Vavila POPOVICI: FILOZOFIA, religia și politica (8) – FERICITUL AUGUSTIN

„Târziu Te-am iubit Frumusețe atât de veche și atât de nouă, târziu Te-am iubit.
Tu erai înlăuntrul meu și eu eram în afară și acolo Te căutam și mă aruncam eu – cel ce și-a pierdut frumusețea – asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le -ai făcut.
Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă țineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista.

M-ai chemat – și m-ai strigat și ai rupt surzenia mea. Ai strălucit Şi ai alungat iubirea mea. Ai răspândit o mireasmă și am respirat-o și acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame și sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.”

Sfântul Augustin, Confesiuni, Cartea a Zecea, capitolul XXVII

Farmecul filozofiei este de a se întoarce în permanență la propriul trecut, reevaluându-l, acordându-i un nivel superior de înțelegere. Așa trecem de la italianul Marcus Tullius Cicero (106 î. Hr.- 43 î. Hr.) – omul universal preocupat de realizarea unei sinteze între școlile socratice, stoicism, aristotelism și platonism, la împăratul roman Marcus Aurelius Antonius (121-180 d.Hr.) – cel care a avut o fire meditativă, o natură mai mult rațională decât afectivă și căruia îi plăcuse viața simplă și retrasă, caracterul său fiind dominat de simțul datoriei, și având principiile filosofice apropiate de doctrina stoică a lui Epictet, conform căreia spunea că „există o singură rațiune, o singură lege, un singur adevăr, o singură lume și un singur Dumnezeu”, dorind o îndreptățire egală, liberă, a tuturor supușilor săi – , făcând un pas mare dar semnificativ trecem la Plotin (204-270) filosoful grec născut în Egipt, preocupat de aflarea drumului spre Dumnezeu, și un alt pas – la Fericitul Augustin (354 – 430), pentru biserica catolică – Sfântul Augustin – care, în urma lecturilor scrierilor lui Plotin și-a hotărât convertirea la creștinism.

Augustin de Hipona s-a născut la Tagaste Numidia, în nordul Africii, a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. Mama sa, Sfânta Monica, creștină fiind, a avut o mare influență asupra lui. Augustin și-a început studiile în orașul natal și le-a continuat la Cartagina, unde a studiat retorica, el însuși devenind profesor de retorică. Mai târziu, după conversiunea sa la creștinism, găsindu-și liniștea interioară, a considerat tinerețea sa suma unor rătăciri: prietenii și pasiunea pentru o prietenă de condiție inferioară.

Mai întâi, lectura cărții Hortensius a lui Cicero i-a deșteptat gustul pentru filozofie. Deși Cicero se născuse cu mult timp înaintea lui Augustin, cei doi au avut în comun dorința de căutare sinceră și profundă a adevărului și fericirii, fiecare la vremea sa, cu mijloacele cunoștințelor specifice acelor ani. Cicero a găsit răspunsul dedicându-se studiului pur al filozofiei, iar Sf. Augustin în căutarea sensului existenței. Apoi, citindu-l pe Plotin, se convertește la creștinism, acțiune care va determina convertirea „în cascadă” a altor indivizi. Începe să-l preocupe problema naturii sufletului, a nemuririi lui, problema existenții răului în lume. Este influențat de maniheism, doctrina care propovăduia asemenea religiei persane a lui Zoroastru o separare radicală între bine și rău și care nu poate fi refăcută; răul și binele vor exista întotdeauna în lume. Mai târziu, la Roma și Milano, unde profesează, Augustin va părăsi maniheismul pentru a adopta doctrina sceptică a Noii Academii, a Academiei platonice reînființate. Scepticismul este și el numai o etapă în căutarea pasională a lui Augustin, care are nevoie de ceva absolut, de o certitudine. O găsește pentru un timp, în neoplatonism. Neoplatonismul va forma pentru Augustin puntea de trecere între filozofia greacă și inițierea creștină. La Milano, Augustin este impresionat adânc de predicile Episcopului Ambrozie. Mama sa îl însoțea și avea o mare influență asupra lui. Bolnav, el renunță la profesorat. Se retrage la moșia unui prieten, lângă Milano. În această retragere el scrie – urmare a discuțiilor cu prietenii, cu fratele și fiul său, cu Monica – cele mai frumoase dialoguri ale sale: Contra Academicos (contra scepticismului Noii Academii), De beata vita (problema fericirii), De ordine (problema existenții răului și a integrării lui în ordinea totală divină, a lumii), De quantiatae animae (suflet-corp), De immortalitate animae și Soliloquia (dialog cu sine însuși despre nemurirea sufletului).

Tot aici a fost botezat de Ambrozie în noaptea de Paști a anului 387, cuvintele căruia l-au impresionat puternic pe Augustin: „Nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos și grija față de trup să nu o faceți spre pofte”. Se spune că acela a fost momentul hotărâtor al convertirii sale. Reîntors în Africa (între timp Monica moare), el devine preot. Din acel moment viața lui a devenit o viață de asceză și studiu. Ajută pe Episcopul de Hippona, al cărui succesor devine. Se împarte între grija constantă și ajutorul neobosit pe care-l dă populației din dioceza sa, și de altă parte scrierilor sale religioase, diferitele polemici. El redactează marile sale lucrări De Trinitate și De civitate Dei. Își povestește viața în Confesiuni. În ultima sa lucrare, în Retractiones, scrisă cu puțin înaintea morții sale, își situează critic toate operele. Augustin moare în timp ce vandalii asediau cetatea Hipponei.

Filozofia sa poate fi considerată ca un platonism creștin. Platon este pentru el (în Confesiuni) filozoful care, fără a fi creștin, s-a apropiat cel mai mult de adevărul și viața creștină. Tema participării este esențială, dar nu mai este participarea platonică la lumea ideilor, ci participarea la ființa divină. Dumnezeu este pentru Augustin realitatea ultimă, Adevărul, Binele. Augustin caută o certitudine absolută. Îndoiala sceptică nu se poate duce până la extrem: „Nu mă pot îndoi de faptul că trăiesc. Ca să pun totul la îndoială trebuie să gândesc, deci să trăiesc”. Iată că Augustin premerge raționalismul cartezian al lui Descartes: Dubito = ergo cogito, Cogito = ergo sum Rațiunea conține pentru Augustin adevăruri eterne. Cine se va putea îndoi de adevărul necesar al propozițiunilor matematice, că 2+2=4? Dar de unde vin aceste adevăruri? „Adevărul nostru nu este decât imaginea pentru noi, a unui adevăr absolut, transcendent.” La Augustin, fundamentul adevărului nu poate fi decât realitatea lui Dumnezeu, El fiind izvorul oricărui adevăr. Pe Dumnezeu îl cunoaștem în noi, în sufletul nostru. Îl cunoaștem mai bine decât cunoaștem alte realități ale experienței. Puterea lui Dumnezeu susține lumea printr-o intervenție continuă. El este cauza primă, originea oricărei realități, inteligența primă, izvor al oricărei inteligențe, izvor al oricărei frumuseți, al tuturor perfecțiunilor.

