ocupat Szolnok şi Rekas. Înfrânţi, încercuiţi, complet demoralizaţi, ungurii trimit parlamentari pentru capitulare, în timp ce unităţi de infanterie şi artilerie încep deja să se predea românilor. Pusta maghiară e împânzită de trupe române, care urmăresc trupele ungare, risipite, pradă agoniei. La 3 august, trei divizii ungare, încercuite în triunghiul Czegled-Abony-Nagykoros, au depus armele şi au capitulat, urmate de alte trei divizii, la Csongrad şi la Miskolcz. Practic, în această zi, armata ungară a încetat să mai existe! În mâinile românilor au căzut 1235 ofiţeri, 40 000 soldaţi (restul s-au împrăştiat pe la casele lor), 348 tunuri, 332 mitraliere, 52 000 puşti, 87 de aeroplane şi o cantitate enormă de material de război şi muniţii. Trupele române au suferit, la rândul lor, pierderi: 39 ofiţeri şi 1730 soldaţi morţi, 81 ofiţeri şi 3125 soldaţi răniţi, 3 ofiţeri şi 1579 soldaţi dispăruţi, în total, 123 ofiţeri şi 6434 soldaţi.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (58)” →

Alexandru NEMOIANU: “Vasele de necinste”

În a doua Epistolă către Timotei, Sfântul Apostol Pavel spunea; ”Într-o casă mare nu sunt numai vase de aur și argint, ci și de lemn și lut, și unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste.” Pavel, II Timotei, 2;20

Cele spuse se referau la starea Bisericii din acea vreme dar și la starea societății în general. Cele spuse acuma două mii de ani sunt perfect adevărate și astăzi. Ele sunt deplin adeverite de starea vieții publice din România.

Vase de “aur și argint” sunt cei, foarte puțini dintre oamenii politici Români, care au dragoste de țară și Neam și care, minimal, nu caută să facă rău, să distrugă. Dar cei mai mulți dintre oamenii politici români fac parte din vasele de “lemn și lut”, profitori, incorecți și dintre ei sunt și “vasele de necinste”, cei care în mod premeditat, programatic, fac rău și vor rău.

Este nevoie să precizăm că prin “vase de necinste”, la vremea respectivă, se cuprindeau acele vase menite să cuprindă gunoaiele, resturile menajere și nevoile fizice omenești petrecute în vremea nopții, deci, realmente, ”vase de necinste”.

În momentul de față acești politicieni, aceste “vase de necinste”, ni se înfățișează în toată hidoșenia lor scârbavnica. O scurtă explicație este necesară.

Imediat după revolta națională anti comunistă din Decembrie, 1989 România a devenit țintă unui program a cărui cruzime ni se dezvăluie din ce în ce mai clar. Toți cei de bună credință au sperat atunci în”bine”. Dar nădejdea lor se va împlini sub o altă dimensiune și sub o Voință mai tare decât cea a oamenilor. Până atunci însă stăm victime acțiunilor sinistre puse la cale de cei care slujesc negativitatea pură.

Putem vedea cum a mers acel plan.

În primul rând a avut loc un proces de subminare a credințelor în valorile și personalitățile românești. Abea acuma putem vedea cât rău au făcut “intelectualii”, de fapt “elită de mahala”, prin cărțile și publicațiile lor TOATE finanțate prin “Asociația pentru o societate deschisă” a demoniacului Soros Gyorgy. Să ne aducem aminte de acei “intelectuali” care atacau simboluri sacre românești, de la Eminescu la Caragiale și de la Făt Frumos la Ileana Cosânzeana. Nu este nevoie să amintesc decât pe acel monstru abominabil care spunea că “spațiul mioritic este radiografia fecalei” sau pe infirmul spiritual, zis,”istoric”, a cărui maculatură este prezentată elogios de această “elită de mahala”, istoric al cărui nume, predestinate, stă în vecinătatea “lucind boul”. Lucrarea lor nefastă a dat roadă, a semănat neîncredere, derută, panică. În acest climat de îndoială s-au răspândit apoi dezmățul moral, relativismul moral,nerușinarea și cinismul cel mai vulgar. Așa au putut apare formațiuni politice care să își facă program politic din promovarea sodomiei. Sunt abominatia care are nesimțirea să își anine în denumire epitetul de “salvatori”.

Pentru o vreme acești nerușinați au stat în minoritate dar, în urma loviturii de stat de la 26 Mai, 2019 , ei se consideră “biruitori” și acționează ca și cum ar fi administrația țării. În aceste împrejurări putem vedea care este planul lor de guvernare.

Deși acești salvatori au ieșit pe modestul loc trei în ordinea preferinței electorale și asta într-o ‘alegere” dubioasă și trasă de par, ei se comportă că “biruitori” absoluți. Aceasta dovedind și lipsa de rușine și stultitia care îi domină. Din toată inima cred că s-au grăbit să celebreze o victorie pe care nu o vor avea. Oricum prima declarație a acestei formațiuni a fost că vor legifera și legaliza “căsătoria” sodomită. S-a dovedit că opoziția lor la referendumul pentru Continue reading „Alexandru NEMOIANU: “Vasele de necinste”” →

Liana NICOLAE: Taina scrisului (98) – Nu mi-e teamă de cuvinte!

