Motto:
,,Disperarea în care (nu trebuie) să trăiești să aibă totdeauna atâta ardere, încât să nu știi dacă trăiești în pustiu sau în zbor” (Pe culmea disperării – E. Cioran)
E o strădanie primordială de a fi unici până și-n suferințele proprii…
Se zice în popor că suferințele nu sunt decât un zbucium și că, paradoxal, fără zbuciumul acesta, viața ar fi un chin.
Trebuie să acceptăm ideea că rana trecutului își merită soarta de a rămâne deschisă pentru a ne sufla în ceafă exact când ne bucurăm de viață mai mult!așa că trudim inconștient la toate încercările noastre de a ne trăi viața cu patimă, cu tot ce e de-ndurat, cât timp nu avem de ales, de multe ori prinși între pasiune și pedeapsă
De cele mai multe ori suntem prinși între pasiune și pedeapsă chiar dacă trăim momente când sufletul se reconectează mereu la Spiritul intern, acolo unde ne identificăm profunzimea și individualitatea.
Numai că, rana Trecutului e un Personaj cultural, social, intim cu mare personalitate, dar un trist personaj bine ascuns, uneori erou a vieții noatre dusă pe picioare sau a unei vieți moarte prin care suntem târâiți de cele mai multe ori și cu acordul nostru.
Devenim stranii prin orice suferință, ne atribuim dedublarea, rolul, masca, ne crește din senin un alt obraz.
Nu ma refer la o dedublare a personalității, deși se apropie mult cu tulburarea psihică, odată ce ne împarte lumea în două, alternativ să ne manifestăm când normal, când morbid, e ca și cum aș umbla succesiv îmbrăcată în două haine, în două stări!
Toată viața te-ntrebi cum scoți căptușeala celor o mie de stări, pentru o persoană leziunile pot fi la vedere, pentru alții leziunile sunt interne interne, funcționând ca o infecție pe care o porți toată viața,pe care numai tu o știi!Și-ntr-un caz și-n altul orice rană are o plagă vizibilă sau nu!
Nu-s deloc de acord cu Shiller care spune că sufletele mari îndură în tăcere, eu cred că cel mai vocal personaj a lumii noastre interioare e rana trecutului, și-n el în suferință ca și noi pentru că avem ceva în comun, viața lui e mereu dependentă de tot ce trăim, suntem amândoi prinși in aceleași chingi ale adicției perfecte, a rolului pe care-l joacă fiecare în viața sa… Cana cu apaPersonajul Rana trecutului, ajungând o personalitate marcantă, a vieții noastre unice pe pământ, ajunge un fel de glonț-ul din frunte, e o întâmplare ca poartă numele unei mari întristări!dar nu mai mult de a deveni o suferință morală.
Suntem un nisip amestecat cu apă de izvor și trăim un timp când nu mai știm să ne privim în ochi cu toate personajele care ne bântuie sufletul, descătușarea nu vine decât dacă suntem înzestrați cu înțelepciune și înțelegere.
Ce trebuie să facem e să nu izbim nici o ușă după noi și să ne păstrăm puterea de a râde, facând haz de necaz de tot ce ni se-ntâmplă dar fără să ne-nchidem față de oamenii dragi și putem face asta numai dacă reușești să te-mpaci cu bolile tale, cu rănile, cu obsesiile și cu toată mulțimea de eșecuri!
Atâta vreme cât nu ne dă nimeni un termen de vindecare, e limpede că trebuie să-nvățăm pentru totdeauna că tot viața ne dă să trăim cele două magice încercări Iubirea și Uitarea!și nu o mai putem încrimina prea mult!
————————————
Daniela PÂRVU DORIN
Iași
27 iulie 2019