Ca pentru toată lumea creștină, lumea este pentru Augustin orânduită și ierarhizată de către și în raport cu ființa divină. Chiar și materia are în ea ceva divin. În ordinea ființelor create, cea mai înaltă creatură este omul. El este făcut după chipul lui Dumnezeu și poate contempla în el ideile eterne care vin de la Dumnezeu. Sufletul omenesc este de esență spirituală și nemuritor, deși e legat de corp. Sufletul contemplă în el și adevărurile morale. Aceasta înseamnă că adevărurile morale au o origine transcendentă; ele sunt de origine divină și de aceea sunt eterne. Ele exprimă iubirea și calitatea lui Dumnezeu, tradusă prin iubirea între oameni. Răul nu poate avea, în ordinea totală a lumii, o ființă definitivă. El este numai o lipsă, o neîmplinire; el este creat de voința și de libera noastră alegere. Răul este lipsa Binelui avea să afirme și Einstein în secolul XX. Cunoaștem toți adevărul moral, dar suntem liberi a-l împlini sau nu. Răul nu strică armonia lumii fiindcă el este pedepsit.

În scrierile sale a atins toate temele fundamentale ale teologiei și vieții creștine. Este cel mai mare filozof al epocii patristice (patristică – filozofia părinților bisericii) și consfințește ruptura cu lumea antică, adăugând rațiunea și încredințând inteligenței sarcina ulterioară a elucidărilor. Două teme esențiale caracterizează filosofia augustiniană: Cine este Dumnezeu? Cine este omul? Uniunea acestor teme explică preocuparea simultană pentru imanența, ca și pentru transcendența divină: Dumnezeu este ,,internum aeternum”, ,,cel mai îndepărtat și cel mai prezent”, ,,locul cel mai ascuns, cel mai intim interior fiecărui lucru, căci toate lucrurile sunt în el, și cel mai exterior, pentru că el este deasupra tuturor lucrurilor”. Tendința către etern este sufletul timpului și motorul însuși al iubirii, ceea ce conferă dinamismul creaturii. Cetatea lui Dumnezeu, deschisă universalității oamenilor care îl recunosc pe Dumnezeu și trăiesc după legea sa, se opune cetății terestre al cărui principiu este exclusiv iubirea de sine. Departe de a condamna domeniile politic și social ca atare, Augustin înfierează doar pervertirea voinței în cetatea terestră, gata să idolatrizeze Statul, pe care l-ar lua ca scop în sine, făcând din spațiul omenescului un câmp închis sortit disperării, dacă nu ar exista în paralel și strâns legată de structurile mundane invizibila cetate spirituală, a cărei deschidere veghează împotriva tentațiilor totalitare inerente puterii. Hristos, Verbul întrupat, este centrul acestei istorii pe care o recheamă către principiul său (alpha) și o călăuzește către împlinirea ei (omega), dând astfel persoanei umane o valoare absolută. A avea credință înseamnă „a crede în ceea ce nu vezi, iar răsplata pentru această credință va fi să vezi ceea ce crezi”, spunea Augustin.

Fericitul Augustin este reprezentativ pentru modul în care creștinii priveau politica. Desigur, impactul gândirii sale asupra acestui domeniu nu este aidoma lui Platon, Aristotel, Machiavelli sau Rousseau, dar influența lui provine din Continue reading „Vavila POPOVICI: FILOZOFIA, religia și politica (8) – FERICITUL AUGUSTIN” →

Al. Florin ŢENE: Orizontul fără limite al învățării*. Decalogul 11 pentru ziariști

1. Cele trei defecte care încep cu litera M de care trebuie să se ferească jurnaliștii: minciuna, mândria, manipularea în slujba managerului.

2. Omenirea a intrat într-o perioadă de alternative extreme. În timp ce o eră de progrese științifice și tehnologice ne-a adus o cunoaștere și o putere fără precedent, într-un secol cel mai sângeros din istoria omenirii-secolul XX- suntem astăzi martori la apariția unei problematici mondiale- a unui ghem uriaș de problem în domeniul ecologiei, climatologiei, energiei și hranei, care care ne confruntă cu o nebănuită complexitate. În acest context un factor decisive îl are înțelegerea, acțiunea umană și presa de toate nuanțele.

3. Omenirea nu este în armonie cu natura. Fii tu, jurnalistule, scriitorule un promotor al apărării naturii.

4. Așa numitele resurse regenarabile sunt amenințate de pericole iminente; printre acestea se numără degradarea rapidă a pădurilor tropicale, tăierilor din pădurile țării noastre, înaintarea deșerturilor în Bărăgan, și în alte părți din lume și stingerea accelerată a florei și faunei sălbatice. Cotribuie tu, jurnalistule prin scrisul tău la educarea oamenilor care distrug habitatul nostru.

5. Dacă aceste tendințe își vor urma cursul, suntem sortiți la pierderi grave în domeniile habitatului, sănătății și calității vieții, și amenințați în însăși capacitatea noastră de supraviețuire. Jurnaliștii nu trebuie să se limiteze doar la “lungul nasului”.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Orizontul fără limite al învățării*. Decalogul 11 pentru ziariști” →

Florica PATAN: Cântarea iubirii – Eseu hristic

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa rugăciunii sale, și ființează printre dureri, el fiind însăși lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii, acel spațiu al sacralității, în sensul dat de Mircea Eliade. Omul care se roagă pătrunde în spațiul metafizic al sacralității și dă strălucire și speranță sufletului însetat de absolut, aduce acea sclipire lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, iar glasul se înalță ca un sunet de clopot bisericesc ce ne cheamă pe toți la rugăciune:

Mai am o rugă, Doamne, curată si fierbinte:
pune-mi iertare-n suflet și dragoste-n cuvinte!

Poemul este un eseu hristic despre viață și fragilitatea ei, despre existența ca dar sfânt primit „din mila și-ngăduința Ta”, Creatorul nostru, despre starea de singurătate și ideea de finitudine, ca realitate dezolantă a existenței noastre.

Partea I ilustrează neliniștile sufletului care cere divinității iertare și dragoste, cu durere și nevoia de binecuvântare, în viața „prea iute curgătoare”: Ajută firii mele/și dă-mi puterea tainei

Cu un destin sinusoidal, care cunoaște cădere și-nălțare, omul își înalță ruga spre cer și transcende clipa străină a durerilor existențialiste cu cernit „memento mori” din sufletu-i cu preafiravă lumină: Mi-e sufletul lumină că vine de la Tine,/ pe drumuri troienite de grea singurătate.