Scriu mișcându-mă prin realitate, prin trăirile mele, spiritualitate și mă-ndrept spre lumină. Scriu pentru că eram convinsă că nu știam că trebuie să scriu, nici nu eram obligată. Anul trecut spuneam că nu voi mai scrie. Nu voi scrie pînă când voi începe să scriu un nou poem sau un eseu, pe care sper să pot și să am timp să-l scriu. În momentul acesta însă, în fața acestor frumoase peisaje din grădina mea, cum n-am nimic de scris… scriu. Cînd eram copil de vreo șapte ani, bunica mă-ntreba: „De ce visezi tu mereu să fii la Paris și visezi că te plimbi pe Sena?” Nu-mi amintesc ce-i răspundeam… și mai târziu când m-a-ntrebat de ce scriu poezioare despre păsări, flori și copii, i-am răspuns: „Pentru că-mi place să citesc și dacă voi scrie serios mă va citi și pe mine toată lumea”. Doream să fiu actriță, zburătoare, făceam balet, gimnastică, începusem pianul, începusem greaca și spaniola dar timpul nu m-a lăsat să continui. Până la urmă n-am făcut mare lucru, în afară de faptul că toată ziua citeam și vara în vacanță mă bălăceam și înotam în Dâmbovița foarte limpede; și atunci și acum n-am reușit.

Nu știu cum scrie un autor și de ce? Mi-l amintesc pe La Rochefaucauld: „Voi scrie întotdeauna!” și „Înțelepciunea este pentru suflet ca și scrisul ceea ce sănătatea este pentru trup” și o glumă de-a lui George Bernard Show: ”nu ne oprim din joacă atunci când îmbătrânim, ci îmbătrânim când încetăm să ne mai jucăm.”, la fel și îndemnul lui Paul Valery: „Cum puteți să scrieți despre realități eterne când realitatea…”

Scriu pentru întoarcerea la esența lumii artistice, scriitorul este nepărtinitor, nemilos în consemnarea lucrurilor, concentrându-se asupra lui însuși, înregistrând evenimentele epocii, manipulările politicii, pendularea lor în comentariile literare și audițiile muzicale; unde se ascunde binele și răul, învingătorul și învinsul, zeii singuratici ai forței, violenței, miracole risipite în prezent, semne regretabile ale civilizației.

În scrisul meu omul s-a-nălțat pe osemintele pământului încremenit pe o grămadă de piatră. Uneori scriu pentru un celebru om de artă sau într-o zi mi-a venit în minte gândul că puterea, sănătatea și noua mea viață mă vor ajuta să spun tot ce aveam de spus prin scris. Poate mi-am petrecut viața numărându-mi amintirile.

Scriu pentru voi, oameni, nu mi-e teamă de cuvinte, ele sunt, sincer vă spun, pe drept întemeiate. Și atunci mi-am amintit de Schopenhauer… scriam dorind să fac justiție oamenilor, credeam într-o justiție iluzorie. Și mă-ntrebam: cine este vinovat? Toți sau nimeni? Nu-mi doream nemurirea, mai bine aș fi știut ce să fac într-o duminică frumoasă.

Simt scrisul în fibra, în sângele meu și al semenilor, nu am motive definitive. Nu știu ce sunt… și poet și eseist. Nu știu dacă natura mea este superioară și dacă știu să scriu sau nu. Evenimentele din viața mea nu sunt eterne, ele nu sunt nici timp, nici val, nici vânt, ci un adânc respect de însuflețire și morală, ele sunt devenire… o așteptare nesfârșită deja petrecută. Doar ideea mea de a scrie, de a încerca să alung nepăsarea; (unii oameni se simt ca și cum ar avea o fericire fără oameni) – pentru ei scriu! Ideea de a fi sinceră într-o epocă în care lumea e ipocrită, în care minciuna devenită fenomen e răsplătită, scrisul ajunge să pară o prostie, o nebunie. Uneori fredonam și scriam pentru cer, pentru munți, soare și lună și mă gândeam că privind cerul eram în siguranță, era singurul loc în care mă puteam pierde fără a putea fi găsită. Sunt suficient de curajoasă pentru a trăi creativ, iubesc cuvintele, imaginile pe sticlă, pânzele pictate de vizionari și ador acest pământ botezat cu apă sfințită și înviere, ca un fel de pasăre colorată care zboară invers.

Originalitatea este locul în care cineva dorește să rămână și acesta este acest pământ, cultura mea, strămoșii mei, poezia lui Eminescu, muzica lui Enescu, dalta lui Brâncuși, scrierile marilor filosofi, pentru că fiecare vis românesc începe cu un visător. Și pentru ei scriu cu recunoștință și respect. Am admirat mult verticalitatea lui Nicolae Iorga și cuvintele lui de infinită profunzime: „Sufletul nu ți-l da decât celui ce-și dă sufletul pentru tine.”

Și iată de ce scriu: să-mi păstrez libertatea ca o stare de spirit pentru lumea mea de aici și pentru lumea de dincolo. Scriitorul trebuie să știe încotro merge, în fața lui toată lumea se dă la o parte și scriu și pentru gânditorii de top – îi pomenesc în fiecare dimineață. Nu pot uita ce ne-ndemna Octavian Paler: „Nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.” Nu de multă vreme scriam într-un poem din noul meu volum ”Regăsire” despre relația mea cu Dumnezeu: „Nu îmi voi irosi zilele încercând să trăiesc mai mult.” Am scris și despre înțelepciunea lui Emil Zola: ”Murim câte puțin în fiecare zi, trebuie să ne obișnuim cu asta.” Să-nțelegem că doar viața este cea mai mare afacere. O primim gratis… și apoi nu știm ce să facem cu ea.

Scrisul meu este ceea ce generez cu inima și gândirea, zămislirile sufletului și priceperii mele, sunt produse de către o parte mai nobilă decât cea trupească și-mi aparțin mai mult. Ele mă costă enorm și-mi aduc mai multă cinste, au ceva bun în ele. Poate pentru că am înțeles onoarea… impusă înflăcărării unei inimi curajoase. Curajul meu trebuie să-l egaleze pe al oamenilor. Pentru ei scriu, pentru amintirile și așteptările lor, pentru oamenii în vârstă, care nu mai văd capătul și prețuiesc cu respect și cum se cuvine orice zi. Mă gândesc la tainele lor, la enigmele lor existențiale, pentru frumusețea culturii, a cunoașterii de sine, pentru o cârmuire mai nobilă a lumii, pentru că toate acțiunile din viață le săvârșim pentru că trebuie să le săvârșim.

