La sfârșitul Utreniei Învierii, atunci când reintră în Biserică, Arhiereul, sau la caz Preotul, lovește cu Crucea în ușa închisă și rostește întrebare și primește răspuns:
“Ridicați, boieri, porțile voastre și va ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei/Cine este acesta Împăratul Slavei? / Domnul Cel tare și puternic, Domnul Cel tare în război. /Ridicați, boieri, porțile voastre și va ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei. /Cine este acesta Împăratul Slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei.” (Psalmul 23;7-10)
Ne întrebăm cine sunt “boierii” cărora le vorbește aici Cuvântul lui Dumnezeu?
Este puterea înțelegătoare a omului, ”mintea”, cea care stăpânește sufletul și trupul omului, cea care ține sub control voința și libera voie a omului. Puterea cugetătoare, ”mintea” , stăpânește mica lume, micul univers care este fiecare om.
Această putere cugetătoare nu va fi luminată și nu își va putea împlini rostul decât dacă va fi stăpânită de Adevăr și Adevărul este Iisus Hristos.
“Porțile” care împiedică intrarea lui Iisus în ființa noastră se cer ridicate. Care sunt aceste “porți”? Aceste “porți” sunt păcatele noastre, cele de voie și cele fără de voie, cu gândul, cuvântul sau fapta. Aceste păcate ne despart de Împăratul slavei și aceste “porți” împiedică intrarea Lui în inimile noastre. Aceste “porți” sunt veșnice, căci păcatul l-am moștenit în fire de la proto-părinții noștri și l-am înmulțit fiecare la nesfârșit, făcându-l ‘veșnic”. Dar aceste “porți” nu se cer a fi doar deschise, așa cum este rânduiala porților, se cere ca ele să fie “ridicate”, distruse cu totul, nimicite.
“Pocăința pentru păcate”, a zis un mare Părinte, “stă în a-și pricepe omul păcatul sau, a se căi de el și a nu-l mai savârsi”. Doar în sufletul care va lepăda păcatul cu hotărâre, care se va curați în chip mulțumitor prin pocăință, doar în acela ” va intra Împăratul slavei”.
Sfântul Duh, poruncind să fie ridicate porțile, poruncește și porților,adică păcatelor, să se ridice: “ridicați-va, porți veșnice”. Asta înseamna că pentru părăsirea păcatului și a vieții păcătoase este neapărată nevoie de propria voie și strădanie a omului; însa, iertarea păcatelor, eliberarea de silnicia deprinderilor păcătoase, curățirea de însușirile păcătoase, ce s-au înstăpânit firii căzute, se săvârșește prin lucrarea Atotsfântului și Atotputernicului Duh al lui Dumnezeu. Iar, după aceea, așezarea fundamentală a naturii omenești, care este căutarea asemănării cu Dumnezeu, se va putea dezvălui plenar. Iar în această privința este bine să ne aducem aminte de un lucru esențial.
Setea de a fi nu doar chip, dar și asemănare, înseamnă a înțelege că a fi ca Dumnezeu înseamnã a ierta pãcatele. Toatã puterea lui Dumnezeu poate fi rezumatã la această, puterea de a ierta păcatele. Aici trebuie să înțelegem bine că prin păcatele iertate se înțeleg acelea pentru care este pocainta și voință de a nu le mai săvârși; păcatul trebuie aruncat și păcătosul trebuie mântuit.
<<Creştinismul este nevoia esențială de a ierta pãcatele altora>>. Aceastã nevoie este atât de stringentă, încât ne caracterizeazã ontologic, existențial. Oamenii stăpâniți de patimi, nu o realizeazã. Însã sfinţii, înaintând pe calea desãvârşirii, care nu este altceva decât restaurarea adevãratei noastre naturi, revenirea la starea “în care ne-a vrut Dumnezeu”, știu bine acest lucru și mai știu că îndreptarea, fie și a unui singur păcătos, iertarea lui, este suficientă pentru a reașeza starea căzută a celui care ajută acest lucru, înapoi la “starea dintâi”. Poate niciunde nu este nevoie mai mare de a înțelege și de a acționa în lumina celor spuse mai sus, decât în relația cu tineretul României.