Partea a II-a aduce mulțumiri înălțate Domnului, lanțurile grele ale tăcerilor se rup, răzbate deznădejdea argheziană de-a putea manifesta credința „simt că nu am cuvinte, nici suflet să te strig”, și însingurat și în păcat, trupul pare îngenunchiat pe vecie: Spre-a-ți mulțumi, privirea, cu teamă, se ridică,/ și glasul meu uitarea țărânii o despică.

Teama, îndoiala sunt depășite iubirea vreau s-o strig, iar îndepărtarea de divinitate este resimțită tragic, tăcerile mistuitoare crucifică Ființa, ori o îngenunchează, o transpun în starea sau ipostaza celui ce se roagă pe genunchi și pe coate, cu mătănii doveditoare ale pioșeniei și umilinței față de Creatotul și izbăvitorul nostru.

Condiția umană de muritor conferă celui care se roagă, Eului ce se face auzit, și căruia îi corespundem cu toții, fiorul tragic al morții, și simt câteodată , cât de aproape sunt/ de liniștea țărânii.

Timpul și Iubirea creștină sunt percepții ale necesității de a cânta lumina credinței, bucuria, de a primi binecuvântarea, un strop din Slava Ta: Nu teama, nu-ndoiala…Iubirea vreau s-o strig.

Și din nou cereri pe care sufletul le știe îngăduite ca un drum presărat cu milostiviri spre cererea cea mare, aceea a iubirii divine coborâtoare peste cel creat din iubire, totul ca un flux neîntrerupt divinitate-om și, din nou, divinitate: Coboară peste mine în tainică lucrare / cuvinte de iubire, de pace și-ndurare.Te rog ( … )/ eu, cel pierdut prin firea păcatului lumesc,/ să spun, în dulce cântec, ce tainic Te iubesc

Partea a III-a face referire la poemul-rugă definit ca o cântare a bucuriei spre lumină și construit pe dualități antagonice, recunoscute simbolic în lume: arșiță și ploaie, sânge și sudoare, îngenunchere și zbor spre veșnicie, temporalitate și atemporalitate, liniște și dor, roua, așteptarea și clipa regăsirii, lacrimă și uitare, durere dar și speranță, Lumina și Cuvântul din cerurile Tale, precum și roua, lacrimă de iubire a Ceului și lacrima de iubire a omului

Conștiința creștină găsește suficiente elemente care o definesc în relația cu Dumnezeu, niciodată suficiente însă: Sunt doar un om pe care-l încearcă și-l frământă/ Lumina și Cuvântul din cerurile Tale/ pe care-n mare milă mi le așterni în Cale…/ pentru că resimte acut o anume ruptură, ca o pierdere a paradisului/că de-mi ridic privirea, supusă și pierdută,/mă simt uitat și singur. Nici cerul nu m-ajută./ Dacă-mi îngrop privirea, sfioasă, în pământ,/mă tulbur și mai tare, și nu știu cine sunt.(…)/îngenuncheat, în rugă, mă-ntreb, pierdut: Ce sunt?

Citind acest eseu hristic avem percepția unei rugăciuni rostite într-un singur glas, o Cântare a Cântărilor ajunsă la noi ca o rugă înălțată divinității pornită dintr-un suflet adevărat, sincer și cu durere. Este un poem-rugăciune izvorât dintr-o limpede conștiință creștină în care „eu” se poate transpune simplu și firesc în „noi” toți:

și dă-mi puterea tainei, să cred că pot rosti
cuvintele lăsate să te putem iubi

Vocea care rostește această rugă înălțată lui Hristos dezvăluie gândurile, temerea sau bucuria, îndoiala sau ce are omul mai sfânt în sine, în adâncul sufletului pe care, iată, ni-l dezvăluie, permițându-ne să ne reflectăm în modelul său și să ne regăsim, să rezonăm… Pentru că aceasta este condiția umană, suntem proiectați de Creatorul nostru întru iubire, așadar întru cunoaștere și comuniune, cu o sete de nestăvilit de absolut. Poemul este o „cântare a iubirii” în sensul ei cel mai înalt, amintind de modelul mai vechi al Canticum Canticorum, Cântarea Cântărilor, iubirea omului religios față de Dumnezeu în ipostaza cea mai înaltă și pură a sentimentului ce-l înalță pe hommo religiossus în spațiul sacru al existenței sale (Mircea Eliade).

Poemul-rugăciune este structurat după modelul unei rugăciuni scrise pe care părintele o citește în altar, între liturghie și vecernie, și comportă o adresare Instanțelor divine Construct liric al acestei rugăciuni este înălțat prin Continue reading „Florica PATAN: Cântarea iubirii – Eseu hristic” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (68)

Unirea Bucovinei cu România

La București, unii tineri bucovineni îşi continuară studiile la Universitate, iar alţii, intraţi ca voluntari în armata română, frecventau şcolile militare. Presa austrofilă din Bucovina ,,înfiera” în cuvinte aspre activitatea naţională propagandistică a refugiaţilor bucovineni, contestându-le dreptul ,,de a se gira în congrese şi mitinguri, ca reprezentanţi ai românilor bucovineni şi de a vorbi în numele acestora”. Nu era manifestaţie naţională în Bucureşti, la care aceşti ,,fii rătăciţi” ai Bucovinei să nu fi condamnat actele de teroare şi persecuţie din Bucovina şi să nu-şi exprime dorinţa de libertate naţională.

O activitate benefică a desfăşurat Comitetul refugiaţilor bucovineni, condus de profesorul Ion Nistor, mai ales în rândurile studenţilor şi elevilor care studiau în Vechiul Regat, dar şi printre cei înrolaţi în armata română. Unii din aceşti tineri ce frecventau Şcoala de ofiţeri din Botoşani şi, care, în iarna 1916-1917, descurajaţi, au manifestat indisciplină, fiind închişi la Dorohoi, au fost ulterior recuperaţi, revenind la Şcoală şi îndeplinindu-şi datoria de oşteni şi români. Mulţi refugiaţi bucovineni s-au remarcat pe front, ca Dimitrie Marmeliuc, Const. Ardeleanu ş.a., iar alţii au căzut în luptă, pentru triumful cauzei naţionale, precum Ion Grămadă, Lascăr Luţia, Breabăn, Zamfir ş.a. Doi soldaţi bucovineni, Nicoară şi Dumitru Cătană, au fost executaţi (împuşcaţi) la Satulung, lângă Braşov, pentru că au refuzat să tragă în soldaţii românii, cei doi au fost puşi să-şi sape singuri groapa.