Prin scris apelăm la intuiție, cu care nu putem vedea nimic, dar înțelegem lucrurile mult mai bine, pentru că le simțim, le trăim. Prin scris, de la Dumnezeu pornește talentul și inteligența, una universală, răspândită în ființele vii și în lumea întreagă. „Ceea ce ia naștere din limita superioară a inteligenței este tot inteligența, și inteligența este superioară tuturor lucrurilor pentru că toate celelalte urmează abia după ea.” (Plotin, Eneadele). Și dacă am fi înțeles cum trebuie ceea ce spunea Sofocle nu știu dacă am fi rătăcit în labirintul scrisului: „Ceea ce trebuie să preferi oricărui lucru, este să nu te fi născut.” Încercam prin scrisul meu să ajung în starea de grație a lui Jerome Nadal și: „Să nu mă aplec în fața nimănui, dacă nu trebuie să mă înclin în fața nimănui.”

Am scris despre viața mea, mă-ntrebam de ce scriu și mă găseam într-un labirint. Era taina ascunsă bine în sertarul zăvorât al dilemelor mele. Și m-am oprit la Baudelaire: „Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi grația de a compune câteva versuri bune care să-mi dovedească mie că nu sunt ultimul dintre oameni și că nu sunt inferior celor pe care-i disprețuiesc. Urăsc mișcarea care separă rândurile/ și niciodată nu plâng și niciodată nu râd/ iată chinul perfecțiunii!”. După el arta trebuie să fie statică…

Poezia, scrisul nu pot, sub amenințarea morții și a decăderii, să se asimileze științei sau moralei; ea nu are drept obiectiv adevărul, ea nu este decât ea însăși. Simți cum versurile îți rod liniștea ca o remușcare, ca o angoasă. Uneori poetul urăște pasiunea și spiritul îi face rău. Pentru scriitor totul este înalt și pur; greșelile sunt ale omului, artistul nu este decât plin de virtute, gândire de aur și vizionar…

Nu scriu o literatură pentru critici, nu scriu pentru snobi și nici pentru elită, ci scriu pentru acea categorie de cititori care percep și apreciază iluzia adevărată. Viața nu este compusă numai din hrană, distracție, satisfacție și plăcere ci din tot ceea ce este silit să facă fiecare individ, să accepte sau nu realitatea. Uneori talentul nu poate încăpea într-o lingură cu vârf, cu exactitate, ca o doză zilnică de substanțe medicinale, de prafuri, ca o intenție de deconstrucție a iluziei. Se spune că libertatea scrisului este spontaneitate dar nu înseamnă să facem ce vrem, așa cum zice Pascal: „Qui veut faire l’ange fait la bete.” Așa că aici, după atâția ani, m-am hotărât să pun lucrurile la punct pentru mine, nu pentru dumneavoastră. Marele nefericit Van Gogh a îndurat pedeapsa singurătății din cauza pretinșilor revoluționari decadenți și uitați.

Încercările scrisului, ale artelor, romanului de astăzi, în mod formal sunt total sterile ; prin estetism trebuie judecată arta continentului prin revelarea teritoriului fantastic al conștiinței omului ; ideile țâșnesc în mod misterios din cele mai neașteptate ascunzișuri ; ficțiunile seamănă mult cu descărcarea de vise ; crude, îngrozitoare, iar cel care scrie pentru o întreagă colectivitate, se transformă în vizionarul acestui univers abominabil, prin intermediul inevitabil al Continue reading „Liana NICOLAE: Taina scrisului (98) – Nu mi-e teamă de cuvinte!” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (4)

Stoicismul grec – Zenon

„Fericirea constă în curgerea frumoasă a vieții” – Zenon

Filozofia antică europeană își are leagănul în Grecia antică, începând cu secolul al VII-lea î. Hr., cu gânditorii presocratici și are legături cu alte culturi ale antichității, precum cea egipteană, mesopotamică, persană și ebraică.

După victoriile grecilor împotriva perșilor, și menționăm bătălia decisivă de la Maraton (490 î.Hr.), orașul Athena a devenit centrul politic și cultural al Greciei. Legenda relatează că un mesager atenian alergase distanța de 42 kilometri de la câmpul de luptă de la Maraton până la Atena, pentru a anunța victoria asupra perșilor; în momentul în care ajuns a strigat: „Am învins!”, după care a căzut mort. În amintirea lui, în programul Jocurilor Olimpice moderne a fost inclusă proba de „Maraton” – alergarea pe o distanță de 42,195 km – , distanța exactă dintre Maraton și Acropola din Atena.

Pe atunci au început dezbaterile filozofice cu privire la probleme esențiale ale existenței, asupra ordinii cosmice, naturii omului și asupra modului ideal de comportare în societate. Filozofia ateniană, simbolizată prin bufnița zeiței Pallas Athena, fremăta în acel centrul de întâlnire al sofiștilor care fusese și orașul lui Socrate a cărui filozofie a dăinuit prin intermediul operelor lui Platon de-a lungul istoriei până în zilele noastre. La rândul său, Platon crease la Athena o școală filozofică în cadrul „Academiei”, iar Aristotel dezvoltase sistemul său filozofic, politic și moral. Divinitatea o numea „Mișcător al lumii”, fiind ordonatoarea lumii. Astfel Aristotel s-a ridicat deasupra opoziției dintre teism și panteism, caracteristica teistă fiind aceea că Dumnezeu, ca activitate pură, se deosebește cu totul de lume, prin aceea că El este înaintea și în afara acesteia. Vom vedea în ce mod această idee a avut continuitate.