A devenit un obicei și o patimă să vorbești despre tineretul României în mod critic, în a ne grăbi cu tot soiul de acuze, cu repeziciune aflăm acestui tineret tot soiul de defecte. În anume măsură această atitudine vine din partea celor mai vârstnici care, pur și simplu, îi invidiază pe cei tineri. Pentru că sunt frumoși, sunt sănătoși, pot iubi la toate modurile. De fapt acest tineret nici nu are “păcate” esențiale, cel mai adesea transgresiunile sunt excese de comportament, compensații juvenile, frondă și eventual obrăznicie prostească. Aici este de reținut o “particularitate”.
Cei mai critici către tineret sunt bărbații bătrâni. Pe lângă invidia de care pomeneam, aceștia sunt stăpâniți și de un soi de trufie prostească, ”meritele” lor nu sunt luate în seamă, nu sunt elogiate ba, după ei culmea culmelor, nici nu sunt amintite! În plus, ca să fiu de tot deschis, adesea aceste “critici” sunt reflexe nostalgice ale regresului hormonal iremediabil.
În contrast sunt femeile care, cel mai adesea, îi acceptă pe tineri așa cum sunt. Îi acceptă deoarece iubesc “tineretul”, în care văd pe proprii copii. În această acceptare necondiționată a celor tineri putem vedea trăsătura feminină cea mai caracteristică, mai eroică și mai emoționantă: capacitatea de a da viață și voința de a o apăra. Deci aceste femei dovedesc din nou că dragostea biruiește totul și împlinește totul! Iar acest tineret al României merită acesta dragoste. În această privința să fim deplin lămuriți “precum și noi iertăm greșiților noștri” este imperativ în relația cu cei tineri. Iar aici se mai adaugă ceva.
Tineretul de azi este supus unor încercări pe care, poate, nici o generație nu le-a mai avut de înfruntat. Acest tineret nu poate învăța aproape nimic din experiența generației anterioare căci, împrejurările în care trăiește sunt cu totul diferite. Acest tineret nu a putut moșteni, în bunuri materiale, aproape nimic de la generația anterioară, căci acea generație fusese secătuită de comunism. Acest tineret este expus unor atacuri satanice de o violență și eficacitate fără precedent, atacuri planetare. Acest tineret stă singur, în linia întâia, a unei bătălii gigantice pentru sufletul omenesc. Iar în aceste împrejurări ultimul lucru de care ar mai avea lipsa tinerii României ar fi să fie “judecați” de cei bătrâni. Ar fi și fără folos și ar fi și din cale afară de nedrept. Ce are nevoie tineretul României este dragostea necondiționată a celor mai vârstnici.
Poate nimic nu este mai emoționant și mai ziditor decât imaginea unor bunici care își țin de mână nepoții. Și acești tineri nu vor uita asta!
Să îi învățăm,cu dragoste și răbdare,pe prunci să își facă semnul Crucii și sa iubească Ortodoxia! Și acești tineri nu vor uita asta!
Să îi învățăm pe nepoți să cânte Colinde, să țină tradiții și sa se bucure de ele și în ele! Și acești tineri nu vor uita asta!
Să îi povățuim pe cei tineri, cu dragoste și răbdare, că Pămâtnul Românesc nu are egal în lume! Și acești tineri nu vor uita asta!
Să îi iubim pe acești tineri, în vreme și în afară de vreme! Și acești tineri nu vor uita asta!
Iar la capătul acestei iubiri vom auzi din nou: ”Ridicați, boieri, porțile voastre și vă ridicați porțile cele veșnice și va intra Împăratul slavei /”; Împăratul slavei, Iisus Mântuitorul, Iisus în veci Biruitorul, același: ieri, azi, întotdeauna!
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
29 septembrie 2019