Aceste represiuni s-au extins după intrarea României în război, în august 1916, pot fi menţionate şi alte exemple, ţăranii Teodor Habailă din Voloca şi Iliuţă Moldovan din Cernăuca au fost spânzuraţi, bătrânul Gheorghe Meleanca a fost spânzurat de un copac (după ce a fost pus să-şi sape groapa), Florea şi Paraschiţa Olăraşu, din comuna Ropcea, au fost spânzuraţi de un jandarm, fără o vină dovedită. Apoi, pe lângă numele menţionate, au fost arestaţi, schingiuiţi şi purtaţi pe la curţile marţiale unii preoţi, conducători vrednici ai românilor din satele lor, din care amintim: Casian Bohatereţ, Nicolai Mihalcea din Iacobeni, George Lanioschi, Dim. Ţopa, Teofil Hleanca din Jucica Veche, Ştefan Malanciuc din Camenca, Ignatie Caragea din Nămeştii Vechi, Ion Macovei, Adrian Andronic din Lucoviţa, Cristofor Iliuţ ş.a. Până şi călugării erau suspectaţi, aşa cum s-a întâmplat cu cei de la mănăstirea Dragomirna, care au fost arestaţi.

La începutul lui iunie 1916, trupele ruse au declanşat o mare ofensivă în Bucovina şi Galiţia, austriecii fiind înfrânţi şi respinşi peste Carpaţi. După ce a cucerit Przemysl, armata rusă, pornind din Basarabia şi trecând peste teritoriul românesc, a înconjurat poziţiile austriece de la Mamorniţa, apărate de maiorul Daniil Pop, şi la 17 iunie a ocupat Cernăuţi. Atacul a fost atât de rapid şi surprinzător, încât guvernatorul Meran şi autorităţile subordonate abia au reuşit să se refugieze la Vatra Dornei. Trupele ruse au continuat înaintarea în Bucovina, reuşind să ocupe fără dificultăţi Storojineţ, Siret, Suceava şi Câmpulung, reocupând poziţiile lor de la Mestecăniş. Autorităţile civile şi bisericeşti bucovinene s-au refugiat la Praga, unde au rămas până la sfârşitul războiului. Noile autorităţi ruse au numit un guvernator al Bucovinei, la Cernăuţi, subordonat guvernatorului general, cu reşedinţa la Lemberg (Liov). Au fost instalaţi prefecţi şi primari în oraşe, printre care şi români, astfel, preotul Gh. Şandru a fost numit primar la Cernăuţi, în fruntea mitropoliei din Bucovina fiind aşezat un arhiereu rus.

Înfrângerea austriecilor în Galiţia, apoi intrarea României în război, în august 1916, urmată de moartea împăratului Fanz Joseph, în noiembrie 1916, l-au determinat pe noul împărat Carol (1916-1918) să restaureze regatul polon, prin Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (68)” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis-între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a IV-a)

„Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină,

Ţi-agoniseşti, departe-n cer, lumină

Şi-n cartea veşnicii-nscrii un plus.”

(DEMOSTENE ANDRONESCU)

Poate că cel mai mare DAR oferit de DUMENZEU, fiului Său creat – Omul, după Suflet, Viaţă, Cunoaşterea lui Dumnezeu şi Mântuire este DARUL SCRISULUI.

Daco-românul creştin ortodox – renăscut prin aderarea şi asumarea jertfelnică a Evangheliei, Crucii şi Învierii lui Hristos, trebuie să devină o conştiinţă trează, creativă, ca ALES al NEAMULUI, cu suflet curat, iubitor şi mărturisitor în faţa lui Dumnezeu, dârz şi apărător al Neamul său, o identitate hristică, militând permanent cum ne îndemna călăuzitorul de neam, Părintele mărturisitor Crăciun Oprea, pentru: „recreştinarea Neamului românesc şi omenesc.” (Revista, Atitudini, Aprilie 2012)

Certitudinea că ne-a hărăzit Bunul Dumnezeu într-o anume VATRĂ STRĂMOŞEASCĂ, specifică firii noastre pelasgo-thraco-getodace, ca NEAM prea ales o demonstrează faptul că ne-a înzestrat cu prima SCRIERE din lume, cu primii PROFEŢI, cu multitudinea Schiturilor şi Mănăstirilor, acolo unde s-a plămădit scrierea, învăţarea şi cunoaşterea Luminii CUVÂNTULUI, cu diversitatea GENIILOR, cu multitudinea PERSONALITĂŢILOR, cu osebirea VLĂDICILOR, cu deosebirea unor mari VOIEVOZI, cu dragostea MAMELOR – iluştri pedagogi, cu Filocalia misticilor DUHOVNICI, cu Sofianismul pătrunderii serafice a FILOSOFILOR creştini.

Virtutea unei culturi eminamente creştine, de esenţă ortodoxă, filosofico-teologico-literară constitue cu predilecţie ZESTREA unei naturi a Spiritului MESIANIC HRISTIC fără egal, care-şi întinde înrâurirea peste milenii, tinzând permanent spre AZURUL contemplaţiei, unde toată configuraţia CHEMĂRII vocaţionale îmbrăţişează sublimul ALEGERII ca Misiune a Slujirii şi Slăvirii FRUMOSULUI întru toate cele ale Sale.

Menirea ELITEI CREŞTIN OROTODOXE DACOROMÂNE – CĂLĂUZITOARE şi CONDUCĂTOARE care, s-a renăscut şi împlinit întru HRISTOS este aceea de a se asuma cu tot sufletul, cugetul, fiinţa şi jertfa sa CREAŢIEI, spiritului Evanghelic sub dinastia virtuţii imperative a hegemoniei LOGOSULUI, întru toată splendoarea Dumnezeirii Sale, pentru ca NEAMUL, NAŢIUNEA, respectiv poporul – comunitatea prezentă să-şi poată îndeplini întru totul TOATE FUNCŢIUNILE EI FIREŞTI, hărăzite de ATOTCREATORUL.

ŞCOALA LITERARĂ de la TOMIS a întrupat întru sine SPIRITUL Culturii filosofico-teologice ca MISIUNE a DEVENIRII, aşa cum peste timpul milenar avea să definească ACADEMIILE/ UNIVERSITĂŢILE concentraţionare prin naturile metafizico-mistice, genurile literar-patristice, estetice, memorialistice, etice, filosofice, politice, psihologice, teologice, martirice sub VOCAŢIA MĂRTURISIRII, prin spectrul azurului serafic aureolat de constelaţiile împlinirii FILOCALICO – SOFIANICE, adică „DRUMUL CĂTRE NOI ÎNŞINE”, definit de mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu.

Secţiunea a II-a:Personalităţi teologico-literare (continuare)

Sf. IOAN CASSIAN (360-435).

Adulat pe bună dreptate ca: „cel mai mare dascăl ascet al lumii creştine”, Sfântul Ioan Cassian s-a născut într-o familie dacică aristocrată, la Vicus Cassianus/ Cassianorum/ Cassiaci pe Valea Casimcei de pe ţărmul Mării Negre a Cetăţii HISTRIA, în anul 360. Marele istoric Vasile Pârvan (1882-1927) a reuşit arheologic să scoată la lumină în anul 1912, vatra Vicus Cassiaci, considerată de Tillemont, E. Schwartz şi H.I. Marrou ca locul natal al sfântului dac, iar în pădurea Şeremet a descoperit dăltuite în stâncă, două inscripţii geto-dacice: „Hotarele Cassienilor şi peşterile” şi „Hotarele peşterilor Cassienilor.”