În mijlocul vieții politice și sociale frământate și nesigure, apăruse, pentru oamenii de la sfârșitul veacului al IV-lea î.Hr., o mare nevoie de liniște sufletească. S-au perindat mai multe curente filozofice, cele mai importante fiind: epicurismul, stoicismul și scepticismul, filozofii care s-au raportat și mai mult la Divinitate. Epicur – spunea că trebuie căpătată o independență totală față de lume, că trebuie eliminată și frica de zei, și eliminate de asemenea amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase. Doctrina epicureică, cu atacul ei contra zeilor și cu egoismul unei satisfacții strict individuale, a fost însă condamnată de creștinism. Stoicii au susținut existența unei rațiuni divine care ar crea materia sau ar prelucra o materie coeternă; scopul lor era Fericirea, identificată cu moralitatea. Scepticii au concluzionat că nici o cunoștință, fie sensibilă, fie rațională, nu prezintă certitudine, un adevăr cert. Ei s-au îndoit de existența unui principiu al lumii, fie el corporal, fie incorporal.

În plan filozofic, disperarea, indiferența și nepăsarea au preocupat pe toți gânditorii, epicureici sau sceptici. Stoicii însă au căutat un remediu în efortul eroic al voinței raționale, libere. Stoicismul a apărut într-una din perioadele cele mai agitate din istoria Greciei antice. Ideea de universal era părăsită, individul și fericirea lui fiind singurul lucru real și necesar. De ce era necesar? Deoarece nesiguranța și instabilitatea socială – ivite în societăți de-a lungul istoriei – au generat întotdeauna sentimentul renunțării la luptă, au slăbit sentimentul demnității naționale, al trăiniciei virtuților civice.

La Roma, împăratul și filosoful Marc Aureliu, precum și Seneca, au fost influențați profund de stoicism. Propagarea creștinismului în lumea romană a marcat sfârșitul elenismului și a făcut trecerea către epoca medievală.

Stoicismul a fost a treia mare școală ce a reprezentat mișcarea ideilor din perioada elenistică, care a avut o viață foarte lungă, ca de altfel cea epicureică și cea sceptică. A fost fondată în Atena de Zenon din Citium, în jurul anului 300 î.Hr. Numele ei – Stoia – derivă de la un portic cu coloane, stoa poikile (portic zugrăvit), decorat de pictorul grec Polygnotos, cu aspecte de la distrugerea Troiei, luptele Atenienilor cu Amazoanele și bătălia de la Maraton. Acolo își ținea lecțiile Zenon și aveau loc discuțiile cu discipolii săi, iar Stoicismul devenise ideologia statului universal, cosmopolit, visat de Alexandru Macedon, elevul lui Aristotel.

Stoia a fost cel mai influent curent în filozofie din timpul imperiului roman, înainte ca învățătura creștină să devină religie de stat. Învățătura centrală a stoicismului era morala derivată din însăși legile naturii, adică promovarea rațională, existența virtuoasă sau atitudinea bărbătească în raport cu vicisitudinile vieții. Acceptarea acestei atitudini compensa durerea și nefericirea, împăca binele cu răul, viața cu moartea. O altă trăsătură consta în recomandarea iubirii față de oricare alte ființe.

Filosofia stoică a influențat și pe unii din părinții bisericii creștine, ca Toma de Aquino și Sfântul Augustin. Mai târziu, în timpul Renașterii târzii Stoia a influențat scriitorii și filozofi importanți ca René Descartes și Emmanuel Kant.

Stoia a avut o audiență largă la gânditorii greci și romani, cunoscând o evoluție de mai multe secole, în trei perioade: Stoia veche (300-200 î. Hr.) cu reprezentantul de seamă Zenon; Stoia mijlocie (200-50 î.Hr.) în care este încadrat învățătorul lui Cicero și chiar Cicero; Stoia târzie sau „romană” reprezentați de Seneca, Epictet, Marc Aureliu. Această împărțire în perioade nu neglijează unitatea fundamentală a doctrinei stoice, în care diferențele doctrinare de la un autor la altul sunt insesizabile. Este aceeași și concepția despre legea eternă, riguroasă a naturii și principiul etic de conformitate cu natura rațională a omului, ca singur criteriu al acțiunii noastre morale.

Stoicismul se baza pe o amplă viziune asupra universului și dădea importanță sufletului însetat de adevăr, folosind logica, fizica și etica. Etica ocupa locul preponderent, în slujba căreia se afla logica și fizica (cu sensul general de știință a naturii). Stoicii defineau înțelepciunea ca o știință a lucrurilor divine și umane, iar filozofia ca un efort spre virtute.

Unii consideră Fizica stoică ca fiind o fizică materialistă, întrucât totul pentru stoici avea o natură materială, chiar Dumnezeu, sufletul, virtutea, activitățile noastre. Elemente ale tuturor doctrinelor fizice anterioare se reflectau în această doctrină. Teza esențială a fizicii stoice era evidențierea determinismului strict după care se produce totul în natură, totul fiind orânduit și necesar. Stoicii vorbeau de o soartă a lumii, de fatalitatea în devenirea lumii, de ordine rațională fiind; în ea se exprima providența divină, rațiunea care orânduiește totul și care pătrunde totul. Rațiunea lumii era identică cu Dumnezeu. Nimic din ceea ce este natural, de exemplu moartea, nu poate să afecteze pe cel care a înțeles această ordine a naturii. Afectele, naturale omului trebuie stăpânite, fiindcă ele nu sunt judecăți, ci numai dispoziții iraționale ale sufletului. Atitudinea stoică este considerată a fi dură întrucât nu se acceptă decât ceea ce este rațional, conform cu ordinea fatală a naturii care închide în ea rațiunea însăși a lumii. Natura omului – rațională în comparație cu cea a naturii – lipsită de rațiune. Rațiunea îl duce pe om pe calea virtuții. Etica stoică nu admitea compromisuri; nu există mai multă sau mai puțină virtute, ea există sau nu există deloc.

Grija pentru comportament, pentru a face mai tolerabilă viața, era trăsătura dominantă a gândirii grecești în epoca elenistică. Stoicii urmăreau fericirea, pe care o identificau cu moralitatea, cu rațiunea dreaptă. Această exigență a umanității înlocuia, pentru lumea romană a imperiului, iubirea și mila creștină.

Stoicii au vrut să înțeleagă Natura deoarece ea este preponderentă și noi oamenii facem parte din ea. De aceea au studiat lucrările științifice ale anatomiștilor, botanica, geologia, mai târziu astronomia, științele naturii.

Zenon, fenician de origine, a fost o personalitate aparte. Bărbat înalt și uscățiv, cu o față măslinie și crispată, ducea o viață cumpătată, disprețuind mai întâi de toate îngâmfarea și luxul. Se spune ca dojenea scurt și îndepărta din jurul Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, Știința, Religia și Politica (4)” →

Paul LEIBOVICI: Un tur de forță

,,ROMÂNIA

Cu peisaje minunate

Munți cu crestele semețe

Cu verdele pădurilor

Și cel al crestelor muntoase”.

La vîrsta pensionării unii își petrec timpul în fața ecranului televizorului ,alții la o partidă de Șah și unii o pornesc la drumeție pentru a mai revedea plaiurile natale..

..Acasă însemna Romînia.Ca un veșnic turist,am scos din buzunarul hainei harta cu noul plan a noilor-vechi meleaguri de care mi se făcuse dor.

,,Deschideți ochii și inima în fața peisajelor unice,închid în suflet cîntecul cascadelor și-al vîntului hoinar!,,

-Iată biletele de călătorie …pe primul plan Iași.De data asta am plecat cu tot haremul …strănepoți,nepoți,gineri și nurori…ce mai tot familionul!

Voi începe cu Iașul, Să nu uităm că tinerețea mi-am petrecut-o…

Au trecut de la desfășurarea planului meu …

-Am aterizat pe noul aeroport ieșean și de acolo pînă la Ciric –o palmă de loc…dar nici că l-am recunoscut! Vile,hoteluri,case de odihnă…Angajasem una dintre noile vile care avea camerele pregătite pentru ,,alaiul,,nostru.Ba în sala de la parter ne-a așteptat ,,cina,,-o gustare moldovenească stropită cu vin de Bucium.În zorii zilei ,cam la vre-o două zeci de metrii curgeau apele Ciricului –lacului unde în tinerețe ,pe călduri ne refugiam la umbra arborilor și în apele molcome ne scăldam pînă ce se făceau orele cînd ne ghiuruiau interiorul și urcam în tramvai –direcția ,,Cantina studenților,,.De astă dată mi-am urcat familia –cam vreo 12 persoane și am ajuns în Tîrgul Cucului, acolo unde străbunii erau mici comercianți sau cîrciumari…Citisem o nuvelă ,,a lui Agnon în care descria ,,pe un cîrciumar din Tg.Cucului ,prieten cu Cantorul sinagogii din tîrg.Și cum am pășit pragul unei bodegi,ne-am îndreptat spre Sinagoga Mare –inaugurată după reconstrucție și Declarată,,Monument Național,, De nerecunoscut:numai că pe unul din pereții exteriori ,era menționat cu litere aurii,,1657- 1671).Privirea se înălța spre Obeliscul în memoria Progromului de la Iași(28-29 iunie 1941).Am intrat în interiorul Sinagogii .Privirea întregului Clan se îndrepta spre Parohul care ascundea sub porțile sale sulurile Sfiinte. Într-o liniște emoționantă am ieșit și privirea celor mici-a nepoților se îndrepta spre mine-călăuza.Cei trei nepoți –contra obiceiului sburdalnic de acasă,acum aveau în priviri ceva nou,schimbat.

Nevastă-mea ,să-mi fie sănătoasă și ea moldoveancă desigur că le-a povestir celor trei prichindei despre,,Bojdeuca lui Creangă,,?!

-Safta (bunica) va povestit despre Moș Ion

-Moș Ion Creangă? –au pronunțat într-o singură răsuflare… Fața li s-a luminat și citeam în privirile lor,așteptarea confirmării mele.

Așa dar ,am început să urcăm dealul.Era o zi nu prea călduroasă,cerul de un albastru siniliu .Urcam spre strada îngustă unde mi-am amintit de ,,Casa lui ,,Moș Ion Creangă,, (BOJDEUCA)unde pentru o scurtă perioadă a locuit și Eminescu .Se află pe dealul Țicău .Mai poartă numele de,,Valea plîngerii,,. De pe cerdac am aruncat o privire spre Ciric .În camerele înguste ale muzeului-dar doldora de obiecte și scoarțe vechi, vizitatorul își poate face o impresie generală asupra vieții și operei lui Creangă. Mai stau la îndemîna acestora cîte o carte veche ,,,,Povestea lui Ionică cel prost poreclit Irimiea,, și cîteva paginiale broșurei ,,Îndrumătorul,,care dacă nu povestesc cu har despre scriitor și scrierile sale, le-am păstrat drept amintire.