Despre biografia sa, fac referire discipolul său Ghenadie/ Genadius de Marsilia, pe la 470, în opera De viris illustribus: <<Cassianus natione Scytha>>, Hyeronimus Platus în lucrarea De bono status religiosi: <<Ioannes Cassianus genere Scythia, (cf. Patrologia latină, col. 51), patriarhul Constantinopolului, eruditul şi ilustrul teolog Photios/ Fotie (820-895), în capodopera sa Biblioteca.

În veacul al XX-lea, au îmbrăţişat spiritualitatea de excepţie a Sfântului Ioan Cassian, savantul teolog Dumitru Stăniloae, mitropoliţii basarabeni Dr. Nestor Vornicescu al Olteniei, Antonie Plămădeală al Ardealului, savantul patrolog Ioan G. Coman, teologul Nicolae Chiţescu, Iustin Moisescu, arheologul Ion I. Barnea, prof. univ. dr. Pandele Olteanu, istoricul-arheolog Vasile Pârvan.

Dintre străini, de personalitatea şi opera Sfântului Ioan Cassian s-au bucurat academicienii: abatele Henri Bremond, Hans Urs von Balthasar, Dimitrios Ballanos.

Savantul francez Henri Irenne Marrou (1904-1977), i-a dedicat un studiu: La patrie de Jean Cassien – 1947, subliniindu-i calitatea de „român”, iar filologul şi istoricul englez Owen Chadwick, rectorul Universităţii Cambridge, i-a dedicat o monografie John Cassian. La fel au procedat savantul Philippe Rousseau şi iezuitul abate Jean-Claude Guy în Jean Cassien. Vie et doctrine spirituelle.

Aristocraţia dobrogeană, îndeosebi familia Cassianus a impus posterităţii stilul conacelor boiereşti, celebrele villae rusticae, care au lăsat până astăzi amprente în ţinutul Dobrogei, îndeosebi pe Valea Teliţei/ Troesmis, pe Valea Capacliei/ Niculiţel, la Moşneni-Callatis-Mangalia.

Caracterul dârz, integru care i-a conturat celebritatea personalităţii sale enciclopedice s-a datorat ţinutului înfrumuseţat cu viaţa creştină a mănăstirilor şi după spusele sale, prin: „stăruinţa profesorilor şi lectura fără încetare”, dar şi graţie prieteniei tânărului consătean Gherman, camaraderie asemănătoare celei dintre marii sfinţi capadocieni Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz

În Colationes I, mărturiseşte legătura sufletească deosebită alături de Sfântul Gherman, „frate nu prin naştere, ci prin duh”: <<Cum guo Germano mihi ab ipso tyrocinio ac rudimentis militiae spiritualis ita individuum deinceps contubernium tam in coenobio, quam in eremo fuit, ut cuncti ad significandem sodalitatis ac propositi nostri parilitatem pronuntiarent unam mentem atquae animam duobus inesse corporibus>> – „Cu Sfântul Părinte Gherman am avut sălaş nedespărţit încă din timpul noviciatului şi de la începutul iniţierii noastre duhovniceşti, atât în viaţa de obşte, cât şi în pustiu, încât toţi, pentru a explica prietenia şi asemănarea planului nostru de lucru, ziceau că în cele două trupuri ale noastre se află o singură minte şi un singur trup.” (trad. Ioan G. Coman)

Cea mai cunoscută operă a sa Colationes XVI, păstrează un rezumat: Către egumenul Leontie, publicat de savantul teolog Dumitru Stăniloae în Filocalia.

În lucrările sale, dincolo de textele Scripturii, Ioan Cassian a citat din autorii săi preferaţi: Cicero, Horatius, Ovidius, Persius, Sallustius, Virgiliu.

Cei doi fraţi întru duh au călătorit la Bethleem, stând într-o chilie de lângă Sf. Mormânt vreme de 2 ani, apoi au purces spre Pustia Sketică a Egiptului, sau de-a lungul Nilului, pelerinaje cu semnificaţii şi implicaţii privind iniţierile spirituale. Ardoarea lor avea drept ţintă capitala Imperiului – Constantinopol şi în mod fericit întâlnirea cu Patriarhul Ioan Gură de Aur. Recomandarea lor era prietenia marelui Ierarh cu Episcopul Tomisului Theotim I Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Şcoala Literară de la Tomis-între primele Universităţi ale lumii creştine (partea a IV-a)” →

Al. Florin ŢENE: Cel care gândește în viitor este neînțeles de epoca sa și poate fi repudiat, sau spiritul activ al jurnalistului*. Decalogul 10 pentru ziariști

1. La început a fost Liniștea și apoi Tăcerea !

2. După care a urmat Cuvântul utilitar, cel social.

3. Mult mai târziu a apărut muzica care este uniunea în armonie a iubirii.

4. Tăcerea este rugăciunea solitarului, care urcă treptele desăvârșirii spre spiritul multiplu și unitar al lumilor.

5. Universalizarea este stăruința permanentă a jurnalistului și scriitorului care doresc să-și lumineze conștiința, unind viitorul cu trecutul într-o actualitate creatoare.

6. Perfecțiunea nu se realizează în mod absolut. Ea există decât ca aspirație. O neîncetată întrecere, înălțare de pe o culme pe alta. Fiecare pas înainte trebuie să însemne nu o simplă apropiere de sfârșitul drumului, ci o prelungire a drumului vieții.

7. Adevărata noastră fericire, pământeană, constă în perpetuarea speranței, a credinței.

8. Actualitatea creatoare a jurnaliștilor și scriitorilor nu este o animalică bunăstare, care de fapt nu prea există la această categorie de truditori în CUVÂNT, ci prin ea se vădește înadevăr veșnicia; menirile umanității sunt atunci mai libere, mai frumoase, mai esențiale. Într-un cuvânt: divin și folositoare societății.

9. Sentimentul universalității este de natură religioasă: trebuie să recunoaștem asta. Chiar și știința cea mai riguroasă, este învăluită de tentațiile și exaltările misterului. Un savant ca Herbert Spencer. A spus:Știința adevărată este esențial religioasă.