Numai că vremea trecea și ni se făcuse poftă de-a îmbuca .Așa că am plecat spre ,,HANUL,,TREI SARMALE,,unde ne-am delectat cu tradiționala Ciorbă,,Tochitura,Sarmale în foi de viță,, pe care le-am stropit cu licoarea de un roșu aprins din viile Buciumului.Privirea ne-a fost atrasă de lista strămoșilor –oaspeți ,din alte vremuri:Vasile Alecsandri,Ion Creangă,Eminescu și pictorul Octav Băncilă a cărui tablou ,,Safta Dumitriu Luca ,,hangița,, se află expus la Muzeu .Și totuși ,cîndva atmosfera era mai alta. Pe cînd se ridicau paharele ,se cinsteau cu versuri și vorbe cu tîlc comesenii, apărea în preajma mesei un tip,,ros de vreme-adică purta în loc de cravata obișnuită ,,lavaliera,,un fel de panglică de mătase largă,înnodată și lăstă să cadă spre buric,ghete de lac,mănuși albe,trandafir alb la butonieră costumului ros de vreme, iar în mîna dreaptă un imens buchet cu flori de sezon.Ochii bulbociți vorbeau de la sine.Chiar dacă nu cumpărai firele de trandafir sau lalele,comesenii scoteau cîte o monedă pe care i-o dăruiau.Iar el,, BARONUL de VAX,,că așa-i mergea vestea printre ieșeni-pe drept sau nu!? cu vocea cam răgușită recita cîteva versuri:

,,Deschide-ți ochii și inima în fața peisajelor unice/ închid în suflet cîntecul meleagurilor și-al vîntului hoinar…!

Coboram dealul,cu acea nostalgie nu numai după natura înconjurătoare ,care îmi amintea de unii colegi ,care în vreme de tristețe aveau darul de a transforma sfîrșitul săptămînei de muncă în ore luminoase,cu cîntece de voie bună inspirate de mama-natură și fără îndoială de belșugul de pe masa colegială stropită cu păhărelele tulburetelui.

Acum treceam și priveam Palatul care e înconjurat de clădiri,moderne,și Centrul comercial cu vitrinele șugubețe,atrăgătoare…!Dar vorba romînului,,Ziua trece și …pașii se îndreptau spre bătrîna uliță ,,Lăpușneanu,,unde cîndva deoparte și cealaltă dominau ,,Case cu pajura boierească,,.Dar vorba cîntecului: Tot pe drum,pe drum ,pe drum…aruncam o privire către Catedrala Mitropoliei și de cum întorceam privirea care tot admira lunga traversare spre o grădină care ducea spre Teatrul Național ,,Vasile Alecsandrii,,pe scena căruia au văzut lumina cele mai ilustre drame și comedii în interpretarea lui Sava,Miluță Gheorghiu și numeroaselor actrițe care au dus faima peste hotare. Bătrînii își mai amintesc de o veche descriere,,Pe ulițele Iașului ,,autor Vasile Panopol. Trecînd nu numai pe străzile moderne ale Iașului,unii dintre lectori își vor amintii de vestita familie Roznovanu ,Castelul cu acelaș nume în care au locuit și a fost martor a unor oaspeți precum Regele Carol ,invitați de cucoana Marghiolița.Îmi sună în urechi versurile:

Masa e încărcată cu ghirlanzi,cristaluri /Strălucesc mii,cupe de aur și portir;/Vinul curge în spumoase valuri /Mințile înneacă într-un lung delir.În zilele noastre clădirea modernizată aparține,,Primăriei Iașului,, .De aici am pornit-o spre str.Lăpușneanu.-unde pe vremuri erau case luxoase ,localuri de distacție ,vitrinele unor magazine de bun gust.Le-am atras atenția asupra unor case vechi ,devenite în zilele noastre muzee.Pe vremea stundenției era cea mai atrăgătoare și chiar pitorească.Grădini și localuri cu bere ,iar spre toamnă se servea must pe lîngă porția de mititei a Continue reading „Paul LEIBOVICI: Un tur de forță” →

Ionuț ȚENE: Ştefan cel Mare – rege al Daciei. Cine a ocultat istoria noastră?

Ultimele descoperiri din arhivele secrete confirmă ceea ce Mihai Eminescu a ştiut dintotdeauna: românii s-au considerat urmaşii daco-romanilor, iar elita boierească/voievodală medievală avea conştiinţa culturală a unităţii, prin continuarea în mentalul colectiv a unui regat al Daciei pe teritoriul geografic carpato-danubiano-pontic. Se dovedeşte, în urma ultimelor cercetări, că ideea de Dacia pentru a desemna cele trei ţări române nu a fost o invenţie umanistă de sfârşit de secol XVI, ci a apărut încă din secolul XV în arhivele principatelor occidentale, iar însăşi voievozii români considerau „Bizanţul după Bizanţul” lui Iorga une fel de restitutio Daciae. Ca student la facultatea de istorie clujeană la începutul anilor 1990 eram aproape „asasinat” moral dacă susţineam o continuitate, cel puţin mentală şi culturală, a Daciei la poporul român sau elita boierească. Toţi trebuia să fiim doar urmaşii Romei, vorba lui Miron Costin şi să mergem pe preceptele Şcolii Ardelene, care a „sinucis” istoric ideea Daciei. Iată că ultimele cercetări ştiinţifice îmi dau moral dreptate. Nu am fost un dacist „ceauşist”,pentru că şi aici s-a lucrat pentru ocultarea adevărului istoric. Dacă nu susţineai teza oficială a latinităţii exacerbate,care se confunda cu „occidentalizarea”, erai imediat etichetat ca reacţionar, fundamentalist sau anti-occidental. De parcă adevărul istoric ţine cont de ideologie, nu de acribia cercetării. Daniel Roxin se exultă în urma noilor descoperiri din arhivele occidentale „Așa după cum știți, Mihai Viteazul a fost numit de către dușmanii săi Malus Dacus (Dacul cel Rău), iar Iancu de Hunedoara a fost numit în cronicile bizantine Ioan Getul. De asemenea, Mircea cel Bătrân sau Vlad Țepeș erau considerați în anumite izvoare Domni ai Dacilor. Țările lor au fost numite Țări Dacice, iar hărțile acelor vremuri marcau peste teritoriul românesc numele Dacia. Mergând mai departe, în timp, descoperim că lui Horea, austriecii i-au bătut o monedă pe care apărea, ironic, titulatura de Horea, rege al Dacilor. Nici Tudor Vladimirescu nu a fost străin de conștiința rădăcinilor sale dacice, ca dovadă că într-o scrisoare trimisă lui Ipsilanti, dușmanul său, întreba: “Ce au de câștigat DACII de la greci?” Eminescu, la rândul său, visa la o DACIE MARE în care să fie cuprinsă și Transilvania. Dar lucrurile nu se opresc aici…Conform academicianului Ioan Aurel Pop, istoric și rector al Universității Babeș Bolyai din Cluj Napoca, cancelariile occidentale l-au numit și pe Ștefan cel Mare REGE AL DACIEI, pe vremea când faptele sale de arme împotriva turcilor erau elogiate în toată Europa”. Recent la editura Şcoala Ardeleană a apărut o carte de excepţie, un document care oferă o nouă orientare şi direcţie istoriografică: Ioan Aurel Pop, Alexandru Simiona – „Re de Dacia. Un proiect de la sfârşitul evului mediu”.

Dar cel mai bine să-i lăsăm pe autori să exemplifice noua orientare de cercetare a viziunii asupra unor domnitori români în contextul epocii: „În cancelaria Republicii Sfântului Marcu, Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács (29 august 1526), supraviețuind sigur până în iarna anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu (şi nu doar de către cărturarii umaniști), tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii (1492), ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor (însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori). Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est accepta islamul, în clipa în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor. Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia („regele Daciei”). Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al (probabil) celui mai bogat stat italian de la acea vreme (Ducatul Milanului) după regii Ungariei (Matia Corvin) şi Poloniei (Cazimir al IV-lea) şi înaintea regelui Boemiei (Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei) şi a ducelui Ioan Corvin (fiul lui Matia). Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin (după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena), cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii romane, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarna anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea congresului antiotoman plănuit pentru acel an (şi amânat pentru 1490). De altminteri, „dacii” făceau parte din efectivele cruciate răsăritene, listate la congresul de la Roma (martie-iulie 1490), chiar şi după dispariţia lui Matia (aprilie 1490). Dacia – născută împreună cu coroana regală a Rusiei promisă de Inocenţiu al VIII-lea lui Ivan al III-lea al Moscovei, cuscrul lui Ştefan şi aliatul lui Matia de la începutul anilor 1480 – a fost temporar suspendată câtă vreme Ştefan a fost în conflict atât cu Maximilian I de Habsburg (până pe la 1494) cât și cu Ioan Corvin (până la mijlocul anului 1496). Conflictul cu Maximilian s-a datorat faptului că domnul Moldovei nu a acceptat să-l susţină până la capăt pe acesta în lupta sa pentru tronul Ungariei, iar conflictul cu Ioan Corvin s-a declanșat pentru că Ştefan, devenit cel mai bogat om din Transilvania (inclusiv prin taxele de la care era scutit), nu l-a ajutat pe fiul lui Matia împotriva lui Vladislav al II-lea, noul rege al Ungariei. În acest răstimp, Ştefan, al cărui cuscru – de la 1489 – era şi Bartolomeu Drágffy, urmaşul Drăgoşeştilor şi voievod al Transilvaniei din 1493, a purtat titlul – altminteri inexistent – de conte al Transilvaniei pentru cancelariile republicii veneţiene, ale Ducatului Bavariei şi ale Casei de Habsburg. Titlul era însă firesc pentru Ştefan, cel datorită căruia, la sfârşitul lui 1488, Matia reconvocase „parlamentul Transilvaniei” pentru prima dată după răscoala din vara lui 1467 şi bătălia de la Baia care i-a urmat în iarna aceluiași an. Antiotoman la origine, titlul de rege al Daciei a fost ulterior cel puţin tolerat de către Înalta Poartă, în anul de cumpănă 1497 Ştefan al III-lea cel Mare intermediind – sub privirile binevoitoare ale reprezentanţilor Romei şi Veneţiei – acordul dintre Maximilian I de Habsburg, regele romanilor (şi co-rege de iure al Ungariei din noiembrie 1491) şi sultanul Baiazid al II-lea. Titlul, zidit pe temeliile Antichităţii (precum Boemia, Cehia de astăzi, ridicată pornind de la boii celți din vremea lui Cezar), pare să nu fi avut conotații etnice, el reunind (inclusiv pentru cancelaria Imperiului Romano-German) și după moartea lui Ștefan (iulie 1504) patru și nu doar trei entități distincte: Transilvania, Moldova, Muntenia („Valahia Mare”) și Oltenia („Valahia Mică”). Ulterior însă, legătura dintre „Dacia” sau „regele Daciei” și români avea să devină evidentă, mai ales în mediile savante și politice internaționale. La titlul de „rege al Daciei” – exprimat sau nu direct în această formă – au râvnit rând pe rând şi chiar simultan Bogdan al III-lea cel Orb, Radu al IV-lea cel Mare, Ioan Zapolya (Szapolyai), Neagoe Basarab şi Ştefan al IV-lea (Ştefăniţă). Dacia a dispărut când Petru al IV-lea Rareş a ales să-l sprijine pe Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei şi nu pe Ferdinand I de Habsburg ca suveran al Ungariei. La rândul ei, Ungaria a dispărut dintre statele registrelor veneţiene, atunci când fiul nelegitim al dogelui Veneţiei, Aloisie (Alvise) Gritti, a dorit să stăpânească toate pământurile legate de Carpaţi şi de Dunărea de Mijloc şi de Jos, el fiind însă eliminat – tot fără conotații etnice și confesionale – de către susţinătorii lui Ioan Zapolya şi Petru Rareş”.