10. Cine este Herbert Spencer? Acesta s-a născut în Derby, ca fiu al lui George Spencer, un educator respectabil. Provenind dintr-o familie de profesori, (inclusiv bunicul și unchiul său), el a fost încurajat să studieze de la o vârstă Continue reading „Al. Florin ŢENE: Cel care gândește în viitor este neînțeles de epoca sa și poate fi repudiat, sau spiritul activ al jurnalistului*. Decalogul 10 pentru ziariști” →

Alexandru NEMOIANU: “Ridicați boieri…”

La sfârșitul Utreniei Învierii, atunci când reintră în Biserică, Arhiereul, sau la caz Preotul, lovește cu Crucea în ușa închisă și rostește întrebare și primește răspuns:

“Ridicați, boieri, porțile voastre și va ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei/Cine este acesta Împăratul Slavei? / Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în război. /Ridicați, boieri, porțile voastre și va ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. /Cine este acesta Împăratul Slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei.” (Psalmul 23;7-10)

Ne întrebăm cine sunt “boierii” cărora le vorbește aici Cuvântul lui Dumnezeu?
Este puterea înțelegătoare a omului, ”mintea”, cea care stăpânește sufletul și trupul omului, cea care ține sub control voința și libera voie a omului. Puterea cugetătoare, ”mintea” , stăpânește mica lume, micul univers care este fiecare om.

Această putere cugetătoare nu va fi luminată și nu își va putea împlini rostul decât dacă va fi stăpânită de Adevăr și Adevărul este Iisus Hristos.

“Porțile” care împiedică intrarea lui Iisus în ființa noastră se cer ridicate. Care sunt aceste “porți”? Aceste “porți” sunt păcatele noastre, cele de voie și cele fără de voie, cu gândul, cuvântul sau fapta. Aceste păcate ne despart de Împăratul slavei și aceste “porți” împiedică intrarea Lui în inimile noastre. Aceste “porți” sunt veșnice, căci păcatul l-am moștenit în fire de la proto-părinții noștri și l-am înmulțit fiecare la nesfârșit, făcându-l ‘veșnic”. Dar aceste “porți” nu se cer a fi doar deschise, așa cum este rânduiala porților, se cere ca ele să fie “ridicate”, distruse cu totul, nimicite.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: “Ridicați boieri…”” →

George ANCA: Cenușa lui Eliade (rezumat)

Muzica: jazz, raaga. Titlul: Cenuşa lui Eliade. Început: flutură păsări nasul lui Shakespeare Sulmona solimană. Continuă (teme): Agar fiere, fiu. Tot cu Medeea se vede din Tomis în Bălţi. Se împlinesc 2000 de ani de când Ovidiu ne-a venit în exil. Shakespeare se numi noul Ovid, iar acesta, D.H. Lawrence al antichităţii.Calambur vid m-a vidma.

Radha în Madura aurie. Din cuib în cuib nimic nimic de am îmbătrânit calic.

Sculptate-n Victoires Paris de Emmanuel Fremiet feciorii, arse, Jeanne şi Valery născute la Domremy. Ce n’est pas normal de chanter en public. Autant on emporte le vent gone with the wind – octosyllabe vieux proverbe francais en Villon. Nu m-aş franţuzi, bătrână zi, eliadi, colibi.

O recunosc pe Maytreyi avatar sacontal.

Şi regele chiriaş tatălui. Sun-o pe Viorica Navamalika.Uzi seceta pe litere Eliade, pe scurt matineu, texte citabile anume, poezia de mâine spre maci.

Bambu iambu muzic din exil blanduzic. Poemul Eliade pe necitite, cenuşă Chicago, ediţii moldovene,alamkarika scăpătat, cititul gangetic, fadoare versus fantasmă,o maşină din altă lume purtându-l mituri. Nimic din zilele, cărţile Eliade, chiar el s-o fi opunând.

Electrocutare Rudolf, Dominic Orăştiei, noi ai lui Zalomit, raaga yaman, raaga pilu, busuioc tulsi, canon hindus, raaga de seară serenitate.Te respiri zei de sunete, întrupările liniştii, norocul epifaniilor. Fiecare cu ale lui şi raaga te împresoară atman, sitar secerătorul macilor traducător de gitanjali. Blânde sunete de prăbuşire în dharma dansantă.Tabla-n tropot pe sitar de întoarcere în valuri, staţi nedestructuraţi trăznet pe raaga Eliade.Argonauţi din raaga întorcându-ne drum cosmică rugă.

Orga mascată în sitar invitaţie avatar , nemaitristeţe amar. Nu mai confunda comunismul cu Eminescu. N-ai plâns de două zile, lumânare aprinsă. Cenuşa lui Eliade ai zis poemului. Mă întreba Mrinal Sen ce face Mircea. Orgie David, rugăciune Kahlil, devi Mircea, cenuşă George. Al câtelea revers, lumină de întors, Kalypso apokalipso, mritior ma amritam gamaya.

CENUŞA LUI ELIADE

flutură păsări

nasul lui Shakespeare

Sulmona solimană

cum odinioară

cu terifiere

fredonam la gară

pe Agar fiere

a sfinţit troiţă

într-o grădiniţă

copila-i muri

troiţa sfinţi

vale o lungi

se dinamitează floral catacreza

o reţea preacucernici din insolaţia aceasta

refren hai-ku snobism fenician

alfabet din nord balast în balastieră

ce de neant amar de clar

tot cu Medeea se vede din Tomis în Bălţi

nu ştiu ei să citească din mine copiilor

zid pe nespurcare tristeţe întrebată bariu armată

vid m-a vidma bordelează nedemolabil dacă

monumentalizacă

traiul vetrei pe vătrai

mie-mi dai cai de mai

îngânând în gând cantarida

derviş orb nisip color

înfloare floarea de cireş

în Marakesh

pe centură scăpărăm scăpăm pădurea

respectul facerii de şcoală rurală

cap ochios capuchehaie ne-am fi înţeles

orice cuvânt o nălucă dinspre Eminescu

spre Blaga ea tânără se simţise până orbise

n-am automobile în literatura mea

n-am nici o amărâtă de Dacie

cu fără casa domnească de grab’

Kalidasa Ovid mutându-l agoniei tomitane

Calatis de câte ori din Tomi vizitat-au

orb iadubluin

Elena Constantin

11 moarte

Stratford Itacarte

marinărie molie

israelie anatolie

cârciumă corabie

mormântului sabie

scato telegraf

Narnia perdaf

cântul de-a doua

înoată roua

toate în una

mării săruna

întunecă-te-ne

pe vapor cânte-ne

caută-ne atol

ocean mototol

Ulisse pe Walsh cu

Ilie Ilaşcu

marea stă insula merge

cum purcese Circe cerge

nat amânat limbi

în cotruţă înnimbi

nici un pensionar fără două maşini

un mercedes şi un volvo beduini

muy bătuţii din pays

salve paradis proscris

la miezul nopţii începu

şi după două ore du

nu e neplată

din Ulisse Bloom

suit pe lopată

albumului scrum

cititul Brâncuşi

literelor daltă

dublinezi aduşi

din Itaca-alaltă

your god nu mnezeu

mă-tii-n examen

Salome mrejeu

tare mare amen

ştii cât câştigă

cerşetor în New York

la Washington rigă

nu Circe nu porc

mai pe o pagă

rapiţa scuture

iapa şontoroagă

sub fluture

mâna pe ea don’t

worry Helespont

din cald în frig

Homer Joyce ligue

lui Shakespeare

în cimitir

cartea iar furată-n car

îmi cărai pe vătrai

întârziind ţi-e mama

şi mai pe ducă Yama

Savitri duşcă Duică

ia-l lui Yama să fii muică

nici Alcesta nici acesta

plouând până-n Budapesta

ce vorbeaţi fără auz

găgăuzului havuz

un nebun printre nebune

obscenei şi mătrăgune

bine de închini sivini

Ruben pe eminescini

ba un film ca după Joyce

Bloom din Odiseu eroi-s

om citi printre magneziu

Picu Angelu Sileziu

Radu Anghel Gheorghe Anghel

constantinelen arhanghel

why don’t glonţ

out prin bagabonţ’