Mai mult, într-un interviu documentar la Trinitas TV, Acad. Ioan Aurel Pop aduce noi lămuriri pe această linie renascentistă. A declarat că Ștefan cel Mare a fost primul care a încercat unirea tuturor teritoriilor românești.„Ștefan al III-lea, cel Mare, și-a numit țara căreia îi zicem azi Moldova, Țara Românească. În scrisoarea trimisă Senatului Veneției la 1477, marele domn se plânge „că cealaltă Valahie” nu e statornică în alianța contra turcilor și că el trebuie să intervină mereu cu oastea acolo ca să pună domn vrednic și anti-otoman. Cealaltă Valahie era pentru el Țara Românească pentru că prima Valahie era pentru el Moldova. Prin urmare, adevărata Valahie pentru marele domn, pentru domnul de la Suceava, era Moldova”, a spus Ioan Aurel Pop într-o prelegere cu prilejul sesiunii speciale a Continue reading „Ionuț ȚENE: Ştefan cel Mare – rege al Daciei. Cine a ocultat istoria noastră?” →

Alexandru NEMOIANU: ,,Asediul”

Sistemul economic-politic ,care domină lumea de la sfârșitul “războiului rece”, este al globalismului.

Acest sistem, în esență, s-a alcătuit prin folosirea fără milă și fără scrupule a avantajelor economice și financiare,stăpânite de câteva state europene și de către USA, avantaje obținute printr-o violență și brutalitate fără precedent în istorie si asta relativ recent, veacurile XIX și XX. În acest chip, din punct de vedere economic, în lume s-a instituit o diferențiere economică obscenă. Sistemul globalist a urmărit să perpetueze această inegalitate. În acest scop au apărut teorii despre “sfârșitul istoriei” și s-au răspândit false cântări despre ‘satul global”, despre “prosperitatea comună”, etc., etc. Curând a devenit limpede că globalismul nu este altceva decât inegalitatea economică de care vorbeam. Un sistem în care cei bogați devin tot mai bogați și cei săraci devin tot mai săraci. Țările care au fost încorporate în imperiul globalist, între ele România, sunt tratate ca teritorii subordonate și în ele ambasadorii USA și EU se comportă și în fapt au puteri proconsulare. În aceste împrejurări au început să apară centre de putere alternative. Pentru o vreme sistemul globalist, prin forțele armate ale USA, au înăbușit violent aceste alternative: în Kosovo, în lumea arabă, etc., etc. Dar unele centre alternative nu pot fi înfrânte militar: Rusia, China, Koreea de Nord, Iran, India, Pakistan. Nu știm ce ne rezervă viitorul în confruntarea dintre forța armata a imperiului globalist și centrele alternative pomenite, dar este limpede că globalismul a intrat în criză și este iarăși limpede că acest globalism nu reprezintă “sfârșitul istoriei”. Aceste adevăruri ne sunt dovedite de procese care au loc în interiorul imperiului globalist.

Teoriile globaliste despre “fericirea comună” se dovedesc apă de ploaie și aer fierbinte cu miros dubios. În aceste împrejurări mijloacele de informare controlate de puterea globalista nu mai transmit știri, transmit propagandă și propagandă de proastă calitate; un soi de triumfalism speriat, în panică. Pretențiile despre „libertatea de exprimare” au dispărut. Iar modul în care un jurnalist liber, Julian Assange este exterminat de către USA și Marea Britanie arată ce rezerva viitorul „globalist” celor care îndrăznesc să „miște în front’. După cum bine se știe minciuna are picioare scurte, este suficient să fie confruntată cu adevărul și se risipește, ca o iluzie căci, iluzie și este propaganda pomenită. În paralel, prin ideologia “relativismului” se caută cu disperare distrugerea noțiunilor și formelor care au definit societatea omenească; Credință, Familia, Neamul, Patria. În locul lor se răspândește sodomia, pedofilia, nihilismul și negativitatea cea mai vulgară. Sunt mulți cei rătăciți, dar starea organica, firească, nu poate fi distrusă. Poate fi amenințată dar, repet, nu poate fi distrusă. Starea firească, organica se păstrează în câteva locuri binecuvântate, între ele “țările” românești, din Maramureș și până în Almăj, și din aceste locuri va porni regenerarea. Dar, să nu ne amăgim. Aceste rătăciri programate sunt doar o fază. Globalismul nu va face excepție între sistemele ideologice totalitare, la fel ca și nazismul, la fel ca și comunismul va sfârși în teroare deschisă și această nouă teroare este între noi.

Trebuie înțeles că formele pe care le poate îmbrăca teroarea sunt multiple, de la unele “blânde” și până la cele de plumb, de tip “ceka”,”Gestapo”, Guantanamo.

În momentul de față, predominante, sunt formele “blânde”, deși cele de plumb există și sunt folosite cu un cinism și agresivitate teribilă și din nou cazul lui Julian Assange ne stă în față.

Formele “blânde” sunt cele ale disoluției sociale și entice. Astfel există teroarea “corectitudinii politice”. În numele celor mai absurde teorii sunt promovate sodomia, pedofilia, anti-famila. Sunt insultate Credința, Neamul, Țara. Cei care se opun sau, măcar, nu participă la aceste festivaluri ale decăderii, sunt calificați reacționari, fanatici și “comunisto-legionari”(!?). Această politică a disoluției și dezmățului antiuman are loc sub pavăza centrelor de putere globaliste, Bruxelles și USA și prin mijloacele de informare controlate de către administrațiile “creole”, quislingii locali. Acești mercenari ai răului nu au scrupule și nu au rușine, ce li se comandă asta fac. Dar dacă această teroare este programată și făcută prin și pentru interese trans-naționale și deci motivațiile ei pot fi înțelese, ce este de neînțeles și nespus de dureros este că “oameni cumsecade” stau complici, prin tăcere, prin frică. Ei reprezintă “trădarea oamenilor cumsecade” de care vorbea profetic Părintele Nicolae Steihardt de la Rohia.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: ,,Asediul”” →