aşa se ajută prieteni

întorcându-ne altminteri

strecuri miercuri

verso herculi

versus Cressus

spartani spartbani

ce-om vorbi de mi te spui

speza Potomacului

zborul podului

nodul glodului

cât asfalt catafalc

în picioare mă calc

har Harrare

Cioran internet

a câta cenzurare

get berechet

păpălugă

saramagă

româneşte

lovidragă

Creuza cui mă pui în cui

dinga-linga spală templu

Radha în Madura aurie

tafta de sânge postverbal

am la mijloc India

vot din Australia

alţii de-o limbă cândva

fără apărări mata

teascuri în dosul secetei încărcaţi

în harabale vasele goale pline

o huire piepturile duhuire şesurile

chiar maică băsma pe scândură

bice apa morţilor mâini pumn

de fulgi ne cernem trestii

ziduri sforăind cutremurăm

suntem studenţii din Balaciu

la timp primăvară toamnă tractorul

în şanţ împachetate petunii

pe lac şi ai nimănui o lebădă

te măritaşi cu oxidatul

din cuib în cuib nimi nimic

de am îmbătrânit calic

cât de urât ţi-am scris

de ispăşesc şi-n vis

folosirea cuvântului regn

te-am ştiut în cămăruţa podurilor

pe foi de ceapă de apă groapă

clatină-mă de-o amintire

stai nu mai trăi numai aci

te-o înşfăca amintirea altcuiva

te poţi întâlni de te ţii

mai şi pleci în America

vezi-te în cotlon depresie

copilărească binefăcătoare

Michelle în poză de nu Morgan

om avea deopotrivă priveghi

ce vezi

priveghezi

ajungi

în dungi

cauţi mouse

în repaus

m-aş apuca

în dodii mda

parcelă

nacelă

claxonaţi

cât mai

sunteţi

în viaţă

în aşteptare

radio oprit

ascultând

lehuzia

renunţă mersul mării închegarea

mirosului din lift în discriminare

măslinul la nevedere

orbul zidului mângâiere

să nu fi fost înşine

mirosul dimpotrivă

dacă nu de vişine

culoare olivă

caşti oligofrenie arvună

de la fereastra cealaltă

ne aşezasem cunună

pe duşmanii din baltă

demonstraţie de salvare

cu ce nu te mai las

n-are mama fată mare

şi poliţia la pas

ciublu cotac parcă vierme

liliac aprins printre terme

îmi mai şi pocneşti ocnă

de-o împletim bocnă

cum nu mi-ar prii

axoni mitocondrii

glorie nenuntite

ariene hitite

sculptate-n Victoires Paris

de Emmanuel Fremiet feciorii

arse Jeanne şi Valery

născute la Domremy

ajunsă-n exosferă fata bău vin

lavandă după la ballade irlandaise

ce n’est pas normal de chanter en public

Bonnard încă o tuşă tabloului său din muzeu

autant on emporte le vent gone with the wind

octosyllabe vieux proverbe francais en Villon

nu m-aş franţuzi bătrână zi eliadi colibi

o recunosc pe Maytreyi avatar sacontal

şi regele chiriaş tatălui

până mâine până la drum înapoi

sun-o pe Viorica Navamalika

floare de buric impronunţabil

s-ar terfeli părinteasca algă aglutina

uzi seceta pe litere eliade

n-am ajuns sub aripa asfaltului

până nu ne globalizarăm atâtica

incolorei creanţe calc darul

de ritm în viroage

vidma avidă dravidă

cum se mai îngustează sudul

tu-n Thule eu-n Ushuaya

ne-am ţine de mână de vorbă

ne-am curăţa în fiord

pe ale tăcerii schiuri

am năduşi în ploaie mâine

fără nici o ştire pieţari

anunţul anti Vajpayi

comunişti avem şi noi

de-am plecat brusc

precum şi din Sahytia

de a ne aminti groapa

alergaţi după mine

ce mai piuiam pe cant

Eliade pe scurt matineu

texte citabile anume

poezia de mâine spre maci

să dorm singur tăcut

până la atelierul

specializat din cimitir

ni s-a interpus odalisca

eram mai indieni

mai o piatră mai un cap

de n-oi citi nescris

soarele stării umbra cătării

nu ne mai închidem în bufniţă Continue reading „George ANCA: Cenușa lui Eliade (rezumat)” →

Al. Florin ŢENE: Teoria mulțimilor aplicată la jurnaliști*. Decalogul 9 pentru ziariști

1. Ideea de mulțime este fundamentală în matematică, pentru că ele sunt cele mai simple obiecte care pot fi supuse cercetării, și despre care jurnaliștii pot să scrie. Metoda matematică presupune definirea unor grupuri de elemente care statistic satisfac anumite criterii, cum ar fi mulțimea numerelor mai mari decât 1 sau mulțimea numerelor prime. În societate mulțimile sunt grupuri de oameni adunați pentru o idee, revendicare sau a trasmite o mulțumire cuiva.

2. “Rolul filosofiei este acela de a începe cu ceva atât de simplu, încât ă[ nici nu merite pomenit și să încheie cu ceva atât de paradoxal, încât nimeni să nu-l creadă. ” scria în 198 Bertrand Russell. Aceste fraze se potrivesc și pentru ziariștii care caută, nemijlocit, evenimente care pot deveni paradoxale sub condeiul lor.

3. Scria în 1903 Gottlob Frege:“Un om de știință cu greu s-ar putea întâlni cu ceva mai puțin demn de dorit decâ a-și vedea fundația năruindu-se tocmai când și-a încheiat opera. Am fost pus în această poziție de o scrisoare a domnului Bertrand Russell, exact când lucrarea mea era aproape de tipar. “

4. Mulțimea se cuprinde pe sine? Dacă da, atunci nu se cuprinde pe sine, iar dacă nu se cuprinde pe sine, atunci se cuprinde.

5. În orașul Cluj-Napoca există un bărbier pe o stradă din cartierul Mănăștur, care bărbierește pe toți și numai pe cei care nu se bărbieresc singuri. Dar pun întrebarea, firească, pe bărbier cine îl bărbierește? Dacă se bărbierește singur, atunci nu se bărbierește singur.Iar dacă nu se bărbierește singur, atunci se bărbierește singur.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Teoria mulțimilor aplicată la jurnaliști*. Decalogul 9 pentru ziariști” →

Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (67)

UNIREA BUCOVINEI CU ROMÂNIA

Românii din Bucovina priveau cu mare îngrijorare izbucnirea războiului, în iulie 1914, luptele apropiate dintre ruşi şi austrieci, dat fiind că graniţa rusească se afla la 30 de km de Cernăuţi. La izbucnirea conflictului, unii publicişti români, precum Aurel Onciul, în ,,Foaia Poporului”, dar şi ,,Viaţa nouă”, publicaţia Partidului Naţional, etalau loialitatea faţă de Austria, susţinând că soarta românilor ar fi indisolubil legată de aceea a monarhiei. Dar adevăratele sentimente ale românilor din Bucovina se diferenţiau de afirmaţiile presei româneşti oficiale, supuse cenzurii austriece, înăsprită şi mai mult de la izbucnirea zăzboiului. Ei priveau încordaţi spre graniţa românească aşteptând cu înfrigurare hotărârea pe care avea s-o adopte România, în ce tabără urma să lupte aceasta. Tinerii români naţionalişti, din cercul ,,Junimii literare”, se temeau de perspectiva alăturării României Triplei Alianţe, împotriva Rusiei, chiar dacă nu era ,,casus foederis”. De aceea, decizia României de neutralitate în război, din 3 august 1914, a fost primită cu mare uşurare de opinia publică românească din Bucovina.

În noaptea de 17/30 iulie1914, s-a decretat mobilizarea generală în Bucovina, fiind chemaţi sub arme toţi bărbaţii între 21 şi 42 de ani, în total au fost mobilizaţi peste 30 000 de oameni (cf. dr. Aurel Morariu). Rezerviştii români au fost încadraţi în regimentele imperiale 23 şi 41 de infanterie, 4 şi 9 dragoni, din cadrul Diviziei 43, iar glotaşii în Brigada 35, pentru apărarea graniţei cu Rusia. După mobilizare, şcolile publice au fost închise, autorităţile şi-au redus programul, iar guvernatorul Bucovinei, contele Meran, din motive de securitate, şi-a mutat reşedinţa de la Cernăuţi la Vatra Dornei, în edificiile balneare..Comandantul jandarmeriei bucovinene, colonelul Eduard Fischer, îşi mutase ştabul la Rădăuţi, unde funcţiona şi Consiliul de război, care pronunţa sentinţele de moarte împotriva celor bănuiţi de trădare şi spionaj. Colonelul Fischer, supranumit ,,călăul Bucovinei”, sprijinit de zeloasa justiţie militară, vedea în fiecare român un posibil spion sau trădător, un ţap ispăşitor pentru insuccesele de pe câmpul de război, un vândut ruşilor. Din cauza acestei suspiciuni, o mulţime de preoţi, învăţători şi ţărani români erau ridicaţi de la casele lor şi trimişi în lagărul de concentrare de la Thalerhof, Stiria (Austria).

Apărarea Bucovinei şi a Galiţiei orientale a fost încredinţată generalului Kovesz, care avea la dispoziţie doar patru divizii. Divizia 43 bucovineană, una dintre cele patru, ocupase punctul-cheie de la Zaleszcziki, pe Nistru, în timp ce Brigada 35 de glotaşi (infanterişti) trebuia să reziste unui atac eventual al ruşilor împotriva Bucovinei. Primele ciocniri cu ruşii lângă Suliţa Nouă, alte lupte s-au dat la Boian, Mahala, Rarancea şi Toporăuţi. Trupele ruse, speculând vulnerabilitatea acestui front, şi-au orientat atacul împotriva Bucovinei şi Galiţiei orientale, reuşind să ocupe Cernăuţi, fără luptă, la 2 septembrie 1914. Oraşul fusese evacuat de austrieci, după ce au aruncat în aer podul de peste Prut. Capitularea Cernăuţiului a fost primită de un simplu locotenent rus, Pigarewski, care a impus oraşului o contribuţie de război de 600 000 coroane austriece, dar ruşii au renunţat apoi la această contribuţie. În fruntea unei coloane de cazaci, generalul Pavlov a intrat în Cernăuţi, la 2 septembrie, orele 6 seara, fiind întâmpinat în faţa primăriei de însuşi mitropolitul Vladimir Repta. Ruşii au instalat în Cernăuţi, la 15 septembrie, o administraţie civilă în frunte cu avocatul român Temistocle Bocancea. Pe de altă parte, fostul primar Salo Weisselberger, Nicu Flondor şi alte trei persoane au fost reţinute şi trimise ca ostateci în Rusia, fiind apoi eliberate în schimbul unor rusofili arestaţi de austrieci.

După ce au intrat în Cernăuţi, trupele ruse au continuat înaintarea şi, la 15 septembrie, au ocupat Storojineţul, atingând linia Siretului până la graniţa română de la Movileni, pe care au marcat-o cu stâlpi de hotar, purtând inscripţia ,,Rusia-Nouă”. Dar ocupaţia părţii din Bucovina până la Siret, de către ruşi, a fost de scurtă durată, la 21 octombrie 914, austriecii au reocupat Cernăuţii şi ţinutul dintre Siret şi Prut. După reocuparea oraşului şi a regiunii din valea Ceremuşului până în valea Siretului, guvernatorul Meran a revenit în Cernăuţi. Curând, folosind cu abilitate sentimentele austrofile ale unor oficiali bucovineni, deputaţii Nicolae Wassilko şi Aurel Onciul, s-a ajuns la recrutarea a două corpuri de voluntari, unul ucrainean şi altul român, în scopul apărării Bucovinei. Corpul ucrainean includea şi pe huţanii din judeţele Vijniţa şi Storojineţ, care, la 20 noiembrie 1914, a depus jurământul de credinţă faţă de Austria şi după o scurtă instrucţie a fost trimis pe front. La rândul său, Aurel Onciul a fost însărcinat de austrieci să organizeze un corp de voluntari, după ce a fost lansată o chemare, semnată de primari şi deputaţi români, la 9 noiembrie s-a organizat o adunare ţărănească la Suceava, în urma căreia s-a decis înfiinţarea unui corp de legionari români. Acesta cuprindea 1500 de oameni şi, la 2 decembrie 1914, la Câmpulung Moldovenesc, ei au depus jurământul de credinţă faţă de Austria. Dar instruiţi în pripă, cele două corpuri de voluntari n-au reuşit să-şi arate destoinicia, la 26 noiembrie 1914, ruşii au ocupat din nou Bucovina şi Cernăuţi.

Continue reading „Ioan POPOIU – Afirmarea unei naţiuni: România 1866 -1947 (67)” →